Dacă există o congruenţă între gândire şi realitate – şi rezultatele ştiinţelor ne confirmă această adaequatio rei et intellectus –, atunci necesitatea principiilor este un fapt concret şi pentru lumea fizică.

 

*
În Principiu era inteligenţa (raţiunea) şi raţiunea aparţinea divinităţii, şi raţiunea era absolutul. Această raţiune aparţinea în principiu divinităţii. Toate s-au făcut prin această raţiune şi fără ea nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut.
Anton Dumitriu

 

 

Următoarea secţiune a cărţii Homo universalis, cea alcătuită din capitolele IV şi V, tratează problematica Principiului şi a principiilor (premisele, cauzele) prime1 cu o focalizare specială asupra naturii acestora. În sinteza pe care a lăsat-o posterităţii, atotcuprinzătoare şi reprezentativă pentru întreaga filosofie antică elenă, Aristotel, cu spiritul său sistematizator, precizează două forţe (esenţe) distincte, contradictorii şi complementare – Forma / Lumina şi Materia / Întunericul – ce decurg din Principiu, toate acestea regăsindu-se, altcumva, ca repere conceptuale fundamentale, în toate marile spiritualităţi ale umanităţii.
În metafizica tradiţională chineză, de pildă, întreaga realitate este guvernată de către un Principiu unic, Tao, din care decurge Yin-ul feminin, pasiv, rece, întunecat şi, apoi, Yang-ul masculin, activ, cald, luminos; în cosmologia indiană există un (Para)Brahman2 ca pol al non-dualităţii care, totuşi, se bifurcă în două entităţi ce sunt, în fapt, de-o natură, în sensul că provin dintr-o sorginte unică, dar care se şi diferenţiază vădit în planul concret al manifestării, respectiv, în Purusha (spiritul) şi Prakriti (natura ca atare, materia…), pentru ca din interacţiunea acestora să se nască întreaga manifestare, existenţa ca existenţă, fenomenalul ca totalitate organică.3 Tot astfel, la vechii egipteni, Osiris-Ammon-Ra era considerat ca fiind o personificare a Principiului suprem responsabil cu întronarea ordinii în haos, din moment ce, zeul numit proclama ritualic: Am pătruns ordinea. Am devenit stăpânul ordinii. Răsar din trupul ordinii.4
În opera lui Anton Dumitriu publicată la senectute, problematica referitoare la Principiu (Arché) este, cumva, episodică şi recurentă; astfel, în Philosophia mirabilis (1974) se pot identifica cel puţin trei pasaje consistente referitoare la acest subiect5, pentru ca, apoi, în volumul Alétheia (1984) întreg capitolul IX, intitulat Principiul cunoaşterii, să-i fie dedicat în explusivitate. Totuşi, în succesiunea lor, textele pe care le-am semnalat aici nu sunt doar nişte simple transcrieri preluate din unele în altele, fie şi numai pentru că, de fiecare dată, vechile formulări îi sunt prezentate cititorului într-o nouă abordare revizuită şi adăugită. Ca un corolar, cele două capitole menţionate ca fiind în alcătuirea cărţii Homo universalis reprezintă nu doar o sinteză a textelor anterioare beneficiind, aşadar, de o prelucrare superioară, ci şi o verigă deosebit de importantă în ceea ce priveşte subtila demonstraţie antondumitriană referitoare la idealul de om perfect şi la conceptul de adevăr ce călăuzea, în manieră tradiţională, construcţia socio-umană din antichitatea greco-romană.
Aristotel este cel care, în premieră, va fi proclamat, ca pe un imperativ al gândirii umane, necesitatea de a se purcede un demers întru cunoaştere de la ceva ce trebuie admis fără vreo demonstraţie prealabilă, acel ceva, ca temei primordial, fiind îndeobşte considerat şi acceptat ca evident şi de netăgăduit. În acest sens, formula utilizată de către Stagirit a fost …trebuie să te opreşti… (undeva) căci, altminteri, în lipsa unui început ferm care să fie unanim agreat, explicarea unei idei prin alte idei devine o imposibilitate practică, o asemenea operaţiune fiind, prin însăşi natura sa, o inevitabilă pribegie fără de sfârşit.
