Dumitru Radu Popescu s-a născut în 19 august 1935 în satul Păuşa, județul Bihor, din părinți învățători (mama bihoreancă, tatăl oltean). Între 1942-1946 urmează clasele primare la școala din satul Dănceu, județul Mehedinți, apoi Școala Normală „Iosif Vulcan” din Oradea (1946-1949) și Liceul „Emanoil Gojdu” din același oraș (1949-1953). Între 1953-1956 frecventează cursurile Facultății de Medicină din Cluj pe care o abandonează în favoarea Filologiei, absolvind în 1961.
Debut absolut cu versuri în ziarul „Crișana” din Oradea (1953). Ca prozator debutează în 1954 în revista „Steaua” cu schița O partidă de șah. Din 1956 este corector apoi redactor la „Steaua”. Între 1969-1982 este redactor-șef al revistei „Tribuna”, apoi președinte al Uniunii Scriitorilor din România și redactor-șef al revistei „Contemporanul” din București, până în 1989.
Membru corespondent al Academiei Române din 1997, titular în din 2006. Tot din 2006 este director general al Editurii Academiei Române. Este membru al Senatului revistei „Contemporanul”.
A fost distins în repetate rânduri cu premii ale Uniunii Scriitorilor din România (1964, 1969, 1973, 1975, 1978, 1979, 1980), cu Premiul „I. L. Caragiale” al Academiei Române (1970), Premiul revistei „Contemporanul” (2012), Premiul revistei „Convorbiri literare” (2012) ș.a.
A publicat volume de (lista nu este exhaustivă): Povestiri: Fuga (1958), Umbrela de soare (1959), Fata de la miazăzi (1964), Somnul pământului (1965), Duios Anastasia trecea (1967), Leul albastru (1981); Romane: Zilele săptămânii (1959), Vara oltenilor (1964), F (1969), Vânătoarea regală (1973), Cei doi din dreptul Țebei (1973), O bere pentru calul meu (1974), Ploile de dincolo de vreme (1976), Împăratul norilor (1976), Viața și opera lui Tiron B. (I. Iepurele șchiop, 1980; II. Podul de gheață, 1982), Orașul îngerilor (1985), Truman Capote și Nicolae Țic (1995), Paola și Francesca și al treisprezecelea apostol (1998), Săptămâna de miere (1999), Falca lui Cain (2006), Întoarcerea tatălui risipitor (2009); Teatru: Acești îngeri triști (1970), „9” (1973), Teatru (1974), Rezervația de pelicani (1983), Moara de pulbere (1989), Mireasa cu gene false (1994), Cimitirul de trenuri (1996), B. Stoker și Contele Dracula (2000), O batistă în Dunăre (2001), Cucul de fier (2004), Săptămâna cu o mie și una de nopți (2004), Ştefan cel Mare (2004), Nopțile săptămânii (2005), Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen (2007), Diavolul aproximativ (2008); Poezii: Câinele de fosfor (1981); Eseuri: Virgule, Galaxia Grama, Complexul Ofeliei, Actori la curtea prințului Hamlet, Dudul lui Shakespeare ș.a.
Scenarii de film: Un surâs în plină vară (1964, r. Geo Saizescu), La porțile pământului (1966, r. Geo Saizescu), Balul de sâmbătă seara (1968, r. Geo Saizescu), Prea mic pentru un război atât de mare (1970, r. Radu Gabrea), Păcală (1974, r. Geo Saizescu), Duios Anastasia trecea (1980, r. Alexandru Tatos), Zbor planat (1980, r. Lucian Mardare), Mireasa din tren (1980, r. Lucian Bratu), Căruța cu mere (1983, r. George Cornea), Fructe de pădure (1983, r. Alexandru Tatos), Nelu (1988, r. Dorin Mircea Doroftei), Rochia albă de dantelă (1989, r. Dan Pița), Cenușa păsării din vis (1990, r. Dorin Mircea Doroftei), Turnul din Pisa (2002, r. Şerban Marinescu), „15” (2005, r. Sergiu Nicolaescu).
Opera sa a fost tradusă în limbile: rusă, ucraineană, franceză, chineză, cehă, japoneză, engleză, estoniană, maghiară, suedeză, italiană, germană ș.a.

