Elegie de toamnă

Cuvintele din urmă
Cu gust de must
Niciodată băut până la capăt,

Nucile noi lăsându-se
Pradă degetelor cum le dezbracă
Alba cămaşă
Subţire ca un dor
Şi ploile, răzbunătoarele vrăjitoare
De după colţurile caselor
Umilite, înfrigurate, fără amintiri,
Precum coviltirul rece
Şi umed
Din fructul toamnelor
Necoapte…

Monolog fără titlu

Nu o dată ţi-am tulburat aşteptările
păzindu-le ca pe singura mea moştenire;
deodată sunt oarecum
aproape de ieşire,
dar nimeni nu mai cheamă
zadarnicele vocale
strâmtorate între silabe
semănându-mi
şi de care, teamă mi-e,
că nu mai am nevoie.
Cum nici pistolul ascuns sub pernă
nu-şi aminteşte de o vreme
atingerea fumegândă
a gloanţelor oarbe.

Ziduri

Un zid în faţa mea. Şi încă unul.
Caut urmele de dinainte –
Fructe uscate –
De care să-mi atârn paşii
Lipiţi de zid
Netezindu-se cu vremea
De atâtea încercări.

Să aştept strigarea promisă
Mi-e tot mai greu.
Zidul s-ar putea prăbuşi oricând,
În calea urmaşilor
Nerăbdători.

Crima

Nu te încovoia,
Nu-ţi împinge din urmă
Pajura umerilor –
Urmare a unor spaime
Prelungite din copilărie,
Ascunsă între cuvinte,
Când acestea
Încep să se lase şoptite,
Precum hoţul
Aşezat în locul crimei.
Crima de a iubi târziu.

Geneză – ziua fără nume

clipă de clipă
lumea se naşte din nou
ca apa din cascade
sărind, mereu alta,
peste aceleaşi pietre.

în instinctul desăvârşirii
valurile plecate
nu revin,
iar cele din urmă
cuprind prea târziu
tunelul transparenţei.

dincolo, căci totdeauna
există un dincolo,
începe să se adune
un şuierat nou,
al unei noi cascade:
o nouă zi fără nume.

Lecţie de istorie

Muntele şi marea nu iartă,
Spune poetul,
Ci se contopesc
Otrăvindu-ne istoria
În veci neterminată
Necitită până la capăt

Alţii le vor găsi
La anticarul din colţul vremii
Lipind foile destrămate
Cu numărul de ordine pe braţ
Abia scăpaţi
Din imposibila cununie
A muntelui cu marea

Nounăscutul

Nounăscutul nu se teme
De tigri.
Mai târziu
Vremurile golaşe, neastâmpărate
Ale festinelor
Ni se arată ca prin oglinda
Răsfrântă
După chipul şi asemănarea
Toleranţei.

Astfel trăim, pentru ultima oară,
Fiecare în cuşca sa.

Viaţa, cât o strofă

Fiecare zi – o lume
Prin care trecem nerecunoscuţi,
Ca prin ceaţă,
Pe urmele celui dinainte,
Nebăgând de seamă capătul
Spre care ne facem drum,
Îndepărtându-ne.

Poate nici nu suntem,
Vorbi copilul din mine,
Poate totul se petrece
Într-un vis
Lung cât o viaţă de om,
Scurt cât o strofă de cântec.

Imnuri fără cuvinte

Înainte de a decide,
să dormim o noapte, spunea mama
când mirosul acru al pericolului
învăluia dubiile
ca şi cum răspundea la întrebarea
clocotind în pântecul câmpului minat,
apăsându-ne
în cercuri tot mai strânse
în ţipătul corbilor către ceruri.

Să dormim înainte de a decide,
spunea mama,
dimineaţa toate par altfel:
imnuri fără cuvinte.

Liliecii

Precum muntele între munţi,
Nimic nu mă mai miră,
Nici gloanţele oarbe
Uitate în podul palmei
Cum ard
Nu le voi mai presimţi.

Rămân poemele
Zburând în mine, speriate:
Lilieci bănuiţi în beznă.