Parteneriatul scriitorului cu arta a șaptea a început cu mai bine de jumătate de secol în urmă. În anul 1963 regizorul Geo Saizescu debuta în filmul artistic (pardon, de ficțiune) de lungmetraj cu Un surâs în plină vară, una din primele comedii realizate în regimul comunist. Subiectul, împovărat de alinierea la comenzile ideologiei timpului, releva forța unui personaj, ce alegea un drum contra curentului, intrepridul Făniță (jucat de Sebastian Papaiani, ce avea să devină emblematic cu Păcală, scris tot de DRP în complicitate cu regizorul 11 ani mai târziu).
Ecranizarea prozei Pădurea din volumul Umbrela de soare (apărut în 1959) avea să fie debutul unui lung dialog al scriitorului cu filmul. Nu mai puțin de 15 opere sunt contabilizate în dicționarul Cinematografiștilor, realizat de Bujor T. Rîpeanu, istoric corect și căruia puține personalități i-au scăpat în amintitul volum. Geo Saizescu, prieten de cursă lungă, machiavelic și bon viveur i-a transpus câteva opere, care au devenit titluri de referință în cinematografia românească. Și anume, La porțile pământului și Balul de sâmbătă seara (1965, 1967), precum și filmul amintit Păcală.
În același timp opera scriitorului solicita și alte voci pentru interpretare. Dintre acestea, Radu Gabrea alege prelucrarea scriitorului după memorii militare și dă la iveală un film ce face școală, Prea mic pentru un război atât de mare. Debutul cineastului în filmul de ficțiune va fi remarcat la Locarno, scenaristul purtând o bună parte din „vină”.
Un film de referință este cel semnat de Alexandru Tatos, în 1979, Duios Anastasia trecea, cu un cuplu magnific de actori, Amza Pellea, în contre-emploie și Anda Onesa, cea care va întruchipa pe Antigona contemporană celui de-al Doilea Război Mondial, refuzând să se supună autorității vremelnice pentru a îndeplini obiceiul pământului, îngroparea partizanului sârb. Blestemul Atrizilor capătă ecouri polemice, subînțelese, exploatate cu virtuozitate de cineastul ce va mai colabora cu scriitorul la Fructe de pădure, o poveste cu o morală explicită, aparent supusă canoanelor Gâdea-Ștefănescu, în fond mizând pe generozitatea celor văduviți de soartă, fără referiri la comandamentele ideologice.
Un film de referință este și cel aflat în opera lui Dan Pița Rochia albă de dantelă, una dintre ultimele premiere înainte de căderea comunismului. Dicționarul filmului românesc de ficțiune, realizat de Grid Modorcea îl plasează cu premiera pe 27 ocombrie 1989, la cinematograful Scala din București. O dramă puternică, trăită de eroina filmului, pune în ecuație dragostea la vârsta a doua, cu morala axată pe puritatea unor trăiri, mai profunde decât aparențele. Chiar dacă cineastul nu reușește să extragă în totalitate morala sacrificiului, filmul rezistă prin premisele sale dramaturgice și prin partiturile memorabile susținute de Diana Gheorghian, Andrei Finți, Alexandru Repan și Claudiu Bleonț.
Colaborarea cu doi cineaști, recunoscuți, mai degrabă, drept meseriași decât artiști, Șerban Marinescu și Sergiu Nicolaescu, aduce opera de scenarist a scriitorului la hotarele aventurii și răfuielii politice, puțin prizate de public. Valorile contribuțiilor anterioare la istoria filmului românesc îl situează însă pe Dumitru Radu Popescu în familia scenariștilor fără de care, istoria artei a șaptea, pe meridiane românești, ar fi substanțial văduvită.