Aşa apare, în mod logic, necesitatea afirmării unor propoziţii prime, de la care, prin analiză şi prin demonstraţiile ulterioare să se consolidează, treptat, concluziile şi convingerile care stau la baza acţiunii conturându-se, astfel, un adevăr ferm, în acord cu realitatea obiectivă. În filosofia antică elenă, acele propoziţii iniţiale erau denumite principii prime şi aveau menirea de a fundamenta întreaga dezvoltare ideatică ulterioară. Ştiinţa modernă, diminuând importanţa principiilor, le-a denumit pe acestea axiome, ipoteze sau, şi mai simplu, propoziţii primitive ce pot fi oricând contestate sau reformulate făcând astfel posibilă obţinerea de noi adevăruri alternative (relative şi perisabile) care le anulează pe cele stabilite anterior generându-se, astfel, incertitudine şi instabilitate.
Cel dintâi care a menţionat ideia de Arché (Principiu) pare să fi fost Hesiod, în Teogonia sa; el înţelegea, prin acest concept, nu doar începutul (punctul iniţial, sorgintea) sau temeiul unui proces sau fenomen, ci şi …cauza care pune în mişcare (determină, n.n.) şi orânduieşte toate lucrurile.6 Mai apoi, din intenţia de a veni cu o explicaţie mai riguroasă, Thales din Milet încearcă să-l identifice şi să-l califice pe acel Arché …din care provin toate lucrurile de la început şi în care, pierind, se istovesc la sfârşit.7 În această reprezentare, Arché a dat un sens existândului ca existând transformându-l pe acesta, după un plan propriu, în kosmos (univers ordonat); ca atare, lucrarea subtilă a Principiului8 a fost interpretată de către gândirea umană ca fiind o încriptare intenţionată a unei formule geometrice în întreaga creaţie, arhia fiind, pe cale de consecinţă, o expresie a unei voinţe supra-umane prin care ordinea universală a fost anume imprimată ca un fel de semnătură celestă asupra Fiinţei.
Principiile prime se disting de celelalte principii prin acea că ele nu se sprijină pe nimic şi se fac cunoscute în mod direct, nemijlocit, prin ele însele. Heidegger, ne spune Anton Dumitriu, se arată şi el interesat în a stabili care este esenţa principiului şi, ca atare, stabileşte ferm că …principiu este fără de principiu… şi că …libertatea este esenţa ultimă a adevărului, dar că ea însăşi nu are o esenţă. Ea este originea fundamentului […] principiul principiului sau temeiul temeiului…9 Aristotel a precizat, la rându-i, patru principii prime10 pe care însă, în cele din urmă, le-a redus la două – Forma11 şi Materia, ambele principii fiind necreate, eterne şi în strânsă coexistenţă, capacitându-se unul pe celălalt. De precizat că cei doi termeni menţionaţi nu aveau acelaşi înţeles cu cel cunoscut în prezent; astfel, Forma era ceea ce însufleţea Materia şi conferea acesteia din urmă o strictă determinare, în timp ce Materia care se încarcă cu informaţia nu poate fi decât o simplă posibilitate dintre multe altele. Conjugarea Formei cu Materia conduce la apariţia tuturor entităţilor existenţiale (indivizi, fenomene, obiecte…). Forma putea deveni Materie şi invers; Stagiritul considera, de pildă, că sufletul era Formă pentru trup dar, în acelaşi timp şi în egală măsură, era Materie pentru spirit (intelect).12
Potrivit reprezentărilor care ne-au parvenit din philosophia perennis, principiile prime sunt absolute, fiind considerate dincolo de spaţiu şi de timp, ele determinând tot ceea ce există deşi aflându-se într-o perfectă stare de necondiţionare. Filosofia modernă nu a agreat ideea principiilor prime, această opţiune strategică generând o varietate de reprezentări, concepte şi categorii în toate domeniile – adevăruri relative care, deseori, sunt în contradicţie unele cu altele şi produc, pe cale de consecinţă, o incertitudine semnificativă în viaţa de zi cu zi. Înlocuind principiile cu axiome liber şi convenţional asumate, cercetătorul modern a schimbat scopul cunoaşterii şi, astfel, orientarea către natura faptelor a fost deturnată înspre o simplă investigare a raportului dintre acestea.
La vremea sa, Aristotel a argumentat în mod logic nevoia de principii şi a făcut o distincţie netă între cunoaşterea directă, nemijlocită, care conduce la adevăruri cunoscute prin intelecţie (principii), pe de o parte, şi cunoaşterea epistemiologică (ştiinţifică) ulterioară care pornind de la principii reuşeşte, prin raţiocinaţie, să ajungă la adevărurile relative şi subsecvente, pe de altă parte. Renunţarea de către filosofia / ştiinţa modernă la principiile autentic-prime a condus în mod inevitabil la două ipostaze, ambele defavorabile cunoaşterii, prima dintre acestea fiind o abordare dogmatică (mărginită) iar cealaltă, o abordare relativistă bazată pe repere instabile şi convenţionale.13
Şi astfel, din aproape în aproape, Anton Dumitriu îl conduce pe cititor către gândirea care se gândeşte pe sine, Noũs-ul14 cel misterios despre care Stagiritul ne spune că poate acţiona fie prin intuiţie intelectuală, fie pe cale raţională. Noũs-ul poate fi pathetikós – pasiv (patens) sau apathetikós – activ (agens); din interacţiunea celor două tipuri de inteligenţă se naşte întreaga lume a ideilor şi, mai departe, întreaga fenomenologie. Noũs-ul activ (inteligenţa ordonatoare) este Principiul principiilor şi, în acest sens, există în cartea Homo universalis o admirabilă demonstraţie care evidenţiază nu doar natura divină şi nemuritoare a lui Intellectus agens, ci şi facultatea sa unică şi mirifică de a se gândi pe sine, el fiind, aşadar, şi subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii. Tocmai de aceea va preciza Aristotel că …în cele nemateriale este identitate între factorul gânditor şi factorul gândit… sau altfel spus, la acest palier al conştiinţei este exclusă separarea, subiectul cunoscător neputând fi, în acest caz, decât laolaltă cu obiectul cunoaşterii sale.15
Cu referire la această problematică privind dualitatea inteligenţei şi folosind o argumentaţie caracteristică provenită din doctrina metafizică indiană, René Guénon distinge între Mental, ca element specific al individualităţii umane (similar, cumva, Noũs-ului pathetikós aristotelian) – şi Intelect (similar Noũs-ului apathetikós) ca fiind o inteligenţă de rang superior vizând existenţa ca existenţă în integralitatea sa. Deosebirea fundamentală dintre Intelect şi Mental rezidă în aceea că primul este de ordin universal iar cel de-al doilea de ordin strict individual, această diferenţiere profundă făcând trimitere la o inevitabilă stratificare a stărilor de conştiinţă. În acest cadru ierarhizat de facultăţi intelectuale, raţiunea ar fi treapta cea mai de sus a Mentalului în timp ce la vârful Intelectului s-ar situa intelecţia16 ca funcţiune supra-raţională prin intermediul căreia poate fi sesizat universalul. Ca atare, Mentalul produce cunoaşterea raţională, (analitică, secvenţială, discursivă…) iar Intelectul “vede” direct şi nemijlocit principiile prime având, astfel, un rol fundamental în ceea ce priveşte cunoaşterea metafizică.17
