Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Exersând intervalul (II)

Acolo unde apele Bosforului îşi croiesc drum printre piepții de stâncă a două continente, ca să întâlnească deschiderea ceva mai generoasă a Mării Marmara, acolo unde Cornul de Aur străpunge uscatul aidoma unui lac straniu cu ieşire la mare, un personaj legendar, venit din ținuturile Megarei a întemeiat, mult înainte ca Hristos să se fi născut, colonia ce avea să-i poarte multă vreme numele: Byzantion.
Byzantion, Byzantium, Constantinopol, Istanbul. Aşezare numită cu mai multe nume succesive, fiecare în parte acoperind o vârstă anume din biografia sa multimilenară. Oricum, Istanbulul este singurul oraş din lume care se întinde pe două continente şi singurul care a fost, de-a lungul timpului, centrul a două imperii: cel Bizantin şi cel Otoman. Această aură de capitală imperială a stârnit deopotrivă invidie şi admirație, dar i-a şi conferit grandoarea şi strălucirea ce au făcut gloria bazileilor şi sultanilor.
Urmele strălucirii de altădată se întâlnesc la tot pasul pe străzile cetății. Apeductul lui Valens, bazilica-cisternă datorată împăratului Justinian, Bucoleonul, fortificațiile dau socoteală despre vremurile şi ambițiile urbanistice romane. Bisericile Aya Eirina, Aya Sophia, Chora, Theotokos Pammakaristos stau mărturie despre manifestarea cea mai înaltă a creştinismului răsăritean. În sfârşit, Topkapı Sarayı, Sultan Ahmet Camii (Moscheea Albastră), Süleymaniye Camii, Rüstem Paşa Camii, Beyazıd Camii constituie tot atâtea superlative ale culturii şi religiei otomane, care subliniază, dacă mai era nevoie, şi profilul confesional contemporan.
Însă rezumatul cel mai concludent al Istanbulului de azi îl reprezintă Marele Bazar, în turceşte Kapalı Çarşi. O lume în sine, alcătuită din lumini şi umbre, din miresme şi culori, un microunivers dinamic şi încremenit în proiect deopotrivă. Oameni de tot soiul, vorbitori ai celor mai îndepărtate idiomuri, mărfuri, de la cele mai comune până la cele mai neaşteptate, tocmeli zgomotoase, curtoazie princiară în fața unui pahar cu ceai, în fine o agitație al cărui singur criteriu este negoțul.
Locuitorii de azi ai fostei capitale imperiale nu par copleşiți de cele şaisprezece secole de istorie la cel mai înalt nivel. Ei sunt mai curând obosiți de trecutul care îi legitimează, dar îi şi obligă. Aproape epuizați.

*

„S-a stins viața falnicei Veneții” – zicea Eminescu, având în minte, desigur, timpurile de romantică decadență contemporane lui, când rafinamentul devenise prin locurile acelea maladie, iar melancolia un modus vivendi.
Atunci când am ajuns şi eu să hoinăresc prin fieful dogilor, oraşul trăia. Nu ca odinioară, fastuos, senzual şi nepăsător, dar trăia. Într-un mod cât se poate de pragmatic: vânzându-şi, oricui doreşte să le vadă, frumusețea, farmecul şi comorile. Acestea din urmă fie adunate cu şiretenie şi migală, fie create cu tenacitate şi geniu.
Serenissima Republică, întemeiată pe o lagună oferită generos de Adriatica, fusese la începuturi patria refugiaților de pe pământ italian, dar şi replică ambițioasă a unui Constantinopol prestigios prin aura imperială şi prin excelența devoțiunii creştine. Neam de corăbieri şi negustori, venețienii îşi erau suficienți lor înşile. Aşa cum şi Veneția îşi era. Iar lucrul acesta nu pare să se fi schimbat nici azi.
Veneția este foarte picturală. Atât de picturală încât nu ştii dacă Grand Canal, Ponte Rialto, palatele şi bisericile sunt lucrarea dorinței de frumusețe şi a orgoliului local sau opera unui pictor ce şi-a pus pe pânză fanteziile izvorâte fie dintr-o tristețe confuză, fie dintr-o tandrețe vinovată.
Chiar dacă îl are drept patron pe Apostolul Marcu, cel socotit cu nemăsurată vanitate „marcă înregistrată”, spiritul locului cred că îl definesc foarte nimerit, în toată complexitatea lui, două personalități emblematice: Pietro Aretino şi bătrânul Tizian. Aretino, un ins dăruit cu inteligență practică, bun-gust şi obrăznicie, întruchipează neechivoc aplecarea spre bogăția opulentă, grandoarea uşor țâfnoasă şi aroganța trufaşă proprii Veneției. Tizian, omul şi pictorul, a fost, rând pe rând, liric, epic, dramatic şi tragic, aşa cum a fost Veneția însăşi. În plus, el a trăit culoarea la modul obsesiv şi patetic. Iar culoarea constituie faima şi blestemul Veneției.
Mie oraşul din lagună mi s-a părut de o frumusețe brutală. Aşezarea prielnică oglindirii o face să fie aşa, dar şi cromatica sărbătorească şi categorică. Iar luxul culorii pe care îl propune Veneția merge de la prospețimea inocentă până la rafinamentul morbid.

