Înşelăciuni

O lupoaică a puiat un arici!
Aşa-mi explic durerile tale! zice lupul.
Nu vezi cât e de moale! îl opreşte lupoaica.
Apoi s-au strâns unul în altul în bârlog,
cu puiul la mijloc!
Au rămas aşa cu ochii la luna
care tocmai răsărise pe creastă,
până când pe amândoi
a început să-i înţepe ceva.

Răul cel mare

N-am la îndemână decât cuvântul!
de el mă ţin, pe el îl întreb,
lui îi răspund, cu el îmi potolesc setea,
cu el înserez, pe el îl trimit
după Lâna de Aur, cu el tac,
cu el mă apăr, cu el mint,
cu el spun adevărul, cu el clădesc
cu el dărâm, cu el gândesc,
mă răzgândesc, mă sfiesc, mă ascund,
mă aplec, înduplec, iert, zbor, turtesc,
cu el mă rog, cu el blestem, umplu, golesc,
sfâşii, rup, număr, uit, mi-amintesc,
schimb, parafrazez, joc, înţeleg,
cu el arunc în aer, văd, aud,
mă dezic de mine, de cel de dinainte,
care se împerechea cu noaptea.

Altfel, durerea

Eu coboram un suiş
şi privirea mi-o aruncam
cât mai departe, tulburat
de pietrişul care aluneca în faţa mea,
până când am strigat: mare! mare!
Tu veneai cu o corabie
cu pânzele ţesute de tine,
în care vântul cânta, umflându-le,
şi priveai prin ocheanul de sidef
al cerului-scoică, până când,
aruncându-te în valuri,
ai început să strigi: pământ! pământ!
Nu ne-am întâlnit niciodată.

Feţele binelui

Stau câinii la uşa mea
şi aşteaptă să le tai frunză,
ca altădată. Ies în faţa lor,
nu mă tem. A fost secetă mare, zic,
nu s-a făcut frunză.
Asta o vedem şi noi, miaună câinii,
de aceea am venit la tine.
Altfel, spargem uşa şi te ducem
la Marea Moartă!
Auzind asta, am ieşit prin horn.
La puţină vreme după ce am plecat
a început să plouă.

Text incert

Calule, n-ai văzut cravaşa mea?
Astăzi nu, stăpâne!
Mâţule, n-ai văzut cumva cravaşa mea?
Nu, răspunde mâţul mieros.
Dar tu, purcică?
N-am… susură ea.
Nevastă, n-ai văzut cravaşa mea?
Ba am văzut-o şi-am pus-o pe foc!
Bine-ai făcut! nechează calul.
Bine-ai făcut! miaună mâţul.
Bine-ai făcut! se gâdilă purcica.
Numai câinele tace, cu osul în gură,
într-un coteţ întunecat.
Câine, strigă stăpânul,
du-te şi-mi cumpără alta!
Nu te duce, câine, sare nevasta.
Şi câinele nu se duce.

După aceea

Cu gura ta voi vorbi de acum înainte,
cu urechile tale voi auzi,
cu vârful limbii tale
voi gusta sângele mărului,
cu nările tale voi mirosi
subţiorile ploii, cu degetele tale
voi pipăi răsăritul dimineţii
şi timpul fără de pene al pietrei,
suflete al meu!
Şi va fi bine!

Teme-te de blândeţea cuvintelor

Până şi drumul pare înspumat
de atâta alergat, de atâta eroare!
Iată o ruină! Aici s-a petrecut o decapitare.
Caut urme de sânge, dar nu găsesc,
o grindă se mişcă în bătaia vântului,
atârnând de un fir de păianjen.
Pe ultima treaptă un copil
potriveşte între degete un nasture de argint.
Dă-mi-l mie, zic, şi te voi ajuta
să cobori pe malul mării azurii!
Ţi-l dau, se-nvoieşte copilul,
cât despre coborât, lasă-mă singur!
Şi îşi ia zborul, face volute
peste grohotişuri şi ruguri de mure,
apoi se lasă încet pe plaja pustie.
Vino, mă cheamă el şi mă arunc în gol
fără nicio-ndurare.
Acum suntem doi! zice copilul.

Îndoielile

Urme de ghips pe faţa mea!
Tocmai mi se scoate masca.
Lungi şi subţiri degetele acestei femei,
calde, potrivite pentru desprinderea
fără durere.
Oare voi mai călători cândva în ţările calde?
se întreabă barza şchioapă din mine.
Oare voi mai zbura peste lacuri
cu broscoiul umflat în clonţul meu?
Oare voi mai prinde ziua în care
să nu se mai facă noapte?

O faptă urâtă

Nebun, vântul ridică fustele văduvelor.
Sunt eu, cel plecat, vântură el şi se preface, hoţul,
iar femeile îl cred şi fug acasă
să stingă lumina şi strigă:
unde eşti, înşelătorule, dusule?
Vino şi lasă-ţi capul pe genunchii mei, vino
şi fă aerul să dospească
ca în aluatul lui să ne scufundăm!
Vântul le aude şi rămâne în prag,
aripile lui ca tentaculele
unei caracatiţe se mişcă
şi se retează una pe alta.
În întunericul lor, văduvele
îşi rostesc rugăciunea
şi cu părul capului mătură casa.