Consiliul
Județean Cluj
Ei sunt!
Ei sunt!
Ei nu au murit niciodată
Ei sunt alături de voi
Ei sunt în față, în spate sau zbat inimile prin noi
Ei sunt fluturii ce zboară prin aer sau sânge și vorbesc aceeași limbă cu toți
Ei sunt crucile pe marginea drumului și sărutul unui apus de soare
Ei sunt pleoapele ce închid ochii când luna bate toamna târzie în geam
Ei sunt țigara aprinsă aruncată pe trotuar
Ei sunt ce suntem, fuioare de fum ce rostogolesc stepa
Acolo!
În noaptea întâmplării
Vorbesc în stele șoaptele
Copiii dezmierdării din soarele uitării
Și buzele amiezii închid tumuli de gheață
Acolo norii umblă pe stradă îmbrăcați
în cuvinte îndrăgostite
unde lupii dorinței vânează parcurile memoriei
Acolo depărtarea cu ochii singuratici și tulburi
încălzește oameni de zăpadă cu inima de piatra râului
Poate
Poate într-o zi vara se va întoarce
Poate într-o zi ploaia își spală fața cu fire de nisip
Poate într-o zi drumul ia forma semnului de întrebare
Poate dealurile cu ochii verzi își lipesc buzele de cer
Poate inima e semn de exclamare
Şi ziua trage ceasul de timp
iar iubirea o floare de colț crescută pe pieptul stâncos
Poate într-o zi lebedele vor vorbi cu voce tare
Poate pietrele vor fi pâini iar apa cel mai nobil vin
Poate vom scălda ochii tăi de jad
cu şoapte despre cel mai roșu și frumos măr
Surâsul zăpezii
Ne-a părăsit zăpada cu buzele înroșite de gheața uitării
A rămas doar fulgul amintirii
Dorul este izvor de apă vie
în care adapă întrebarea stâncile memoriei
Pentru tine tortul mirării este clipa din istoria unei zile
Privirea ei – aripa părerii de rău
Un zbor al ochiului în cerul inimii
O săgeată rătăcită-n calota polară
Surâsul pietrei spălată în râul aurorei boreale
Zborul
Timpul a dat din aripi
Pasărea măiastră și-a luat zborul de pe coloana infinitului
sus, tot mai sus, spre poarta sărutului
unde tu aștepți ca domnișoara Pogany la masa tăcerii
unde tu aștepti cum seara rugăciunea
muză adormită
Zborul
Timpul a dat din aripi
Pasărea măiastră și-a luat zborul de pe coloana infinitului
sus, tot mai sus, spre poarta sărutului
unde tu aștepți ca domnișoara Pogany la masa tăcerii
unde tu aștepti cum seara rugăciunea
muză adormită
Incertitudine
Tu eşti lumina
Eu doar incertitudinea
Tu eşti fierbinţeala amiezii
Eu doar dimineaţa de martie
Tu eşti zborul unei exclamări
Eu doar semn de întrebare
Şi undeva aud clipele cum picură
în clepsidra uitată pe noptieră
Până la urmă tu eşti soarele
Eu doar luna
Şi ziua nu este în firea lucrurilor
Gheaţa topeşte privirea Luceafărului
îmbrăţişeara bălaie a adolescenţei
Şi izvorul stinge vara însetată de noapte
Spini
Eu sunt poetul cu mâinile rupte
cu piciorele zdrobite
cu sufletul prins în pioneze
Eu sunt poetul ce arde setea
cu inima pusă pe masa festivă
unde canibalii se bucură de festinul poeziei
Eu sunt poetul frunzelor risipite pe iarba metaforelor
unde tăvălesc primele raze ale ceții
buzele crude ale uitării
unde silabe șoptesc spini
Loc de odihnă
E greu să mă prefac că zâmbesc
când de fapt eu urlu durerea
şi nu ştiu ce să fac să nu doară
când îmi scot sufletul din mine
Să înalţ inima spre cerul timpului
şi după norul unei ploi repezi de vară
va răsări sigur soarele uitării:
Loc de odihnă pentru un vultur mic şi rănit
Plop fără soţ!
Sunt plopul dezvelit de frunze şi ploaie
pe malul înecat al drumului
Şi vântul schimbător mi-e singura certitudine
cum cornului de fildeş vânătoarea de fluturi
Deşi soarele zâmbeşte trecătorilor
în inimă plouă cu sânge
iar lupii aud cum urlă nostalgia pădurii înzăpezite
Izvoarele s-au întors prin îmbrăţişarea muntelui
precum adevărul între cuvintele iubitei
precum silabele pe pieptul înserării
Se anunţă depărtarea, o furtună de mai
ce spală strofe zdrobite de durere
în prestările memoriei
Şi vorbele sunt cocorii părăsiţi
de savanele înfierbântate
de confesiunile leoaicei
Într-o zi, sigur te voi avea
picătură de rouă pe frunza căzută
lacrimă prelungă pe reverul rătăcit al poeziei
Şi dimineaţa muşcă cu sete strigătul singurătăţii!
Pasărea Ibis
M-am săturat să bată soarele în oglindă
să râzi de sufletul de băieţel ce joacă cadourile vieţii
Să pui la îndoială albastru cerului
şi negru un joc secund
M-am săturat să trimiţi înserarea soartei în curtea şcolii
Să joace de nebun fotbal cu luna
iar poarta să fie doar un gol în sufletul încremenit la poluri
unde timpul, unde timpul e rănit de tribunele tăcute
cum pasărea Ibis de zbor
cum cerul de nori şi vântul de ninsori
M-am întrebat de iarba ce creşte printre ridurile inimii