Pentru gânditorii greci, Noũs-ul cu cele două ipostaze ale sale era însuşi Arché, Principiul întemeiat prin el însuşi, punctul primordial …de unde ceva este, ia naştere sau este cunoscut… Pe cale de consecinţă, Aristotel afirmă că adevărul nu poate fi aflat decât fie prin intermediul Noũs-ului apathetikós (vizând principiile prime), fie pe cale raţională, ştiinţifică dar, în acest din urmă caz, pentru a se realiza o cunoaştere valabilă şi stabilă, ştiinţa …trebuie să-şi aibă ea însăşi propriile ei principii care, la rândul lor, trebuie să fie cunoscute nemijlocit pentru a nu cădea într-un regressus ad infinitum.18 Mai târziu, în gândirea teologică creştină dar şi în gândirea cabalistică,19 Noũs-ul a fost asimilat Lógos-ului şi, prin aceasta, ideea unei inteligenţe supreme ca prim motor imobil ce determină ordinea şi armonia universală devine statornică şi fecundă în gândirea europeană. Chiar şi filosofia modernă care, în mod programatic, evită să vorbească despre absolut şi despre un principiu unic introduce, din când în când, referiri şi nuanţe menite să sugereze o voinţă celestă, o coerenţă universală deosebit de subtilă şi un plan unic ce guvernează dansul cosmic în integralitatea sa.
Aristotel explicitează problematica Noũs-ului, în trei dintre operele sale (Analiticele secunde, De anima şi Metafizica), insistând în ceea ce priveşte necesitatea unei astfel de reprezentări şi conţinutul conceptual ce poate fi asociat acestui termen. În ştiinţă, demonstraţia nu poate să-şi fie propriul său principiu şi de aceea, principiile ştiinţei se impun a fi cunoscute anterior demersului de cercetare şi anume prin intelecţie, adică prin lucrarea Noũs-ului activ care astfel devine principiul principiului ştiinţei. Aşa se face că, iată, teoria aristotelică impune metafizica în amonte de ştiinţă dată fiind capacitatea sa inerentă de a identifica şi studia principiile prime prin intermediul Noũs-ului activ. Redăm, spre ilustrare, un pasaj care clarifică şi sintetizează, deopotrivă: Dacă în afară de ştiinţă (cunoaşterea raţională, n.n.) nu posedăm nicio altă facultate de a cunoaşte adevărul, atunci Noũs-ul trebuie să fie principiul ştiinţei (deoarece numai intelectul activ este mai adevărat decât ştiinţa).20 Stagiritul mai adaugă apoi, la toate acestea, precizarea potrivit căreia domeniul ideilor abstracte (decurgând din datele şi informaţiile senzoriale, experienţiale) ţine de activitatea Noũs-ului pasiv, în timp ce cunoaşterea universalelor poate fi furnizată numai de către Noũs-ul activ, singurul care, prin facultatea intelecţiei, are puterea de a gândi şi sesiza adevărul aflat dincolo de physis, fizicalitate, materialitate.
Aristotel califică această capacitatea excepţională a Noũs-ul apathetikós, anume de a vedea direct şi nemijlocit profunzimile şi subtilităţile Fiinţei, ca fiind de ordin divin, cu alte cuvinte ca fiind eternă, absolută şi supranaturală. Noũs-ul, adică gândirea care gândeşte gândirea, este, de asemenea, Cauza cauzelor şi Primum movens – cel dintâi imbold (motor) al mişcării, cel care mişcă şi (o)rânduieşte totul, el rămânând, însă, nemişcat şi impasibil prin propria-i putere, mereu fix în centrul Fiinţei – ochiul furtunii.21
Şi pentru că aici, la finalul capitolului al V-lea, se potriveşte bine, în sensul celor arătate anterior, o adnotare plină de înţelepciune, Anton Dumitriu vine cu o interpretare lămuritoare privind pasajul iniţial din Evanghelia după Ioan (1: 1-14). Textul în limba română – La început era cuvântul… – este tradus după latinescul In principio erat Sermo…, preluat la rându-i din limba greacă. În latineşte, principium are, desigur, şi înţelesul de început însă ar fi fost mai nimerit primul său sens, acela de Principiu cu majuscule (provenit din Arché), cu înţelesul de Cauza cauzelor, Divinitate, Spiritul suprem…; tot astfel, Sermo poate are, fără îndoială, şi înţelesul de cuvânt (lógos) dar şi pe cel de gândire, inteligenţă, raţiune (Noũs)… Pentru toate acestea şi îndeosebi pentru faptul că tălmăcirea pe care a formulat-o Anton Dumitriu pentru acel pasaj evanghelic este, cumva, o cheia subtilă şi deosebit de lucrativă, am găsit de cuviinţă să postăm această traducere inspirată drept unul dintre motto-urile prezentului text.

 

 

B i b l i o g r a f i e
Aristotel – Metafizica, Ed. Academiei, 1965;
Dumitriu, Anton – Philosophia mirabilis. Încercare asupra unei dimensiuni necunoscute a filosofiei
greceşti, Ed. Fundaţiei Culturale Romane, 1992;
– Homo universalis. Încercare asupra naturii realităţii umane, Ed. Eminescu, 1990;
– Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Ed. Eminescu, 1984;
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Grayling, A.C. – Istoria filosofiei, Ed. Trei, 2022;
Guénon, René – Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Ed. Herald, 2006;
– Omul şi devenirea sa după Vadānta, Ed. Herald, 2012/ODV;
– Stările multiple ale Fiinţei, Ed. Herald, 2012/SMF;
– Metafizică şi cosmologie orientală, Ed. Herald, 2013;
Zecheru, Vasile – Calea regală şi cele 33 de trepte ale desăvârşirii, Ed. Herald, 2021.

 

 

Note
1 Apă (Thales din Milet), Aer (Anaximene şi Diogenes din Apollonia), Foc (Hippasos din Matapont şi Heraklit din Efes), Pământ (Empedocle).
2 Uneori, în cărţile sacre indiene, este folosit termenul Nirguna Brahman însemnând Brahman cel fără atribute, de ne-calificat (incalificabil) prin aplicarea de caracteristici, liber de orice trăsătură distinctivă; sub aspect exoteric, Brahman este Īśvara, adică Dumnezeu creditat a fi Spiritul suprem experimentând întreaga manifestare.
3 Grayling, pp. 581-617; Zecheru, pp. 32-40.
4 Dumitriu, 1990, p. 60.
5 Dumitriu, 1992, pp. 26-31, pp. 70-79 şi pp. 109-111.
6 Ibidem, p. 59.
7 Grayling, p. 32.
8 Archéia – arhia, în limba română; fonem secund aflat în alcătuirea unor cuvinte precum an-arhie, ier-arhie, sin-arhie, mon-arhie etc., arhia mai înseammnă şi putere, stăpânire, comandă, ordine, rânduială, orânduire etc.
9 Dumitriu, 1990, p. 62.
10 Materia / substratul, Forma, o cauza motrice şi un scop.
11 Esenţa sau elementul fecundator care dă conturul, are iniţiativa lucrării etc.
12 Dumitriu, 1990, p. 63.
13 Ibidem, p. 71.
14 Termenul a fost tradus frecvent prin intelect, inteligenţă, raţiune. (p. 74)
15 Ibidem, pp. 75-79.
16 Intuiţia intelectuală spre a se deosebi de intuiţia senzorială, aceasta din urmă fiind, de fapt, o funcţiune inferioară aflată în plaja iraţionalului şi a instinctului primar.
17 Guénon, SMF, pp. 72-82, pp. 121-123; ODV, pp. 27-82, pp.75-81; 2006, pp. 93-94, p. 135; 2013, pp. 15-18.
18 Dumitriu, 1990, p. 75.
19 În Zohar există un text redat ad-literam, în carte, după cum urmează: Logos-ul este etern dar el nu s-a manifestat pentru prima dată decât atunci când materia a fost creată. Mai întâi, enigmaticul Infinit (En-Soph) îşi manifestă omnipotenţa sa prin […] gândire. Verbul (Logos-ul), manifestat la epoca creaţiei materiei, exista înainte, sub forma Gândirii. (Dumitriu, 1990, pp. 81-82)
20 Ibidem, p. 78.
21 Ibidem, pp. 70-80.