*

Occitania nu se află, oricât ai căuta-o, pe vreo hartă a Franței. Pentru că nu a fost şi nu este ceea ce se cheamă îndeobşte unitate administrativ-teritorială. Occitania este o regiune culturală. Iar ceea ce-i conferă identitate şi un profil bine structurat şi definit este limba occitană, acea langue d´oc unanim vorbită în zona mărginită de Munții Pirinei, Marea Mediterană, Valea Loarei şi Valea Rônului.
Peregrinările mele occitane s-au rezumat la ceea ce romanii înțelegeau prin Gallia Narbonensis, provincia transalpină străbătută de Via Domitia, cea venind, peste Alpi, de-a lungul țărmului apusean al Mare Internum, chiar de la Roma şi trecând Pirineii în Hispania. Narbonne, Nîmes, Orange şi Garde sunt locuri ce oferă călătorului copioase citate romane, dar şi o atmosferă seducătoare, de îndepărtată provincie, datorată mai mult premiselor locale decât acelei ascendențe prestigioase.
Toată zona Pirineilor dinspre Andorra este presărată cu sate cocoțate pe stânci sau adunate în câte o vale pierdută printre culmi. Aproape fără excepție, casele sunt construite în cea mai bună tradiție a locului, din piatră foarte puțin fasonată, acoperite cu țiglă sau cu ardezie şi înveselite de obloane vopsite în roşu, albastru, verde. Şi, lucru absolut remarcabil, aproape fiecare astfel de aşezare are în centrul ei o biserică romanică de secol 12 sau mai veche.
Pe un pinten stâncos ce domină malul stâng al Rônului se înalță Avignonul – cetatea captivității papale. Îmbrățişat de ziduri puternice, oraşul a conservat admirabil, chiar în mijlocul său, edificiul care l-a găzduit, vreme de şaptezeci de ani, pe urmaşul Sfântului Petru. Palatul Papal este la fel de impunător ca în vremurile acelea. Numai că interiorul îi este mult mai sărac. Sinopiile – fresce cândva – datorate lui Simone Martini, aduc vag aminte despre fastul de odinioară.
Însă reprezentativ stilistic pentru Occitania mi s-a părut a fi Carcassonne. Cu un trecut când liniştit când tumultuos, oraşul se prezintă azi ca o lecție vie de arhitectură militară, fortificațiile sale mărturisind frica medievală de celălalt. Nu ştiu de ce, dar hoinăreala printre casele pitoreşti, despărțite de străduțe înguste, mi-a readus în minte tristul episod cathar din biografia cetății.

*

Vreme de aproape două secole, mişcarea catharilor a produs insomnii catolicismului şi papalității însăşi până când milițiile creştine, sub semnul crucii, au reprimat-o sângeros. Cu o violență „creştinească”, ieşită din comun chiar şi pentru anii aceia din secolul 13.
Năzuința de căpătâi a catharilor era puritatea vieții şi a moravurilor, kataroi fiind echivalentul grecesc pentru puri. Conceptele şi preceptele „purilor” au avut un impact profund şi extins asupra oamenilor de rând, elementele creştine şi cele gnostice ale învățăturii lor propunând o răscumpărare progresivă, de natură ascetică. Iar învierea era privită şi înțeleasă ca renaştere, iar nu ca ridicare fizică din mormânt.
Castelele cathare din Occitania, edificate în locuri greu accesibile de pe crestele Corbièrilor, mărturisesc despre o lume frumoasă, cu existență paşnică şi vocație constructivă, curmată brutal şi cinic de intoleranța confesională. Existența lor e justificată atât de mentalitatea medievală în genere, cât şi de asediul prelungit la care au fost supuse populațiile din zonă, ce treceau drept eretice în ochii oficialilor Bisericii. Dimensiunile represiunii sunt evidente, puținul rămas în picioare din edificii altă dată impunătoare dând seama despre frenezia distrugerii ce anima trupele papei Inocențiu al III-lea. Simptomatică pentru extrema cruzime a războinicilor crucii este replica, de-acum celebră, a lui Arnaud-Amaury, abate cistercian şi comandant al cruciaților, după cucerirea oraşului Béziers. Întrebat, înaintea măcelului ce a urmat, cum pot fi deosebiți catharii de catolici a răspuns: „Ucideți-i pe toți. Domnul va şti care sunt ai Lui.” Şi, după spusele sale, a ucis vreo douăzeci de mii. Fără niciun criteriu.
Un adevărat pelerinaj pe la Puivert, Quéribus, Peyrepertuse, Puilaurens şi Montségur, emblematice fortărețe ale „purilor”, mi-a exaltat nostalgiile cathare. Pa-norame amețitoare, detalii arhitectonice rafinate şi aburul subțire al unei toamne târzii au fost de natură să amplifice, în percepția mea, grandoarea uşor patetică a fostelor castele. Aceşti martori mutilați ai tragediei cathare.

*

Salonicul – caligrafiat uneori Thessaloniki – avea, în imaginația mea culturală, aura de port exotic, pestriț şi cosmopolit, dar şi de al doilea cel mai însemnat oraş al Imperiului Bizantin.
Pe teren lucrurile stau altfel. Pentru că Salonicul este şi astăzi port, însă unul deloc exotic şi în niciun caz pestriț. Nu aflu nimic din atmosfera creionată de Panait Istrati sau Jean Bart cărora le datorez acea perspectivă oarecum idilică, coborâtă direct din fabuloasa imagerie a unui Levant pitoresc şi îndepărtat. Asta pentru că vremurile pe care le-au cunoscut ei sunt demult amintire. Portul de acum este modern şi nu oferă nici măcar ecouri din ceea ce a fost odinioară aici, din haoticul şi coloratul tranzit de oameni şi mărfuri cu origini şi destinații dintre cele mai diverse.
În ce priveşte prestigioasa descendență a oraşului, o descoperi pretutindeni pe străzile şi în muzeele sale. Începând cu glorioasele timpuri macedonene, continuând cu epoca bizantină şi încheind cu dominația otomană care a lăsat şi ea urme vizibile. În acest context, urbea contemporană, străjuită de pe Acropolis de fortificațiile medievale, îşi revendică neechivoc apartenența la civilizația bizantină, doar câteva citate străine acesteia venind să accentueze momente mai puțin fericite ale istoriei sale. Mă refer la Turnul Alb, pe care multă lume îl atribuie venețienilor şi la cele opt sau nouă edificii musulmane subtil integrate în ansamblu. Aşezarea, întemeiată de către macedoneanul Cassandru şi numită cu numele soției sale Thessalonika, sora vitregă a lui Alexandru cel Mare, păstrează în codul său genetic deopotrivă moştenirea greco-macedoneană (vezi în muzee muțimea de artefacte, printre care şi craterul Derveni) romano-elenistică (forumul roman, hipodromul, palatul şi arcul lui Galeriu) şi creştin-bizantină (fortificațiile şi nenumăratele biserici ortodoxe).
Deşi pe aici a trecut şi Sfântul Pavel, în cea de-a doua călătorie misionară, emblematice pentru definirea esenței oraşului mi se par alte două personaje, ulteri-oare lui: Galeriu, împăratul persecutor şi Dimitrie, proconsulul persecutat. Ciocnirea, dramatică uneori, a două religii vestea o lume nouă şi avea să marcheze destinul oraşului.

*

Praga este un oraş fotogenic. Chiar dacă enunțul sună a concluzie, totuşi el reprezintă prima impresie ce mi s-a impus, fără drept de apel, odată ajuns pe malurile Vltavei. Aici, nostalgia Sfântului Imperiu pare să se fi epuizat într-o simbolistică obosită, de monarhie bicefală. Pretențiile de fostă capitală imperială sunt admirabil temperate de regretul provizoratului.
Oraşul, organizat în jurul Castelului (de fapt prima cetate medievală a locului) se impune, fără să-şi fi propus, ca reper al acelei fracturate mentalități de agonică şi fascinantă Europă Centrală. Farmecul său cred că stă în diversitate. De stiluri, de concepții, de atitudini. Iar diversitatea o datorează conflictului, uneori dramatic, între identitatea sa etnică şi patternul cultural comun mai multor popoare diferite, pattern care i-a marcat decisiv evoluția.
Hradčani, cu Palatul, catedrala Sfântul Vitus şi Podul Carol, evocă nostalgic idealurile imperiale prea multă vreme reprimate. Staré Město, cu Primăria Veche, fațadele încântătoare ale caselor şi ceasul astronomic (un veritabil memento mori) exprimă foarte concludent idealurile mai lumeşti, gusturile uneori destul de rafinate ale negustorilor şi meşteşugarilor. Nové Město, cu aglomerarea planificată de străzi şi piețe, cu fațade în stil Art Nouveau, cu modernista Casă Municipală întruchipează năzuințele hedonist-mercantile ale burghezilor şi cămătarilor. Iar toate aceste fizionomii ale oraşului sunt ținute împreună de un baroc fără vârstă şi fără moarte, care face unitatea întregului. Sau poate de Vltava cea frumos curgătoare.
Dar expresia cea mai fidelă a personalității scindate central-europene, deci şi pragheze, o reprezintă viața şi opera lui Franz Kafka, cel plimbându-şi angoasele pe străzile, obscure pe atunci, din Josefov.

*

Mitteleuropa in sepia. De ce sepia? Pentru că ochiul meu interior îşi închipuia centrul Europei, cel situat între granițele fostei Împărății Austro-Ungare, scăldat într-o patină fără leac. Nu-l vedea în culori, nici în alb şi negru, ci în tonuri de sepia. O lume aşezată şi domestică, riguroasă şi tocmai de aceea puțin greoaie. O lume organizată, în toate ale sale, gospodăreşte. Când spuneam Mitteleuropa, chiar vedeam imaginea unei gospodine, ținându-şi casa şi familia cu chibzuință, după reguli statornice şi eficiente. Dar o gospodină care merge la teatru şi la operă, iar în timpul liber pictează sau cântă la pian. Eram convins că un baroc de-acum clasic şi oarecum eternizat pune ordine în această lume, şi aşa prea ordonată, rezultatul fiind o civilizație structurată pe conceptul de cumințenie. O cumințenie ce seamănă mai curând a regret, uşor vetustă, de proveniență cezaro-crăiască, la fel ca şi toată scenografia spațiului public aferent.
Periplul meu central-european a debutat cu Krems, Melk şi Freistadt, trei orăşele cu aer foarte prusac, dar liniştite şi încremenite într-un timp uitat de trecut şi de viitor. Egale cu ele însele, îşi trăiesc patina prezentului, fără tentația de a părăsi tradiția hărniciei rupte de oboseală şi deprinderile comunale.
Am poposit apoi la Karlovy Vary, până mai deunăzi loc de loisir pentru toată lumea bună din Europa. Chiar şi împăratul venea la băi, iar faptul de a fi văzut aici era de bontón. Lustrul habsburgic caracterizează şi stațiunea contemporană, iar atmosfera – puțin sentimentală – aminteşte de o întreagă perioadă dispărută a civilizației europene. Acea Belle-Epoque ce a însuflețit întregul secol 19, nemurită în melancolica bucurie a valsului.
Praga şi Bratislava, mari oraşe unde se zice că s-ar fi născut mitul Europei Centrale. Aici este vizibil, mai mult ca oriunde, conflictul dintre componenta etnică şi o grilă culturală unificatoare, spiritul teuton impunând în egală măsură prin sobrietate şi exuberanță barocă.
Concluzie: ochiul meu interior nu m-a înşelat. Mitteleuropa este o lume „de epocă”, pe care tehnica sepia chiar o prinde.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg