Într-un interviu acordat în urmă cu mai mulți ani lui Mihai Cimpoi, interviu atașat acum în anexă la volumul Proza lui Eminescu (Editura Junimea, Iași, 2018, Colecția „Eminesciana”, nr. 95), Eugen Simion se referea la volumul său de debut, Proza lui Eminescu (1964), cu oarecare emoție: „Vă fac o mărturisire, domnule Cimpoi: n-am mai citit de 35 de ani studiul cu care am debutat (Proza lui Eminescu). Nu l-am citit de frică. Să nu care cumva să-mi fie rușine de tinerețea și nesiguranța lui stilistică. Eram la început, critica românească se lupta cu sociologismul vulgar și cu fantasma «naționalismului și conservatorismului» lui Eminescu impusă, oficializată de ideologii epocii. Grija noastră, atunci, era de a salva pe Eminescu, de a-l readuce în cultură. De aceea, argumentația noastră (a criticilor tineri din anii ’60) era excesivă și prea demonstrativă (în sensul realismului, socialului, eticului popular etc.). De aceea studiul meu este plin de citate pentru a dovedi că Eminescu nu-i pur idealist și că filosofia lui are tangențe cu gândirea umanistă. Ceea ce este exact, dar, repet, este și excesiv într-o justificare critică… În 1963-1964 era prea devreme pentru a judeca din unghi strict estetic proza lui Eminescu, un romantic cu lecturi, de asemenea, ample din filosofie. Azi aș citi-o, probabil, din alt unghi și aș analiza-o cu alte mijloace”. A trecut mai bine de o jumătate de secol de la acel studiu, timp în care Eugen Simion s-a pronunțat în repetate rânduri în legătură cu creația epică a lui Mihai Eminescu, în diferite contexte și pe diverse teme ale operei acestuia, pentru a ajunge acum, iată, la o amplă sinteză critică, îndrăznesc să cred că este singura de această anvergură analitică (despre proza lui Eminescu s-au pronunțat de-a lungul vremii nenumărați critici și istoric literari, în abordări dintre cele mai diferite), într-o sistematizare a întregului demers narativ al poetului, de o limpiditate explicativă și de o exemplară precizie în diagnosticarea fenomenului, în ansamblul său ca și în detaliile pieselor componente. Așa încât, actualul studiu nu este o recitire a precedentului ci o recitire, dacă vreți, a întregii opere epice a lui Mihai Eminescu, aducând puncte de vedere, dacă nu neapărat inedite în orice caz noi pentru exegeza proprie asupra acesteia, într-o formulare actuală.
După o privire introductivă de ansamblu asupra Universului prozei eminesciene, („prozator fantastic cu nimic mai prejos de creatorii romantici ai genului, Jean-Paul, Novallis, Hoffmann, Chamisso, Edgar Poe etc. oricine parcurge opera sa epică are însă sentimentul că o mare forță de creație, o fantezie proiectată în toate zonele universului existențial, un adânc simț al realului și puterea sa de a armoniza viziuni cosmice tulburătoare constituie, fără echivoc, însușirile unui prozator romantic de o acută originalitate”), capitolele se structurează gradual pe filonul ideatic al substanței acesteia în circumstanțele creatoare ale romantismului, într-o perspectivă integratoare universalității, cu o atentă și fină contextualizare.
Într-un prim capitol intitulat „Naturile catilinare” sau plenitudinea și contradicțiile omului romantic. Demonism și titanism, se referă la romanul de tinerețe, Geniu pustiu, care se constituie ca un roman al generației „chinuite de sentimentul neputinței de a-și realiza idealurile în limitele unei epoci mistificatoare”, naturile catilinare fiind spiritele „insurgente, problematice, faustiene”, ale generației „inconformiste, revoltate și dezamăgite totodată”, o generație „înflăcărată de idealurile naționale și țintuită de plumbul greu al solitudinii”. Pe fundalul evenimentelor revoluționare pașoptiste din Transilvania, prozatorul fixează doi eroi referențiali (Toma Nor și Ioan), aceștia ilustrând „starea de demonism (tenebroasă, sceptică)” pe de-o parte și cea „de convertire în atitudini titanice” pe de alta, pentru ca să insiste, criticul asupra faptului că „Geniu pustiu este străbătut de paradisuri terestre, în descripția cărora Eminescu a pus mult din fantezia lirică, din sensibilitatea lui organizată în așa chip, încât înregistrează irizările de culori și melodiile ascunse ale peisajului: simfonia naturii și sentimentul culorilor, pe care receptaculele fine ale romanticilor le-au descifrat înainte de simboliști”. Melancoliile din roman îl apropie de Chateaubriand iar sentimentalismul prezent din abundență nu ajunge să coboare însă până la „genul lacrimogen” al lui George Sand, iar în privința caracterului de analiză socială se află, totuși, departe de romanele sociale ale lui Balzac sau Stendhal.
Într-un al doilea capitol – Proza fantastică și filosofică – sunt supuse comentariului analitic trei dintre prozele eminesciene: Umbra mea, Sărmanul Dionis și Archaeus, toate comunicând între ele prin idee și ilustrând preocupările
„teoretice” ale scriitorului din perioada de formare („Urmele lecturilor filosofice și literare sunt, aici, evidente”). Umbra mea e rezultatul, menționează Eugen Simion, contactului cu povestirea lui Adalbert von Chamisso, din care prelucrează „mitul omului care și-a pierdut umbra”, în vreme ce „ideea viețuirii pe altă planetă” îl învecinează cu Heinrich von Ofterdingen al lui Novalis care vedea filosofia ca o „poezie a rațiunii”. Amplă și bogată în sensuri filosofice, pe care Eugen Simon le identifică nuanțat, este nuvela Sărmanul Dionis, unde „teoria apriorismului și ideea existenței perene a individului metafizic constituie punctul de plecare al avatarurilor prin care trece personajul în etapele visului său”. Discuția aplicată asupra acesteia, are în vedere un amplu context al preocupărilor poetului. „Mintea lui speculativă – spune Eugen Simion – deprinsă cu câlțoasele astrologii bizantine și cărțile de zodii din vechime, caută o premisă teoretică pentru asemenea evadări, găsind în apriorismul kantian unul dintre punctele de pornire. Așa și începe nuvela, printr-o expunere personală a ideilor lui Kant despre aprioritatea spațiului și a timpului și despre caracterul subiectiv al reprezentărilor noastre despre lume”. Elaborată în perioada ieșeană (1875-1876), Archaeus este „prin natura ei speculativă, un dialog filosofic între un învățat și un novice curios”. Aici prezența ideilor lui Schopenhauer își are evidența prin tocmai nominalizarea ideii de Archaeus: „Reprezentarea ideii platoniciene prin mijlocirea, adeseori recunoscută, a eului metafizic schopenhauerian este aic, în ordine filosofică, de necontestat. Archaeul exprimă în fond esența ce stă la baza tuturor fenomenelor, prototipul lucrurilor și ființelor și regizorul unic al întâmplărilor. Dar Eminescu alătură sensuri noi și interpretează în sensul metempsihozei această idee”. Tipul de proză al celor trei texte, cultivat de Eminescu, îl așează pe acesta în rândul unor „creatori ca Goethe, Byron, Hoffmann, Novalis”, având comună „preocuparea de a ilustra formele active, prometeice, ale spiritului uman, miturile existenței omului în istorie, în timp și spațiu”.
Capitolul următor, Fantasticul erudit, este consacrat hermeneuticii ideilor din Avatarurile faraonului Tlà și Fragment. Exegetul identifică aici un „fantastic savant”, în maniera exoticului pasional al lui Gautier, „cu accentul pus pe filozofie și pe evocarea lirică”, altul deci decât cel din Salammbô, al lui Flaubert. În Avatarii faraonului Tlà, autorul urmărește „întâmplările succesive ale faraonului, voind a dovedi eternitatea în «pieire și renaștere», persistența arhetipului în forme fenomenale […] ce leagă momentele epice între ele este ideea veșniciei prototipului”. Spre deosebire de tot ce scrisese până atunci, arată Eugen Simion, e faptul că „Eminescu abordează filosofic trecutul, e sensibil la vechile practici magice, la credințe, obiceiuri, cercetând faptele cu un ochi pasionat de filosof orientalist”, remarcând faptul că „aspirațiile metafizice alternează, se dublează și se ciocnesc adesea cu analiști de ordin social și național”.
Amplu dezbătut analitic, în contextul general al operei eminesciene, este basmul Făt-Frumos din lacrimă, tratat în capitolul Fabulosul popular în ipostaze romantice. De reținut este asocierea eroului basmului cu acela al poemului Luceafărul: „Cântărețul ce aspira la dragostea fetei de împărat nu este decât un Hyperion plebeu, ros de ambiții mari, cezarice. El pleacă în lume, ca Hyperion în ceruri, pentru a-și căpăta, prin fapte răsunătoare, nemurirea, adică gloria, în timp ce eroul Luceafărului solicită dezlegarea de absolut și veșnicie, coborârea la măsura omului comun”. Denunțând tiparele epice ale basmului popular ca fiind respectate doar formal, Eugen Simion demonstrează cum „în desfășurarea basmului, Eminescu introduce viziuni de-ale sale, corectând în spirit romantic stereotipia narațiunii populare”, Eminescu spiritualizând fantasticul, „lărgește cadrul descripției și asociază personajelor tradiționale trăsături romantice. Făt-Frumos e și el în fond un titan, reprezentând varianta populară, fabuloasă, a titanismului eminescian”.
Cercetând textele oarecum marginale ca împliniri, ne-finite – Aur, mărire și amor, La curtea cuconului Vasile Creangă, Visul unei nopți de iarnă, Părintele Ermolachie Chisăliță, Falsificatorii de bani și Moș Iosif – în capitolul „Fiziologii” realiste din perspectiva romantică, Eugen Simion analizează „sfera prozei de observație realistă” eminesciană, într-un spirit oarecum polemic, în raport cu alte abordări critice de mai înainte: „Deplasarea spre realism, de care vorbesc cercetătorii mai noi, nu trebuie înțeleasă ca o părăsire a pozițiilor romantice și nici ca o înțelegere a ideilor eminesciene într-un concept aparte de realism propriu […] înțelegând prin realism o concepție favorabilă apropierii poeziei, teatrului și prozei, de realitățile sociale și naționale, principiu pe care-l apărase, vehement, la 1870”. În La curtea cuconului Vasile Creangă, exegetul, acum în termeni tranșanți, vorbește despre felul în care prozatorul abordează problema generațiilor, scrierea fiind „o apologie a boierimii patriarhale, adică a acelei clase legate de pământ, pe care Eminescu o va opune, alături de clasa țăranilor și a meșteșugarilor tradițională, noilor pături liberale, parazitare, ridicată pe ruinele vechilor așezări”. Prin Moș Iosif, avem „întoarcerea la proza filosofică” iar Falsificatorii de bani este „o scriere de moravuri, cu un patos de roman polițienesc”. În toate aceste texte remarcabilă este perspectiva de tratare ironică a personajelor: „invocând pe Byron și pe Hugo, Eminescu se detașează de eroii săi, se amuză, se încruntă aruncând, când iritarea lui nu mai poate fi stăpânită, epitete inflamante asupra sufletelor goale («abisuri sunt în suflete»). Ironia romantică e un procedeu pe care scriitorul îl va folosi ori de câte ori având de negat ceva, pregătește soluțiile vitriolate ale pamfletului”.
Într-un ultim capitol, Două faze ale iubirii romantice, sunt puse sub observație două nuvele mult comentate, de altfel, de-a lungul anilor: La aniversară și Cezara. Dacă în prima „remarcabilă este sobrietatea, am spune afectuoasă, a naratorului, cenzura umoristică a unei idile predestinate de regulă la relatări sentimentaliste”, cea de a doua apare „din perspectiva întregii epici eminesciene, ca narațiunea în care scriitorul a introdus, în schema unei idile romantice comune, simbolurile gândirii practice și vederile sale în problemele fundamentale ale existenței. Din acest punct de vedere, pe plan strict simbolic, nuvela încununează și dă o soluție panteistă neliniștilor și aspirațiilor care istovesc și însuflețesc pe omul romantic”.
Studiul de ample dimensiuni (analitic și sintetic deopotrivă) datorat lui Eugen Simion se impune și printr-o continuă conexiune, legătură, cu alte scrieri din literatura universală, evidențiind astfel originalitatea gândirii ideatice a lui Eminescu, concluzia impunându-se ca de la sine: „Proza literară a lui Eminescu reprezintă, cercetând-o mai adânc și în toată întinderea ei, expresia unui moment important din dezvoltarea romantismului românesc: momentul structuralizării estetice, al dimensionării lui spirituale”.
Fără a fi didactic, dar stăpânind cu mare autoritate, într-un discurs deloc rigid, o metodologie de abordare sistematică a fenomenului asupra căruia se exersează, Eugen Simion oferă în acest studiu o mostră de interpretare modernă, suplă și meru doctă, a prozei eminesciene, punându-i acesteia în evidență calitățile (și limitele, acolo unde se impun), oferind astfel o imagine integratoare, din punct de vedere ideatic, a acesteia în ansamblul monumental al operei pe care a impus-o Mihai Eminescu la cote de vârf, literaturii române.