Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Eugen Barbu – ultimul interviu literar – „Tot ceea ce am scris este polemic”

Eugen Barbu – ultimul interviu literar – „Tot ceea ce am scris  este polemic”

Viorel Dinescu: La ce lucraţi în prezent? Ce cărţi noi propuneţi spre editare şi unde anume?

 

Eugen Barbu: Sunt angajat la o recuperare a cărţilor mele mai vechi. Pe biroul meu de lucru se află două romane terminate, netipărite, care cred că au şi barbă la ora asta. E vorba de Ianus care are vreo 40 de ani vechime. N-am putut să-l public pentru că este un roman scandalos, adică un roman într-un limbaj de bitnici, o carte obraznică ce nu putea fi publicată în vremea lui Ceauşescu. Şi-atuncea am încuiat-o şi-am zis: domnule, nu cere de mâncare, gata. Ianus, deci, e una din cărţi şi O lume de câştigat, care este un roman foarte bătăios cu multe adevăruri care nu se puteau spune. Puteam să-l dau să apară de mult timp, dar m-am angajat faţă de mine să nu trişez, mai ales că eram sătul de comenzile editurilor. Îl voi rescrie, are 600 de pagini, e uşor de citit, scris pe două structuri, adică aşa cum i-am păcălit eu pe editori, atunci, dar în acelaşi timp mă felicit pentru că nu am dat varianta aia pentru că nu ştiam cât ţine comunismul, ăsta e longeviv, ţine de la ’914 şi-acuma trebuie să dregem busuiocul şi asta-mi ia timp. Mai încolo, vedem ce s-o mai întâmpla.

 

V.D.: În ce publicaţii cititorii pot găsi semnătura Dvs. şi cum se acomodează cunoscutul Dvs. spirit polemic cu confruntarea necruţătoare pe care o întâlnim în ziare şi chiar în revistele literare? Credeţi că în polemică toate armele sunt permise?

 

E.B.: Sunt un vechi polemist, toată lumea o ştie. Polemica este o scrimă care se face cu eleganţă, cu un punct ochit. După cum ştii scrima se face ca un joc de ping-pong, adică nu-ţi omori adversarul, îl atingi, se strigă „atins” şi gata. Polemica este un roman al generaţiei mele pe care am trăit-o în nişte timpuri foarte sălbatice ca să le zic aşa, aceste pagini mi-ar fi adus chiar puşcăria. Am trăit timpuri ipocrite în care cultul personalităţii ne-a obligat pe toţi să punem coroniţe de flori la şefii noştri politici, care erau nişte analfabeţi pe lângă altele, dar Dumnezeu a vrut să mai moară din ăştia, noi să mai trăim şi să ajungem cu bine la un alt stil de a scrie. A fost un adevărat atentat la adresa culturii şi mai ales al literaturii pe care am putut să o punem pe piaţă şi să ne facem ipocriţi, să ne schingiuim pe noi înşine. Nu mai vorbesc de umilirile la care eram supuşi, literatura devenise un fel de servitoare a tovarăşilor care doreau probabil să facem ca lăutari la nuntă unde ăl mare zicea: “dar joac-o şi pe aia „Sârba popilor”; „fă-mă un dans” – zicea năşica. Şi urmau pupăturile, lăutarii, chiote, ţambal, adică o ţigănie ca-n Cuţarida mea pe care am descris-o cu atâta plăcere. Ce să-ţi mai spun, la ora asta semnez la România Mare unde sunt şi director, la ziarul Naţiunea al lui Drăgan şi la Sport-star, gazetă pentru sportivi.

 

V.D.: Care este, după dumneavoastră, raportul valoric dintre artefarctul polemic şi literatura propriu-zisă? Poate exista o concurenţă între ele la public?

 

Eugen Babu: Domnule, dacă fac socoteala, tot ceea ce am scris este polemic, nu mă pot dezice de chestiunea asta şi a doua chestiune scriitoricească pe care o stimez este plăcerea de a scrie într-un fel special apropiindu-mă de marii scriitori pe care i-am frecventat de-a lungul anilor şi de la care am învăţat foarte mult. Ai să citeşti romanul Ianus şi te vei convinge încă o dată că sunt polemic. Şi apoi, mai există şi o literatură de sertar care va fi scoasă curând în librării.

 

V.D.: Dacă ne aflăm într-un moment de colaps al culturii şi, dacă da, din ce cauză, şi cum se poate reveni la normal?

 

E.B.: Timpul este, de fapt, irepetabil, adică greu de recompus, totdeauna sunt în literatură, ca în orice trăire, nişte felii de timp care au caracteristicile respective, au marca lor, durează numai cine are posibilitatea de a se plia la timpul pe care-l trăieşte, dar după asta trebuie să fie şi puţină măiestrie, în afara acesteia, acest timp nu foloseşte la nimic, adică se pierde în memorie. Trebuie să fie un timp regăsit la modul nu aşa al amintirilor băbeşti precum baba Aglaia din Groapa care povesteşte ce-i dă prin cap pisicilor care o înconjoară, în acelaşi timp trăgând din fuior. Nu citesc romane poliţiste, doar aşa două-trei capitole luate la întâmplare şi asta pentru a vedea ce este acolo. Cred în generaţia care va veni şi va face nişte mutaţii în literatură, iar momentul de colaps, de care vorbeai, a fost creat de nişte condiţii peste care trec acum. Se poate reveni la normal, scriind numai o literatură serioasă şi prin care lumea să te ia în serios de la un cap la altul. Marea literatură, aminteşte-ţi că am discutat de atâtea ori, e-n Proust, Faulkner, Hemingway, Marquez. Generaţia care va face nişte mutaţii în literatură va ţine probabil seama şi de aceşti mari scriitori pe care i-am numit mai înainte.

 

V.D.: În ce măsură activitatea Dvs., de parlamentar şi de om politic, vă influenţează sau vă stânjeneşte munca de creaţie?

 

E.B.: Ha! Dragul meu, am nimerit în politică din cauza literaturii. Noi suntem câţiva literaţi care trebuie să facem şi politică. Nu ştiu dacă ai văzut vreodată sau ai asistat la un spectacol în care 400 de oameni stau de dimineaţa până seara certându-se pe nişte paragrafe de lege. Zice preşedintele Senatului: „dar noi astăzi ce citim?”. Păi să citim articolul 214 din nu ştiu care chestiune. Şi atunci începe cearta pentru o virgulă, care chipurile ar putea incomoda înţelesul unui paragraf. Parlamentarismul nu este literatură. Deocamdată nici nu mă influenţează şi nici nu mă stânjeneşte în munca de literatură activitatea mea de parlamentar. Ceea ce ţi-aş putea preciza este faptul că este o experienţă în plus pe lângă aceea de literat.

 

V.D.: Vă satisface panorama cinematografiei româneşti contemporane? De ce da sau de ce nu? Ce s-a câştigat sau ce s-a pierdut în ultimii trei ani?

 

E.B.: În ultimii trei ani s-a pierdut mult. Cinematografia e la pământ pentru că nu are sponsori, aşa cum se zice acuma. Înainte mai exista statul care se ocupa de acest sector, dar acum, Dumnezeu cu mila. Un film costă foarte mult, şi de unde să scoţi milioane?! Se cer, deci, mulţi bani, e multă impostură. Numai o minune poate să nască o generaţie care să fie serioasă şi care să ia în serios cinematografia. Statul îl ştim cât e de păduchios la ora asta, nu îndrăzneşte nici unul să ceară, suntem lăsaţi în pielea goală şi poate numai Dumneazeu drăguţul să ne ajute să ieşim la mal…

 

V.D.: Consideraţi că publicul cititor se orientează astăzi mai mult spre o literatură de margine (poliţistă, porno, memorii etc.) fiindcă nu-l mai satisface poezia sau proza de calitate? Cum se explică această schimbare la faţă, dacă ea există cu adevărat?

 

E.B.: Tot ce mi-ai spus este perfect adevărat. Într-adevăr, romanul poliţist, romanele triviale, pornografice se cumpără pentru că oamenii, ce să facă, au terminat Biblia şi mai departe…
E drept, mai citesc şi Biblia, dar asta când îi apucă un junghi, le taie tranvaiul un picior. Literatura are un viitor negru. Şi artele, în general. Parcă pictura are o şansă pentru că omul pregătit, nepregătit, se uită, vede, dacă-i place un nud şi aşa cum îl înţelege el, îl şi cumpără, dacă vede o pictură surrealistă o ia la fugă că nu înţelege şi mai şi înjură prin salon stricând plăcerea doamnelor… Nu văd pentru artişti un viitor strălucit. Toată lumea aleargă după bani, toţi ajung bancheri, toţi au buticuri, toţi înşală pe alţii şi alţii pe ei şi cel de sus ştie unde-o să ajungem. Schimbarea la faţă, de care vorbeai, se explică în această tendinţă de înavuţire peste noapte. Ea există, desigur.

 

V.D.: Credeţi că imaginile decoltate dintr-un film sau personajele licențioase dintr-o operă sunt necesare pentru a vinde cartea? Dacă nu, care este rolul lor?

 

E.B.: Domnule, există o licenţiozitate care poate fi viabilă, adică cu talent mai întâi. Dacă îl iei pe Petru Belu, ăluia n-ai ce-i face, dar sunt cărţi extraordinare care pot fi socotite triviale de către proşti. Există o pornografie parfumată şi fără stridenţe, nu grobiană. Şi-apoi, nu putem exclude din rândul artelor şi această literatură pornografică, numai că ea trebuie făcută cu mult bun simţ, subtilitate şi talent. Exemple sunt nenumărate. Iar imaginile decoltate dintr-un film duc acolo unde duc, uneori chiar nicăieri.

 

V.D.: Dacă vi s-ar ivi prilejul, ce fel de publicitate aţi dori să conduceţi efectiv?

 

E.B.: Efectiv? Păi nu-mi ajunge una? Nici nu ştiu cum o conduc pentru că o face altul, Vadim, care e un foarte talentat ziarist, un bun poet. În el am descoperit un om mare care a citit foarte mult şi bine, un om care cunoaşte engleza, franceza dacă bag seama, el este un scriitor modern al vremurilor noastre. Are nişte năvăliri verbale uluitoare, el va fi un mare politician. Îl mai ţin şi eu din scurt, mai trag de hăţuri pentru că e prea pătimaş, dar aşa cum e mobilat e unul din cei mai interesanţi oameni şi de cultură, şi politici la ora asta.

 

V.D.: Consideraţi că o propagandă bine orchestrată poate impune prin presă opere de o calitate îndoielnică?

 

E.B.: Domnule, pentru calitatea îndoielnică o citesc cei care gustă chestiunea asta, dar un om care are nas, atunci când a păşit într-o librărie ştie ce să aleagă, ce carte să-şi ia sub braţ. Cărţile imbecile le aleg numai imbecilii, adică acei oameni care nu au cultură, dar chestiunea asta se ştie şi văd că o mai repet şi eu! Şi mai e o chestiune: una e să scrii cu cap pentru soldaţii care sunt de gardă noasptea şi alta e să scrii pentru cei care citesc în tramvaie ziarele sportive. Fiecare scriitor îşi alege cititorul. Deci, datoria noastră e de a ne alege cititorul. Dacă o carte este bună, desigur şi cel care o va cumpăra are calităţile lui, dacă nu…

 

 

Dialog realizat de
Viorel Dinescu

 

București, februarie 1991

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg