După ce publică un volum, autorul și-a cam epuizat dreptul de a vorbi pe acea temă. Volumul îl substituie în bună măsură. Acest sentiment l-am avut și la lansarea volumului După globalizare (Editura Meteor, București, 2018, 350 p.), la Bookfest-ul recent încheiat.
Prezentatorii cărții m-au onorat, însă, cu o prestație la obiect, deschisă și interogativă încât nu numai că au asigurat anvergura lansării, dar mă obligă. Din respect pentru ei reacționez în formă scrisă. O fac, desigur, și din considerentul că volumul După globalizare este, în intenția mărturisită, o carte de viziune, în care am reunit idei și intervenții de pe parcursul anilor pentru a da o imagine coerentă asupra fenomenului ce afectează cel mai mult viețile oamenilor de astăzi. Despre globalizare se scrie enorm, dar datoria pe care am resimțit-o a fost de a articula o viziune – ceea ce ține de misiunea celui care se dedică filosofării. O viziune capabilă să dea seama de globalizare și ramificările ei, să o localizeze și să indice mecanismele ei generatoare, să arate ce vine după globalizarea consacrată din anii nouăzeci încoace și ce abordare filosofică îi poate face față.
Distinșii examinatori, fiecare având realizări certe la activ și profil notoriu, au ridicat întrebări la care este de răspuns. Bedros Horasangian se arăta oarecum nedumerit că textul din După globalizare este foarte probabil mai greu de citit decât de scris și se întreba dacă locul unui studiu despre Max Weber este într-un volum despre globalizare. Ilie Șerbănescu se întreba dacă China este tratată pe bază de texte chineze sau texte ale altora despre China. Dan Mihai Bârliba chestiona formula universității postBologna. Adrian Cioroianu, dacă globalizarea nu este mai veche în istorie. Sorin Roșca Stănescu a lansat întrebări directe: suntem cu adevărat după globalizare sau aruncăm doar sonde în viitor? globalizarea este mai multă securitate sau insecuritate pentru state, națiuni, cetățeni? care este linia de demarcație între globalizarea politicii și politica globalizării? ne îndreptăm spre o lume multipolară sau unipolară – care este rolul SUA? Încerc să răspund cât mai succint fiecărei nedumeriri, observații, întrebări.
Asupra scrisului cuiva se pot spune multe, dar cele mai multe țin de ceea ce poate autorul. Personal, m-am format într-o atmosferă mai curând sub semnul lui Hegel, încât de aici vine și exigența de a nu cădea în pitoresc, lirism, metaforă, care sunt, cum se știe, mai intuitive. Există, desigur, și o parte de opțiune în felul în care scrie un autor. Nu ascund, sub acest aspect, două nemulțumiri personale care-mi afectează indirect stilul.
Este, în primul rând, nemulțumirea față de evoluția din cultura actuală de la noi spre percepții izolate, trăiri difuze, exaltări ale subiectivității, impresii, fără coagulare și fără coerență. Vezi ușor reviste întregi sau chiar volume care nu sunt mai mult decât exortații ale unei subiectivități ce nu și-a găsit prelucrarea. Vezi autori care nu se sinchisesc de diferența dintre etalarea bărbieritului de dimineață și reflecția responsabilă, dintre angajamente conceptuale și atitudini curente și dintre ce au spus ieri și ce spun azi.
Este, apoi, nemulțumirea față de stagnarea reflecției în clișeele unor filosofii intrate în istorie sau ale unor ideologii comode. Se discută și în alte țări în ce măsură reflecția se referă la ceea ce se trăiește de către oameni. La noi, aș spune fără ezitare, de decenii reflecția, inclusiv cea filosofică, stagnează în exerciții de istorie, de istorie a ideilor, de pretinsă „luptă” cu cineva, în care rezultatele semnificative pot fi numărate pe degetele unei mâini. Inițiativa intelectuală este prea slabă, tocmai în epoca expansiunii libertăților nemijlocite și a unor noi probleme de viață.
Nu reușim totdeauna să captăm noile date ale vieții în conceptualizări, nu ajungem la viziuni complet noi, dar nu avem altă cale, etic vorbind, decât să nu contenim efortul. Se întâmplă și invers, să constatăm că alții au izbutit să consacre mai mult decât noi. De exemplu, am vorbit pe larg de schimbarea lumii (Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București 2013), pentru ca peste trei ani să apară în mari capitale ale lumii aceeași teză. Sau, am formulat diagnoza „societatea nesigură” (vezi Andrei Marga, Societatea nesigură, Editura Niculescu, București, 2016), dar deunăzi observam pe piața cărților din alte capitale că diagnoza este la alții. Noroc că revuistica internațională este mărturie a inițiativei! Pot da și alte exemple, dar important este altceva: trebuie să facem analize de situații, să examinăm ce fac alții, dar nimic nu ne scutește să dăm răspunsul propriu, în care credem cu tărie.
Citez mult din două motive. Primul este de natură etică, anume acela că pentru a profila o opinie într-un subiect ești dator să cunoști opiniile care preced demersul său. În fapt, ceea ce numim „cultura teoretică” n-ar trebui depreciată, cum se face astăzi la noi – ceea ce constituie una din cauzele confuziei din societate, inclusiv a răsturnării scării valorilor, care se trăiește acum. Al doilea este acela că m-am angajat în construcția filosofică, pe care o înțeleg ca una personală, dar în care fructific analize valide de pe o mare suprafață a culturii în maniera, sper, dialogală. De multă vreme adevărul nu mai este posibil decât ca rezultat al cooperării.
Locul lui Max Weber este în analiza globalizării dintr-un motiv de netăgăduit: celebrul istoric al economiei a detectat mecanismul lăuntric ce a condus valorificarea muncii și a capitalului și a generat o societate organizată în scopul producerii mai mult, mai bine, mai competitiv. Cine vrea să ducă până la capăt cunoașterea fenomenului globalizării nu- poate ocoli opera. După cum nu se pot ocoli operele multor altor vârfuri, dacă vrem să înțelegem ce se petrece!
Există, într-adevăr, o imensă cantitate de analize consacrate Chinei actuale. Multe sunt clișee vetuste. Vârfuri politice, mai ales la noi, vorbesc superficial despre China, ca și despre alte teme ale vieții internaționale. Am utilizat ceea ce socotesc că este indispensabil în volumul Ascensiunea globală a Chinei (2015). Nu ezit să laud analize ale istoriografiei engleze (Niall Ferguson, Martin Jacques, Gilles Chance, etc.). Se profită însă din plin exploatând literatura chineză despre actuala China. De câte ori am ocazia de a fi în fabuloasele librării din Beijing, Shanghai, Qingdao sau Hangzhou caut scrieri chineze despre China. În volumul După globalizare am fructificat autori chinezi de referință (Hu Angban, Yu Keping, Yu Sui și alții ).
Așa cum este aplicat, sub simplificările neoliberalismului, sistemul Bologna nu va da alte rezultate decât cele actuale și trebuie înlocuit cu sistemul postBologna. Din capul locului, cele două obiective din Declarația de la Bologna (1999) – compatibilizarea sistemelor de învățământ superior din Europa și mărirea competitivității lor – trebuie subordonate obiectivului major al măririi rolului universităților în ameliorarea condițiilor de viață în societățile europene. Este prea mult festivism, formalism și mimetism în universități și este cazul unei schimbări adânci.
Cunosc opticile, inclusiv ale istoricilor, asupra localizării globalizării. Sunt de părere, însă, că extinderea ariei istoriei universale, internaționalizarea și globalizarea sunt fenomene diferite. Așa stând lucrurile, percepem globalizarea fără distorsiuni observând că ea este rezultatul unei acțiuni politice din anii nouăzeci, dependentă de renunțarea la protecționism, acordurile de la Helsinki (1975), noua politică economică din Anglia și SUA și revoluția din electronică. Plec de la premisa că anatomia omului ne permite să înțelegem mai bine anatomia altor ființe, mai mult decât invers, respectiv abordez istoria plecând de la complex spre ceea ce pare mai simplu.
Abordez globalizarea, în volumul După globalizare și în alte locuri, inclusiv pentru a-i afla succesiunea. Sunt de părere că istoria nu se sfârșește și că trebuie să luăm în seamă, mereu, și ce vine „după”. Nu m-am gândit la un „după” ce trimite de fapt la infinit, nici la unul accesibil doar metaforelor sau imaginilor pentru naivi, ci la un „după” care poate fi prins în concepte. Adică unul care ne pune, ca oameni, să pregătim măcar decizii. Consider că actuala „corectură a globalizării”, cum am numit ceea ce fac acum sau mai de mult principalele economii, ne pune într-o nouă situație istorică.
Până acum globalizarea a mărit nesiguranțele în toată lărgimea lor. Diagnoza mea, a „societății nesigure”, dă seama de acest fapt. Fenomenul nu este cu o singură față. Globalizarea creează oportunități fără precedent pentru oameni, dar acutizează chestiunile securității. Problema nesiguranței intră în prim plan. Restabilirea democrației devine imperativ.
Politica este tot mai mult globală de câteva secole. În definitiv, pacea westfalică a fost un efort de reorganizare a Europei ținând seama de noi date ale lumii. Azi nici un analist al relațiilor internaționale nu face abstracție de ceea ce se numește „societatea mondială”. Politica globalizării este, cum am arătat, relativ recentă. Ea înaintează având în America, China, Germania, Marea Britanie, Israel și alte forțe avocați puternici. Doar că înăuntrul ei are loc o lămurire salutară a rolului statului național, cu distincții avenite între „statul invadant”, „statul debil” și „statul ordonator”, care o desparte de ceea ce s-a prezentat drept globalizare din anii nouăzeci încoace.
Aparent paradoxal, globalizarea a pus lumea pe direcția multiplicării polilor ai. Sunt de părere că ne aflăm nu numai pe direcția unei lumi multipolare, dar, mai mult, pe cea a unei „geometrii variabile” a supraputerilor economice (SUA, China, Uniunea Europeană), politice (SUA, China), militare (SUA, Rusia, China) și culturale (SUA, China, Europa). Am argumentat pe larg în alt loc (Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017) teza „geometriei variabile” ca sursă a sensului de evoluție al istoriei actuale.