Purificarea sufleteacă este esența misterului „transformării prin purificare” de care vorbeștre Erwin Rousselle, este metanoia lui Ioan Botezătorul în accepția sa cea mai profundă. Acest transfer al accentului de la fenomen la Sens, este în măsură să deposedeze conținuturile obscure ale personalității umane de unele manifestări exagerate și de forțele sale imposibil de controlat. Cu ajutorul acestui transfer, întreaga cantitate de energie ce se găsește la un moment dat concentrată în ființa umană, se va mișca în direcția nucleului central al personalității și va constitui mijlocul intrinsec al Sensului vieții. Asistăm din parte lui E. Rousselle la un adevărat exercițiu psihanalitic, cu trimiteri la C.G. Jung și Adler. Numai în lumina ajunsă astfel, continuă E. Rousselle, omul va ști să devină transparent în atitudinile sale. Vor fi atrase în acest demers regiuni care înainte erau represe și excluse din cadrul conștiinței. Individul va fi în măsură să-și confirme eul său numai în adoptarea unei viziuni noi asupra vieții, ca o axă fundamentală pentru o etică și o morală exemplare.
Prin acest demers, ne spune Rousselle putem trece de la purificare la gradul superior de iluminare, un parcurs așa cum am văzut, ce se manifestă în primele trei cicluri, fiecare de șapte săptămâni întru creșterea spirituală a omului, deoarece se procedează cu exerciții spirituale ținând totdeauna în minte necesitatea eliberării finale. În aceste ultime trei cicluri va avea loc o eliberare de spasmele și de tulburările de orice fel, cu rezultatul apariției unui nou tip de ethos, puternic. Purificarea se împlinește în trei etape asemănătoare (călătoriei la Damasc) sau a unei dezvoltări sau treziri și a Transformării substanțiale (metanoia).
Etosul care de acum este supus Sensului, i-a dat omului o anumită unitate, proprie ființei sale, o superioritate asupra propriei vieți afective și instinctuale, un spontan sens al măsurii, o atitudine etică în fața aproapelui, o capacitate de afirmare a dreptății, posibilă numai pentru un individ detașat, superior eului obișnuit și lumii, unui sens de responsabilitate în fața Sensului etern al lumii, o stare sufletească dominatoare și cu accente viguroase, responsabile în fața vieții; atitudine dublată de un sentiment religios, cu afirmarea unei bunătăți infinite. Toate aceste conținuturi, conclude E. Rousselle nu sunt decât flori, frunze, ramuri ale unui singur copac, adică ale unei „linii esențiale a vieții”( Adler, Keyserling)1.
Tot ceea ce noi experimentăm este susceptibil să fie interpretat conform unui sens cât mai profund, (Keyserling, Schöpferische Erkenntnis), deoarece orice tip de formulare este provizorie. Tot ceea ce ne apare profund, interior, comentează E. Rousselle, este ceea ce distinge în cursul vieții omul experimentat, de o anumită vârstă, de un tânăr care este încă în procesul de formare și de cristalizare a personalității.
Esența gradului de iluminare constă în pregătirea acestei dezvoltări a personalității prin accelerarea conștientizării gradului de adecvare la realitate. În procesul de purificare, scopul constă în Ethos, acum scopul stă în Logos. Se înțelege că acest proces nu trebuie înțeles în mod restrictiv, ca și cum orice progres în plan etic ar trebui exclus. Din contră, se începe cu propriul și adevăratul progres. Propria poziție era deja pătrunsă de o primă cunoaștere a Sensului; treptat prin maturizarea succesivă iese la iveală o predominare a Sensului, și cu aceasta o „lărgire” tot mai consistentă a ființei proprii.
„Lumea este un fenomen concentric” spunea Flake. Cu cât era mai profundă pătrunderea spre Centru, spre adevăratul Sens, cu atât mai mult viziunea va fi mai cuprinzătoare. De aceea este nevoie de o atitudine deschisă, dacă vrem să ne concentră mai intens în înțelegerea Sensului, ca scop final al înțelepciunii. Remarca lui E. Rousselle ni se pare remarcabilă: „Nu este gândirea analitico-formală cea care trebuie să fie în posesia înțelepciunii; ea posedă o cunoaștere cu caracter exterior2”. Se impune de aceea o profundă înțelegere ( Keyserling, Schöpferische Erkenntnis),care iradiind sclipirile intuiției, mirânduse, își începe parcursul său spre izvoarele vieții. Toate școlile și-au început marea lor operă printr-o centrare a atenției pe capacitatea de înțelegere, ca etapă în cunoașterea creativă. Dar înțelegerea se verifică în starea de contemplare; această modalitate de a se apropia de conținut este deci ceea ce face o distincție clară între atitudinea plină de înțelegere a unui om în vârstă, dar pe care trebuie s-o urmeze orice discipol în ce privește înțelepciunea.
Călugărul chinez practică meditația și ajunge la acea cunoaștere vie ca aurora, cel indu exercită nana yoga, budhistul intră în starea de meditație (samâdhi), și a cunoașterii, panna, mahomedanul trece printr-un antrenament specific, tarika și obține epopția, ma’rifa, platonicianul ajunge la o stare de iluminare (elampsis), creștinul își intensifică și în același timp își simplifică rugăciunea și gândirea până ajunge la starea de contemplare, pentru a putea participa la „viziunea proprie stării de extasi”, protestantul „se convertește la Dumnezeu” într-o continuă acțiune, participând la rugăciune, experimentând astfel găsirea unei justificări pentru acțiunile sale în fața lui Dumnezeu.
Și în acest caz, dinamismul era tot timpul același, omul se pregătea punând accent pe meditație și pe rugăciune, pntru a fi în măsură să dobândească o experiență pe măsură. Conținutul acestei experiențe, comentează E. Rousselle, este diferit; la fel de diferit este și conținutul etosului, conform epocilor în care s-a manifestat la diferitele popoare. El s-a referit tot timpul la Sensul eului individual în relația sa cu Sensul lumii și al istoriei. Dacă călugărul chinez cunoaște relația conceptului de Tao transcendent și imanent, cel indian unitatea, multiplicitatea și ordinea Totului, budhismul, cele patru supreme adevăruri, propriu karmei cu renașterile sale; mahomedanul și platonicianul vizează structura lumii, creștinii Sfânta Treime, (cum a fost cazul Sfântului Augustin, Toma din Aquino și Ignazio de Loyola) și destinul omului; în toate aceste formulări s-au folosit experiențe spirituale care au preexitat reflexiei meditative. Budhistul este convins de cele patru adevăruri, înainte de a ajunge la epopteia; la rândul lor creștinii sunt convinși de existența Sfintei Treimi. Remarca lui E. Rousselle, în ce privește dezavuarea adevăratului statut al fenomenelor spirituale în care îl citează pe Părintele Poulain3:
„Chiar dacă Biserica nu ne-ar învăța câte persoane erau în Dumnezeu și cum se raprtează ele unele la celelalte, le-am putea cunoaște prin intermediul experienței și al meditației spirituale”; de fapt, nu este condensarea în forma dogmatică, care dă consistență acestui nivel, ci mai ales experiența predogmatică. Dogma respectivei doctrine este vasul, iar experiența este conținutul. Cine se referă numai la dogmă, fără a face trimitere la conținut, rămâne departe de Sensul acțiunii spirituale. De aceea, scrie E. Rousselle, este cu totul indiferent cu ce fel de formulare este exprimată înțelegerea Sensului; ori se vorbește de Tao, de Brahman, de Nibbânam, de en kai pan-ul divinității sau de transformările preordinate cum este cazul lui Karman, al voinței divine, a destinului, al ordinii lumii, al justiției, al previdenței, etc; toate acestea, conclude E. Rousselle, nu sunt decât formulări; ceea ce este important este ca acestor formulări să li se dea un conținut plin de Sensul cel mai autentic. Aici Erwin Rousselle face apel la vastele sale cunoștințe de filosofie indiană, care ne amintesc de cele ale maestrului lui Mircea Eliade odată ajuns în India: Surendranath Dasgupta.
De aceea este puțin înțelept să abandonezi propria profesie cu pretextul unui destin mai înalt sau a unei predispoziții mai înalte, deoarece fiecare meserie poate să fie obiectul unui Sens profund.
Episcopii și Mitropoliții Bisericii Antice, educați în cadrul tradiției Antichității târzii, știau foarte bine, la fel ca patriarhii budhismului, atunci când și-au scris liniile directoare ale propriei linii dogmatice, care este Sensul pe care îl pot exprima. Cine nu reușește, datorită dogmelor, să vadă adevăratul Sens al vieții, se situează mai jos decât Părinții bisericii creștine antice și ai budhismului antic. În spatele dogmei raționale este ascunsă o stare de o putere nemăsurată: epopția. Dacă luăm în considerare dogmele religioase formulate de o gândire spațială și o traducem într-un limbaj propriu unei gândiri temporale obținem o stare spirituală al cărui veșmânt este pe de-a-ntregul înfășurat în jurul unei gândiri profunde cu dezvoltări și ramificații surprinzătoare.
În ce privește latura propriu-zis psihologică a acestui proces cognitiv, el constă în deschiderea sa spre lumea imaginilor primordiale, ce se găsesc încă vii în propriul nostru inconștient, prin ereditatea sa structurată de-a lungul timpului. În el s-a adunat, scrie E. Rousselle, înțepciunea ereditată de la nenumăratele generații precedente; aceste „imagini”ne pot fi utile ca instrumente pentru o mai bună înțelegere metafisică a semnificațiilor lumii. Datorită acestei lumi aparținătoare inconștientului se poate ajunge la înțelegerea propriului sine individual metafisic, așezându-ne deasupra propriei personalități empirice.
Atât timp cât omul se identifică cu propriile gânduri, instincte, sentimente și dispoziții, el poate fi dus în eroare chiar de propriile sale atitudini de moment, ajungând la o stare de conflict cu o parte aparținătoare propriului suflet, pe care el o consideră ca făcând parte din „eul său superior” adică cu alte forțe care s-au acumulat în eul său interior în măsură să-l facă răspunzător de starea conflictuală avută cu propria sa personalitate, în loc să fie el, cel care-și domină propriul eu interior.
Nu este altceva decât procesul de purificare, rod al unei analize conștiente a tuturor tendințelor, care datorită încercării de reprimare a mișcărilor involuntare, proprii inconștientului, sunt după aceea în măsură să se ridice la o conduită proprie unei vieți al cărui Sens este cel menit să ducă la dezvoltarea unei personalități complexe. În acest moment începe parcursul celei de-a doua etape a purificării spirituale.
Spațiul dintre conștient și inconștient nu mai este bulversat de imagini terificante, ci este momentul în care se observă o transformare profundă printr-un proces de formațiune cu totul nou. Freud a revelat, scrie E. Rousselle, felul în care tendințele subconștiente ajung în procesul de trecere a acestei limite, de la o stare de control de natură morală, la o anumită „cenzură” care, datorită complexului ereditar al tradiției și al educației, fac posibilă trecerea în conștiință numai a tendințelor care nu sunt în contrast cu tipul moral al eului individual, care cu cât sunt mai puțin deghizate din punct de vedere moral, nu creează probleme eului individual. Dar atunci când tendințele subconștientului sunt prea evidente, ele sunt în măsură să scape de sub control și inundă conștiința, în timp ce cenzorul conștiinței vede din exterior spectacolul propriei stări în stare de confuzie. Este un proces psihic care face posibilă dispariția falselor judecăți morale în stare latentă, aparținătoare disciplinei ereditare sau cele care au fost dobândite prin educație și care fac posibilă apariția în conștiință a unor noi motive etice pline de Sens.
Cei care n-au fost suficient purificați, încearcă în această stare a non formării experiențe dificil de înțeles și de multe ori înfricoșătoare, care nu pot fi controlate, ceea ce înseamnă că purificarea n-a fost dusă până la capăt. Acestei stări a non formării i se se adaugă o incertitudine trecătoare, care lungește și mai mult starea de suferință, de confuzie și de obscuritate care poate fi întâlnită la sfârșitul primului nivel al procesului numită”noaptea sufletului”4. Dar acest cherubin ce ține spada în mână, ce stă pe marginea țărmului Paradisului, dobândește cu trecerea vremii pura și plina calitate a Sensului adevărat, iar pentru a rămâne fideli imaginii mitice, el se transformă dintr-un Spirit care face trimitere la calitatea sa spirituală la un îndreptar plin de iubire, care conduce psihicul uman spre transcendent, ca un adevărat Hermes psiho poptos. Ereditatea morală a părinților referitoare la Sensul vieții este înțeleasă în esența ei metafisică.
Biserica, care își avea instinctul ei propriu, care a înlocuit vechile Temple cu Biserici dedicate sfinților, s-a aflat foarte bine în compania cherubinului Mihael, străjerul Paradisului, cu Hermes, respectiv cu Mercur, și de aceea a dat adesea un caracter creștin sensului antic, schimbând pur și simplu numele locului de cult.