Un caz special în dramaturgia românească a filmului îl reprezintă Dumitru Radu Popescu, cel care, fără a renunța vreo clipă la marea sa vocație literară a izbutit să integreze creația scenaristică unei opere vaste, cupinzătoare și plină de originalitate.
În plină epocă de colectivizare forțată a agriculturii scenaristul [Dumitru Radu Popescu] aduce în prim plan un întreprinzător rural care, dispunând de un mic capital dobândit prin alte părți de țară vrea să-l multiplice printr-o acțiune comercială eficientă. Tipul ni-i amintește pe „nepmanii” sovietici ai anilor 20, descriși de Valentin Kataev în Delapidatorii și desigur, de Ilf și Petrov în Vițelul de aur și Douăsprezece scaune. Pentru spectatorul român al acestui film [Un surâs în plină vară, r. Geo Saizescu, 1964] devenea limpede că vigurosul realism socialist se fisurase iar personajele „tipice” făceau loc unr eroi caracterizați de normalitate, aidoma miilor de oameni ce aveau să umple sălile de cinematograf. […] tânărul scriitor clujean propunea publicului spectator un personaj „anormal” în raport cu canonul ideologic.

[La filmul Păcală, 1974, r. Geo Saizescu] Regizorul a fost atras de îndată de „scriitura de mare inspirație națională a unui scriitor modern ca D. R. Popescu” simțind că noul Păcală (cel cinematografic) „va fi cât se poate de autohton și, prin aceasta, cât se poate de universal”. Aspirație justificată de succesul imens la publicul spectator al filmului ce a reprezentat în epocă un adevărat miracol, dată fiind presiunea tot mai puternică a oficialității politice asupra unei cinematografii susținută de stat precumănitor din rațiuni propagandistice.

Filmele ce-și au punctul de pornire în opera fabuloasă a scriitorului (romancier, povestitor, dramaturg, poet, eseist și – nu în ultimul rând scenarist cinematografic) reprezintă o încercare temerară de ordonare a valorilor unei lumi buimace, evolund pe o scenă a ficțiunii în care comicul și tragicul se întâlnesc permanent.

[…] nu știu în ce categorie îl putem include pe Ion [ca personaj], calul ce trudește din zori până-n seară la funicularul încărcat cu bușteni și care, spre finalul filmului [Fructe de pădure, 1983, r. Alexandru Tatos], când nunta se apropia și ea de sfârșit izbutește să se smulgă din lanț și să alerge liber, cu aerul unui cal înaripat, hotărât să nu mai suporte vreodată căpăstrul. Cred că – în plan simbolic – el este adevăratul protagonist al unui film în care ideea supremă este de fapt aceasta, a libertății, dobândită de frumosul animal purtând numele generic al românului: Ion. Cine n-a vrut să vadă valoarea simbolică a personajului cabalin (evident necuvântător dar atât de elocvent totuși) a făcut-o fie din teamă, fie din invidie că nu este el autorul acelui mesaj.

Într-un moment de agresivă impunere de către partid a ideii „omului nou” și a „societății socialiste multilateral dezvoltate” eroii lui D. R. Popescu [din Fructe de pădure, 1983, r. Alexandru Tatos] anulau multe din poncifele epocii, înscriindu-se într-o albie a adevărului pe care unii ideologi ar fi dorit-o secată.

Drumul scriitorului spre cinematograf a fost unul cât se poate de firesc. Înzestrat cu o capacitate imaginativă sans rivages, D. R. Popescu a aflat de tânăr în arta filmului un loc ideal al plăsmuirii. Utilizând o scală de amplitudine a imaginarului de la comic (Un surâs în plină vară, Păcală) la tragic (Duios Anastasia trecea, Rohia albă de dantelă) scenaristul și-a dovedit înzestrarea în impunerea unor personaje evoluând în construcții narative originale, apte să valorifice potențialul artistic propriu artei a șaptea, devenită arena noului „discurs despre lume” al artei moderne. Relația dintre personaje și poveste se produce la D. R. Popescu exclusiv în spațiul unei morale a timpului și a timpurilor.

(Spicuiri din volumul F – de la Film: Dumitru Radu Popescu – scenaristul unor îngeri veselei, scenaristul unor îngeri triști de Titus Vîjeu, București, Ed. Noi Media Print, 2019)