Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Există Dumnezeu?

Există Dumnezeu?

Ce fel de noţiune de „existenţă” se poate referi la Dumnezeu?
Chiar dacă întrebarea dacă Dumnezeu există este o întrebare comună şi se pune între toţi oamenii, fie credincioşi fie fără credinţă, din toate epocile şi culturile, de orice etnie şi rasă, de orice vârstă şi condiţie este o întrebare care trebuie clarificată încă de la început în termenii în care se pune. Ce înţelegem prin „dumnezeu” despre care ne întrebăm dacă „există”?
Iar atunci când ne întrebăm dacă Dumnezeu există, ce fel de noţiune de existenţă se poate referi la Dumnezeu?
Care existenţă se poate referi la un Dumnezeu al cărui natură nu o cunoaştem?
Existenţa cărui Dumnezeu o căutăm şi ne întrebăm dacă există?
Sunt întrebările fundamentale pe care oamenii şi le pun dintotdeauna despre tema-problema lui Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu este dintotdeauna o temă-problemă. Pentru cei care consideră că Dumnezeu există şi încearcă să-i dovedească existenţa, dar şi pentru cei care consideră că nu există şi cred că el nu poate exista este vorba despre întrebări atât de legate între ele încât nu poate stabili la care dintre cele două întrebări este convenabil să se răspundă mai întâi.
Oamenii se întreabă dintotdeauna dacă Dumnezeu există cu adevărat, dar în aceeaşi întrebare termenul de Dumnezeu, despre care se întreabă dacă există, este diferit în mintea celor care îşi pun întrebarea. Este evident faptul că fiecare dintre cei care îşi pun întrebarea referitoare la existenţa lui Dumnezeu, au o preconcepţie despre conceptul de Dumnezeu, altfel nu şi-ar putea pune întrebarea despre existenţa lui. Au o pre-înţelegere a conceptului de Dumnezeu, altfel nu şi-ar putea pune întrebarea referitoare la existenţa lui. Chiar socotind că nu s-ar putea pune întrebarea despre existenţa lui Dumnezeu dacă nu s-ar avea o pre-concepţie, cel care se întreabă dacă Dumnezeu există pleacă de la presupunerea că acel Dumnezeu despre care se are o pre-înţelegere poate exista, dar ar putea şi să nu existe.
Cel care crede din credinţă că Dumnezeu există consideră ca fiind inutilă însăşi întrebarea. Cine crede că Dumnezeu există, crede fiindcă darul credinţei dăruit de însuşi Dumnezeu îi dispune mintea la a crede şi dispune şi de voinţa de a vrea să creadă. Pentru cel care are darul credinţei, existenţa lui Dumnezeu nu are nevoie să fie demonstrată prin procesul raţiunii, deci nu se pune nici întrebarea. Dacă credinciosul îşi pune întrebarea despre existenţa lui Dumnezeu nu o face pentru a-şi demonstra sieşi însuşi că are certitudini. Dacă şi-o pune, o pune doar în sensul de a le arăta şi altora care nu au posibilitatea de a afirma existenţa lui Dumnezeu prin credinţă, care reţin în mod just că dacă Dumnezeu nu este evident că există trebuie să o dovedească sau să fie dovedit cu ajutorul raţiunii.

Sunt unii care cred că au datoria să demonstreze că Dumnezeu există.

Este adevărat că ştiinţa şi ateii, negând existenţa lui Dumnezeu, nu demonstrează că Dumnezeu nu poate exista. Dar, chiar dacă nu pot demonstra că Dumnezeu nu poate exista, vor reţine, de fapt, şi, oricum, că Dumnezeu nu există dacă credinciosul nu va reuşi să demonstreze existenţa lui Dumnezeu, aducând motive care să dovedească acest lucru. Nu cel care nu crede este nevoie să demonstreze că Dumnezeu nu există, datoria aceasta îi revine credinciosului, întrucât nedemonstratul este cel care trebuie demonstrat dacă vrea să fie aproape de raţiune. Aşadar, dacă credinţa vrea să se acrediteze pe lângă raţiune, să fie raţională admiterea existenţei lui Dumnezeu, credinciosul este cel care trebuie să demonstreze că Dumnezeu există, altminteri nu i s-ar putea acorda ateului dreptul să considere că Dumnezeu nu ar putea exista. Trebuie să i se recunoască şi faptul şi dreptul de a considera că Dumnezeu nu poate exista.
Credinciosul este cel care trebuie să dovedească faptul că Dumnezeu există pentru că existenţa lui Dumnezeu este cea care cere să fie demonstrată. Nu ateul este cel care trebuie să dovedească faptul că Dumnezeu ar putea să existe. Plecând de la certitudinea că Dumnezeu nu există, dacă nici o raţiune nu dovedeşte că există, cade şi posibilitatea că poate să existe, dacă nu este cel care crede că există şi să demonstreze ca fiind existent, sau cel puţin să demonstreze că existenţa lui este posibilă. Nu i se poate cere celui care crede că Dumnezeu nu există să demonstreze că nu este cu putinţă ca să existe. Este datoria celui care crede că are obligaţia de a demonstra existenţa lui Dumnezeu sau că există cel puţin posibilitatea să poată existe.

Nimeni nu a reuşit în mod raţional şi fără putinţă de a fi criticat să demonstreze că Dumnezeu există

Dintotdeauna, gândirea umană, filosofia, raţiunea au încercat să vadă dacă există motive pentru a demonstra că Dumnezeu există. Gândirea reflexivă a grecilor, în special odată cu Platon şi Aristotel, a făcut cercetări despre existenţa lui Dumnezeu şi a încercat să demonstreze că acesta stă deasupra şi există din necesitate. Dar şi cei care cred, precum Anselmo d’Aosta, Toma d’Aquino, Descartes şi numeroşi alţi gânditori au încercat să demonstreze cu ajutorul raţiunii că Dumnezeu există sau, precum Kant, că nu se poate ca Dumnezeu să nu existe chiar dacă nu se poate demonstra prin intermediul raţiunii pur teoretice. De aceea, pentru raţiune, Dumnezeu despre care avem o pre-concepţie, trebuie să fie demonstrat. Raţiunea poate să şi ajungă la concluzia că Dumnezeu poate să existe, chiar dacă nu reuşeşte să-i demonstreze existenţa. Într-adevăr, nu demonstraţia este aceea care poate fundamenta posibilitatea existenţei lui Dumnezeu, dar ce se întâmplă dacă, în ceea ce priveşte întrebarea privind existenţa lui acestuia, se doreşte să se aibă şi un răspuns care să îl demonstreze?
Hans Kung, împreună cu numeroşi alţi teologi importanţi susţin faptul că până în prezent raţiunea nu a reuşit să demonstreze în termeni incontestabili existenţa lui Dumnezeu. „Pe baza experienţelor făcute până acum se poate afirma că nu există o demonstraţie pur raţională privind existenţa lui Dumnezeu capabilă să convingă în general. Oricum se înţelege „posibilitatea” abstractă privind existenţa lui Dumnezeu în sensul indicat de Conciliul Vatican I, probele existenţei Lui se relevă, de fapt, greu de modificat prin înţelegere. Niciuna dintre probe nu suscită consensul general.” (H. Kung, Essere cristiani, Ed. Rizzoli, p. 78). Chiar dacă Dumnezeu poate exista fără nevoia ca existenţa lui să trebuiască să fie demonstrată de raţiune, existenţa afirmată prin intermediul credinţei nu poate fi demonstrativă pentru raţiune, care poate chiar nega faptul că existenţa lui Dumnezeu poate fi afirmată în mod incontestabil de către credinţă. Într-adevăr, credinţa este sigură, afirmă, dar nu demonstrează. Crede, dar nu demonstrează, în timp ce raţiunea afirmă ceea ce demonstrează.
Şi nici certitudinea credinţei nu poate fi demonstrată în faţa celui care nu crede, tot aşa precum cel care nu crede nu i-o poate nega celui care crede că nu există Dumnezeul în care crede. Aşadar, în ceea ce priveşte tema-problemă a existenţei lui Dumnezeu, între credinţă şi raţiune poate exista respect, dar nu armonie. Rămân deosebite. Nu doar diferite. Dar, oare, Dumnezeu, oricare ar fi înţelegerea primă pe care omul o are despre El, trebuie să fie demonstrat numai de raţiune? Certitudinea că Dumnezeu există este, de fapt, certitudinea credinţei, dar nu este demonstraţie, ci este, în mod normal, raţiune deductivă care demonstrează. Ca atunci când dacă văd că din spatele unui gard viu iese fum deduc faptul că acolo este şi foc; sau, ca atunci când am în mâini un ceas şi deduc că va fi existat şi un ceasornicar. Dar este acelaşi tip de demonstraţie deductivă cea pe care o folosim în experienţa lucrurilor obişnuite de care ne folosim în gândirea umană o demonstraţie suficientă când încercăm să demonstrăm existenţa lui Dumnezeu plecând de la lucrurile omeneşti?

 

În româneşte de
Ileana Damian

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg