Consiliul
Județean Cluj
„Am descoperit un Om, pentru că pe academician l-am cunoscut, iar pe scriitor l-am citit”

Am pus drept titlu al acestor rânduri despre unul dintre marii scriitori ai literaturii române – Acad. Dumitru Radu POPESCU – fraza concluzivă din recenzia mea (Tribuna, 1-15 noiembrie 2020) la volumul de interviuri cu ilustrul creator, al scriitoarei Pușa Roth, intitulat Prezentul absent (apărut în 2013). Mi se pare profund edificatoare și intens relevantă această referire la universul ființial, în primul rând, al celui căruia eu, în gând, i-am spus, de atâtea și atâtea ori și îi spun și acum, iată, când împlinește 87 de primăveri, LEUL ALBASTRU. El răspunsese la întrebarea „Câte adevăruri pot fi cuprinse într-o operă, câte fețe poate avea acest adevăr, transferat până la urmă în ficțiune?”, cu niște cuvinte simple, parcă energizate la înaltă tensiune de fluidul sufletesc și spiritual al creatorului: „Oamenii nu sunt unilaterali, ci sunt complicați, au și ticăloșie și lumină, de toate”. Iar asta se vede cu asupra de măsură în tezaurul creațional dăruit literaturii române de către D.R. Popescu – proză scurtă, romane, piese de teatru, eseuri, poezie, scenarii de film – de-a lungul a peste șase decenii de mirabilă și eclatantă activitate literară. Am și eu o aducere-aminte cu „Leul albastru”, din anul 1973, când mi se acordase unul dintre premiile Concursului Național de Poezie „Nicolae Labiș” de la Suceava, iar președinte al juriului fusese nimeni altul decât DRP – ul, cum, cu caldă simpatie, i se mai spunea. Știam, desigur, că Domnia Sa (născut la Păușa, în Bihor) avea deja, la acea oră, o activitate literară de 15 ani (debutase în 1953, cu poezie și o schiță în ziarul Crișana din Oradea, apoi, în 1958, adevăratul debut, cu proza Fuga, în revista Steaua din Cluj), publicase opt volume de proză scurtă, cinci romane și șapte piese de teatru (vorbim, deci, de 1973). Dar, în primul rând, îmi era proaspătă în memorie „istoria” cu nuvela Leul albastru, care apăruse în 1965, (pe fondul unui „dezgheț cultural”, de după o „dizidență” a României față de URSS), în revista Luceafărul din București (seria Eugen Barbu). În sinea mea de bâjbâitor într-ale scrisului, simțeam cum îmi crește inima ca aluatul dospit în albie, nu doar pentru că debutasem și eu, cu poezie, tot în ziarul orădean, dar mai ales pentru că acțiunea, firul epic, hiper-realist să zic așa, al nuvelei, prinsese „carne” narativă pe fondul aducerii în prim- plan a „universului concentraționar” al vieții de elev intern a autorului, la Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea (unde fusesem și eu elev, un an). În această nuvelă – apropo de adevărul din întrebarea de mai sus – se revela, fulminant și răvășitor, adevărul pur și dur, în esențialitatea sa genuină, să zic așa, al unei cotidianități juvenile școlărești, care se bătea cap în cap, era total antinomic cu „preceptele” de umanitate și dreptate trâmbițate ditirambic în arealul social de atunci. De altfel, nuvela avea să fie pusă sub obroc – în urma ecoului (șocului) seismic provocat în viața literară (și nu numai) – până ce avea să apară în volum, și să dea și titlul acestuia, în 1981.
Îmi aduc aminte, de parc-a fost ieri, cum, la festivitatea de premiere din sala Casei de Cultură a orașului Suceava, „Leul albastru”, Dumitru Radu Popescu, președintele juriului – care era, din 1968, redactor- șef al revistei Tribuna – mi-a spus, după ce lecturasem poezia proprie Cântec pentru pământul meu: „Măi, Sfârleo, voi bihorenii sunteți talentați, să scrii în continuare bine ca să fii apreciat de critica literară! Să nu te lași, îți urez mult succes și baftă literară!”. Apoi, mai târziu, când am servit câte un păhărel, mi-a spus așa, cu o voce mai scăzută, aproape retractilă: „Nu țin secret că mie, prin 57- 8, criticul Regman mi-a zis să mă țin de proză, să nu mai scriu poezie. Paștele lui, io l-am cam ascultat, dar tot mai scriu și versuri!”. Dar Maestre – i-am zis eu- Dumneavoastră scrieți capodopere și-n proză și-n teatru! „Prea mari îs vorbele astea!” – mi-a spus râzând și chiar schițând un gest negator din cap. Mi-a strâns mâna și a plecat, cu pași apăsați, spre colegii săi din juriu. În anul 1982, când i-a apărut volumul de versuri Câinele de fosfor, l-am cumpărat și l-am citit, dar pe vremea aceea nu scriam recenzii, apoi l-am împrumutat cuiva și s-a pierdut. Ei bine, acum, când Leul albastru, dragul de el, a scos, recent, volumul 101 de poezii, mi l-am comandat online și intenționez chiar să scriu o recenzie despre dânsul.
Așadar, întâmplarea (sau norocul) face că l-am cunoscut pe marele scriitor Dumitru Radu Popescu – azi clasic al literaturii române, autor al unei opere literare monumentale și inubliabile – în urmă cu, iată, aproape 50 de ani. Iar acum, la mijlocul lui Gustar (Secelar) 2022, marele LEU ALBASTRU împlinește superb- mirabila etate de 87 de ani. La Mulți și Fericiți Ani, cu multă sănătate, multe bucurii, noi opere și senin sufletesc!