În acest punct, scrie E. Rousselle, morala educată sub controlul cenzurii dispare în sfârșit și omul își va urma printr-un instinct sigur de sine ethosul său conform Sensului. Va fi eliminată inhibiția ce stă la limita dintre conștient și inconștient; la nivelul inconștientului se formează datele psihice care dau consistență Sensului, care vor produce renașterea spirituală. Cu cât omul devine mai plin de eul său individual, cu atât devine mai autentic. Această experiență spirituală îi permite practicantului să fie locuitor a două lumi, adică a unei lumi a fenomenelor și una a Sensului, care este învăluită de puritate, asemănătoare prospețimii, ca roua de dimineață. Conștiința de a face parte din relațiile cosmice ale Sensului lumii ne duce până la capătul acestui grad de iluminare, cu certitudinea sensului propriei noastre individualități5. Este momentul în care practicantul încearcă să caute punctul central al Sensului propriei vieți și să-i înțeleagă profunzimea spirituală. De remarcat, ne spune E. Rousselle, că acest Sens nu este accesibil gândirii logico discursive; el este transcendent și poate fi perceput numai prin intermediul intuiției. El este foarte asemănător cu ceea ce psihanaliza numește linia vieții și care asemănător urzelii din desenul unui covor, marchează toate particularitățile noastre individuale. Este nevoie, de aceea, să înțelegem toate aceste particularități, pentru a putea face din linia vieții, purtătoarea Sensului individualității noastre, unică în sinea ei, purtătoarea „formațiunii” noastre vitale. Numai printr-o cunoștință clară, adevărata iluminare ne va purta la țelul pe care ni l-am propus, aceea a producerii eticii noi, care trebuie să fie imprimată tuturor acțiunilor și opiniilor umane. Între timp, puțin contează dacă credem că acest Sens, această individualitate, ce stă la baza întregii personalități, ar fi numai un simplu produs al minții, o cunoștiință în măsură să rezume parcursul psiho-somatic al eului individual sau al super eului6.
Omul reușește să dobândească o reală putere și o efectivă superioritate asupra propriului eu individual, adică asupra lumii și asupra destinului imdividual numai atunci când nu se identifică cu eul empiric, ci cu Sensul însuși. Conștiința și datele subtile ale inconștientului sunt conduse în mod spontan și fără nicio confuzie de fluxul sensibil și iluminant al super-eului, al individualității metafisice.
Imposibil de atacat de către toate fluxurile care se abat asupra eului individual, el va ști cum să-și construiască edificiul propriului caracter și al propriului destin, făcând apel la cele mai consistente profunzimi ale ființei, adică la baza existenței, fiind cunoscut faptul că destinul și caracterul se influențează în mod reciproc.
În momentul în care se va ajunge la acest punct de dezvoltare spirituală, vor fi înțelese mult mai bine figurile eroice ale istoriei religiilor. Noi simțim în fiecare cuvânt pronunțat de Lao- Tse, de Budha, de Isus Hristos, că aceste Spirite gândesc, vorbesc, acționează în plină armonie cu Sensul, cu propria lor individualitate.
Liniile vieții sc convertesc în marea Transformare, care este devenirea Cosmosului. Prin ființa umană el devine conștient de propria existență. El devine pe măsura devenirii tot mai conștient, odată ce fiecare și-a urmat propria linie a vieții. Acest stadiu final al iluminării conduce în sfârșit spre uniunea supra-personală. Acest nivel al înțelegerii Sensului propriei personalități poate fi pe bună dreptate considerat ca punctul central al întregului parcurs inițiatic. Aici apare marea separație a destinului, unul spre eul empiric și celălalt spre Sensul absolut al Totului de care vorbesc neoplatonicii.
În ce fel poate fi pusă în evidență conștiința cu pofunzimile sale?, se-n-treabă E. Rousselle. Numai prin intermediul unei analize psiho-analitice putem observa starea de revelație ce continuă să subziste în noi, alături de gândirea rațională, cu totul diferită, care cuprinde în sine atât elementele raționale, cât și pe cele iraționale, care poate fi desemnată ca fiind o modalitate de punere în valoare a experienței totale. Această specie de gândire, ne explică filosoful german, a fost protagonista, cu întregul ei, așa cum ne învață etnologia, în toate societățile primitive. Fenomen petrecut înaintea dezvoltării culturii, așa cum o cunoaștem, în măsură să strângă în sine întreaga plenitudine a vieții.
Ceea ce-i interesează pe savanți, ne mărturisește E. Rousselle, este să fim în măsură să recucerim această totalitate, nu printr-un regres, printr-o renunțare la inteligență, ci prin intermediul reconstrucției unei lumi noi, situată într-un plan mult mai înalt, care să fie capabilă să folosească amândouă modalitățile de gândire amintite mai sus.
Această formă de gândire arhaică domină încă prin intermediul iraționalismului din visurile noastre, din fanteziile noastre, tocmai în punctul de contact cu inconștientul structurat, și cu zestrea ereditară a numeroaselor generații care ne-au precedat, și nu cu inconștientul personal, adică cu cel al instinctelor și al reprezentărilor primitive; în arhetipele de care a vorbit C.G. Jung7, este structurat inconștientul care-și revarsă în lume și în viață înțelepciunea milenară. În fiecare din noi este ascuns un asemenea tezaur propriu înțelepciunii celor vechi, dar este foarte dificil să-l putem adapta înțelepciunii prezentului, deoarece această înțelepciune are un caracter ereditar și mai ales faptul că este atemporală; ea contemplă viața dintr-un punct de observație și dintr-o scurgere infinită a timpului, capabilă să se adapteze fiecărui moment în general, dar niciunuia în mod particular.
De aceea reformarea, menită să facă util momentul prezent al înțelepciunii atemporale, este necesară pentru a restabili echilibrul; este nevoie din nou de intervenția conștientă a intelectului. Așa cum am văzut, forma mentală archaică furnizează materialul, iar Logos-ul îi dă forma. Acest lucru este valabil în primul rând în cadrul religiei și în cel al concepțiilor religioase ale lumii.
Dacă noi am încerca, ne spune E. Rousselle, într-un anumit fel să găsim o Summa sau o explicație definitivă, în măsură să constituie izvorul atitudinii noastre morale, științifice și artistice, etc., această ultimă problematică, această viziune despre lume, nu s-ar putea limita să fie un conglomerat extern de manifstări ale spiritului de ordin etic, rațional și estetic, ci ar trebui să se prezinte ca o unitate cu caracter interior, fie în experiența de toate zilele, fie în modalitatea de a concepe lucrurile. Numai în această unitate, toate aceste activități pot să vibreze într-o armonie, care este calea cea mai autentică pentru perfecțiunea spirituală. Prin intermediul ei vom putea percepe nu numai un segment al circumferinței Cosmosului, ci întreaga Sferă inteligibilă.
Dacă noi nu ne impunem să gândim în mod abstract, vom fi în măsură să ajungem la un grad avansat de saturație mintală, datorată și vibrațiilor sentimentale, iar printr-o concentrare maximă vom putea da consistență limbajului arhaic arhetipal, care se va desăvârși în experiența religioasă dar mai ales în intuiția filosofică.
Denumirea de formă mintală arhaică, formulată astfel de C. G. Jung, confirmă pe bună dreptate, că gândirea populațiilor primitive corespunde în general tipurilor de popoare originare, adică miilor de generații ce aparțin strămoșilor noștri. Gândirea popoarelor primitive ne va ilumina în ce privește caracteristicile și semnificația gândirii arhaice, care continuă să lucreze în noi8. Dincolo de specificitatea unei experiențe totale, este nevoie să fie puse în evidență trei proprietăți pe care această vastă zestre proprie inconștientului structurat o are: adică alogicitatea, așa zisa „participare mistică” și Marea transformare, de care ne vom ocupa în cele ce urmează.

 

 

Note
1 Aducem aici un pios omagiu Maestrului meu din anii facultății de la Cluj, Prof. Ioan Aluaș, care mi-a vorbit prima dată de Hermann Keyserling.
2 Erwin Rousselle, Il Mistero della Trasformazione, Fratelli Bocca Ed., Milano 1951, p.113
3 P. Poulain, Die Fülle der Gnaden, I, p. 364.
4 Pulain S.J. . Die Fülle der Gnade, (Plinătatea harului, n. tr.) I, 283 și urm.
5 E. Rousselle face trimitere aici la lucrarea Brevier fur Einsame a lui O. A. H. Schmitz, și în special la capitolul Psihanaliza, o metodă modernă de yoga.
6 Cfr Freud, L’io e l’esso, în E. Rousselle, op. cit., p. 125
7 Jung C. G., Psychologische Typen, Tipurile psihologice, cu reflexia revoluționară a lui Jung că este tipul psihologic cel care determină și limitează judecata omului; fiecare mod de a considera lucrurile este în mod necesar relativ.
8 Rousselle face trimitere la lucrarea lui Lévi-Brùhl: La pensée des peuples primitifs, în mod particular instructivă, în măsură să deschidă noi perspective vizuale asupra acestui domeniu, pe care contemporanii noștri se pare că le-au uitat.