Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Există o „literatură de centură”?

Există o „literatură  de centură”?

Cu ceva vreme în urmă, iscând valuri, o anchetă consacrată „schimbării la față” a literaturii române (provocată, în revista Viața Românească, de fostul „rebel” LIS), colecționând semnături prestigioase încerca un inventar scrupulos al simptomatologiei. Negreşit, asistăm / participăm la această schimbare la față. Fiindcă, lepădându-se de trecutul totalitar, seismul decembrist a marcat o răscruce, cu varii consecințe şi în câmpul literar, inclusiv în statutul scriitoricesc. Începând, de pildă, cu ebuliția gazetărească care a cuprins, imediat, numeroase condeie până la războaiele de ultimă oră, animate – sub flamura revizuirilor – şi de „pusee proletcultiste”, cum s-a observat. Oricum, a slăbit autoritatea instanței critice, conflictul generaționist s-a acutizat (manevrând etichete hilare, precum cea a „expiraților”), îşi face loc, pe suportul vacarmului mediatic, noul val, încântat – în numele dezinhibării şi de-tabuizării – de literatura hormonală, încurajând explozia vulgarofilă, limbajul licențios. Pe fundalul vulgarizării întregii societăți, de fapt, sedusă de „imbecalizare” (după vorba lui Octavian Paler), căzând în mlaştina subculturii. Firesc, şi clasamentele literare sunt în prefacere, după cum harta literaturii române, încercând o necesară recuperare (literatura „de sertar”, memorialistica, producția exilului) este în extensie, îmbogățindu-se. În replică, n-am putea ignora, sub tăvălugul globalizării, nemiloasa concurență externă (valul de traduceri) şi cealaltă tranziție care ne paşte, cea a integrării culturale în spațiul european, cu numeroase pierderi (nicidecum colaterale). Dacă aşa-zisa artă comercială e în vogă (răspunzând prompt noii sensibilități estetice?) şi noul autenticism (plonjând voios în mizerabilism) face victime în serie (explicația, după unii, fiind de aflat în explozia compensatorie după anii de obediență şi sever control ideologic), dacă trecerea de la filologizare la fiziologic stârneşte palide reacții protestatare, nedumereşte – credem – puținul interes rezervat unui alt gest recuperator, cel al promovării / asimilării ofertei literare a comunităților româneşti din jurul țării. Asupra acestei chestiuni dorim a stărui fără a uita, desigur, că literatura se schimbă „din mers”, că inconformismul, afişat zgomotos, nu asigură o noutate totală, absolută, că modele mor tinere şi că, în fine, efortul recuperator va trezi vehemente nemulțumiri. Fiindcă el presupune, reamintim, revalorizarea prin încorporarea în marea literatură română; altfel spus, reducerea la scară, implicit veștejirea iluziilor maximaliste, bântuind în capetele multor creatori aureolați „acasă”, scutiți de grija inserțiilor valorice în contexte mai largi, a discuțiilor critice în registru comparatist.
Constatăm că a trecut, ca şi neobservat, un volum care, îndelung aşteptat, ar fi meritat, negreşit, un alt tratament. Ne gândim la masivul op semnat de Catinca Agache, inițial o solidă teză de doctorat, intitulat Literatură română în țările vecine, acoperind intervalul 1945-2000 (Princeps Edit, Iaşi, 2006, 491 p.). Acest volum-sinteză este o meritorie tentativă de a cerceta literatura ivită în zonele de margini (adică în teritoriile locuite de români), pornind de la o veche constatare iorghistă. Marele istoric avertiza că țara-mamă este înconjurată de insule de românitate. Din păcate, un lung abandon istoric a împiedicat firescul gest recuperator şi reparator pentru a edifica, cum spunea Constantin Ciopraga, un „produs întregitor al ethnosului comun”. Timiditatea de a investiga transfrontalier această literatură, dar şi dificultățile inerente unei asemenea inițiative presupunând un teribil efort (nu doar documentaristic) au însoțit şi, evident, au blocat elanul unor temerari. Iată că d-na Agache, o ieşeancă inimoasă şi harnică s-a încumetat să pornească la drum, știind prea bine că „pământul de cumpănă” (după vorba lui Blaga) care ne găzduieşte şi care, după sinteza eliadescă, este un spațiu-punte a oferit, în timp, remarcabile opere. Cu deosebire ariile de contact etnic, având şansa bilingvismului, vitregite însă, suportând un păgubitor izolaționism au cunoscut calvarul supraviețuirii identitare. La care putem adăuga, în numele rezistenței prin cultură (în condițiile bruiajului ideologic, a cenzurii, a directivelor tabuizante şi a reconsiderărilor sociologizante), esopismul îmbrățişat de mulți autori sau exilul preferat (de voie, de nevoie) de alții. În pofida apartenenței la blocul (hinterlandul) sovietic, țările din jur – sub flamura unei ideologii comune – nu au încurajat contactele culturale. Încât, oferta artistică a românilor trăitori în alte spații a fost lacunar cunoscută. Literatura acestor comunități, încercând să-şi prezerve identitatea, „trăieşte” ca literatură a unei minorități, supusă multor încercări sub tăvălugul deznaționalizării. Cazul Basarabiei este pilduitor. Parte a sistemului sovietic unional, „cultura moldovenească” a suportat ingredientul slav, fiind supusă amneziei identitare (dacă, fireşte, ne raportăm la cultura-mamă), cunoscând – condamnată la exilul interior – un moldovenism etnografic. Fenomenul miraculos al regenerării românismului în Basarabia, izbucnit pentru a stinge ceea ce s-a numit, îndreptățit, o „ruptură ontologică” obligă la un efort integrator, ambivalent, recuperând o literatură care păstrează, prin memoria etnică, rădăcinile arheale româneşti; dar care, sub „teroarea Istoriei”, e bântuită de o „conştiință sfâşiată”, căutându-şi specificitatea. Pericolul rusificării, criza dedublării, comandamentul sincronizărilor întrețin, pe de o parte, sentimentele de marginalitate şi înstrăinare, chiar reacții retractile; pe de altă parte, alimentează „complexul Ithaka” (cf. M. Cimpoi), Basarabia fiind — s-a spus — „o țară în exil”. Şi dacă suntem de acord că o geografie literară românească nu poate ignora spațiul basarabean (cunoscând o schizoidie benignă care, în timp, a alimentat un modus vivendi), sarcina urgentă ar fi, dovedind realism politic, edificarea unui spațiu cultural comun. Ideea unionistă nu mai e populară, atractivitatea economică întârzie, dilema identitară se prelungeşte. A fost reactivată o fantomă lingvistică: limba moldovenească. În acest context, ne putem întreba dacă Basarabia, trecând „proba exilului” mai e o provincie românească şi în ce măsură literatura ei (care nu poate fi doar românească) are, prin des-țărare, conştiința acestei apartenențe.
Revenirea la matricea stilistică, firească prin protejarea identității şi „restabilirea întregului”, a încurajat, pe de o parte, neopaşoptismul cultural (inevitabil) şi, pe altă parte, acceptând acest manolism (care, printr-o reluare sisifică, aritmică îşi caută ființa românească) suntem îndreptățiți să cerem şi trezia spiritului critic. Excludem, aşadar, deopotrivă, complezența sau reticența. Fiindcă peisajul literar basarabean, provocând un interes rezervat este necunoscut, din păcate. Sau cunoscut (acreditat) prin câteva nume charismatice, cu „autoritate patriotard-pontificală” (cum scria, vizibil nemulțumit, Arcadie Suceveanu), iritat — în egală măsură — şi de inițierea unor „strategii de consolare”. Sau, pe fundalul aceleiaşi flagrante necunoaşteri, de circulația unor etichete depreciative. Oricum, redeşteptarea națională a iscat adversități nebănuite. Chiar dacă ideologizarea ridicolă, practicată decenii cu osârdie, a sucombat iar „paznicii” au dispărut şi ei, deruta axiologică şi intoleranța polemică fac victime. Reevaluarea acestei literaturi rămâne un proces igienic, normal, obligatoriu pentru metabolismul cultural. Respectă acest proces „în marş” corectitudinea estetică?
Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că Basarabia poate fi o poartă de acces spre marea literatură rusă, dezvoltând şi în acest chip o perspectivă integratoare. Dealtminteri, prin intermediul traducerilor, în fosta URSS şi scriitorii de la Chişinău s-au bucurat de efectele (copleşitoare, sub aspect financiar) ale „tirajărilor” de masă. Acum discuția reintegrării se poartă însă în termenii resincronizării, urmând a fi veștejită teza provinciei „retardate”. Cât priveşte ficțiunea stalinistă a limbii moldoveneşti, la mare cinste în ochii unor guvernanți de la Chişinău, se cuvine să reamintim o afirmație a lui Eugen Coşeriu. Marele lingvist basarabean constata că orice vorbitor este, într-un sens, poliglot, deoarece cunoaşte mai multe limbi „funcționale”: propriul său grai, propriul său nivel de limbă, anumite stiluri şi, negreşit, limba literară ca model de exprimare (ca limbă exemplară în acea comunitate lingvistică). Apartenența la românitate a acestei provincii este indiscutabilă.
Or, literatura română din Basarabia suportă, dincolo de obişnuitele dihonii şi vanități, dincolo de războiul orgoliilor (inevitabile, am putea zice, în mica lume scriitoricească) şi o ceartă a esteticilor, observa Eugen Lungu. Cele două estetici sunt o realitate în acest spațiu cultural. Există şi paşoptismul reciclat, şi postmodernismul optzecist (descoperit „cu stupoare”, crede un D. Crudu, repliat în fracturism), şi desigur, cruzimea expresionistă, vehiculând un limbaj denudat, supus „virusării licențioase”, în numele ADN-ului douămiist (cf. E. Lungu).
Catinca Agache ştia foarte bine aceste lucruri şi, în consecință, îşi structurează opul manevrând criteriul generaționist, reținând numele exemplare şi propunând, fără a şoca aşteptările lectorului, credibile „portrete de grup”. Notăm imediat, în prelungirea acestei constatări, că exegeta se sprijină pe diagnosticele critice în circulație. Nu cutează a revoluționa ierarhiile, nu se leapădă de clişeele în vogă. Pe acest teren bătătorit, d-sa, la modul onest, propune o trudnică lucrare, fişând conştiincios şi oferind un prielnic teren de decolare pentru alte (viitoare) inițiative.
Nici soarta românilor din Ungaria nu e de invidiat. Situați la „periferia românității” (cum scria Gh. Petruşan; vezi Foaia noastră, nr. 4/1991), ei nu au putut închega o veritabilă literatură (ca şi corpus organic). Ca scriitori izolați, desfăşurând o dublă identitate lingvistică (vezi şi studiul lui Cornel Munteanu, în Annales, 2000), ei invocă timid matca românismului. Şi nu par a dori integrarea. Oricum, ființează în cadrele literaturii maghiare şi par a avea un statut respectabil. Altfel spus, sunt nume care, aflăm, contează în peisajul liric de acolo, manifestând – curios – serioase rezerve în a propune creațiile lor unor valorizări româneşti. Cu atât mai puțin ar fi vorba despre o reacție de grup, pătrunzând în bloc în literatura română. De altfel, intelectualii comunității româneşti au manifestat o târzie deschidere creatoare (abia prin anii ’75-’80) şi, firesc, prima lor grijă viza recuperarea problemelor identitare, a patrimoniului folcloristic. Iar în sfera literaturii, a poeziei îndeosebi, descoperim lesne o tentă autobiografică, un impuls localizator (de unde şi abundența toponimelor), închizând orizontul de aşteptare şi amânând examenul integrator. Criticul mai sus menționat, beneficiar – în două reprize – al unui lectorat budapestan la Universitatea ELTE (1994-1999; 2001-2005) s-a documentat temeinic la Jula şi Seghedin şi a întocmit şi publicat un volum despre Românii din Ungaria, consacrat presei (Ed. Noi, Jula, 2006), acoperind intervalul 1951-2003. Într-un alt op, la modul obiectiv (cum ni se promite), vom afla ce s-a întâmplat cu şcoala, literatura şi cultura comunităților româneşti. Deocamdată, echipat cu utile Anexe, inclusiv un Dicționar al jurnaliştilor, redactorilor, colaboratorilor, acest volum acoperă un gol informațional.
Nici spațiul bucovinean nu putea rămâne în afara strădaniilor investigatorii ale autoarei. Deplasările la Cernăuți, frecventarea unor cărți de referință (să enumerăm doar Istoria soților Bostan sau volumul semnat de Ştefan Hostiuc) i-au uşurat misiunea, rezultând un credibil tablou al zonei, animată – îndeosebi – de pulsiuni lirice.
Comentarii pertinente, corecte tablouri de epocă, pulsul literaturii vii, de azi, se găsesc în cartea d-nei Agache şi atunci când poposeşte în fosta Iugoslavie, cu deosebire în Voivodina (Serbia), acolo unde întâlnim „cele două limbi” (cea literară şi în grai). Documentarea autoarei, trebuie să recunoaştem, e impresionantă. S-au strecurat – la nivelul volumului – şi erori, e adevărat, dar munca depusă a reclamat un efort de salahor devotat unei cauze. Ca dovadă, abundentele note, subsoluri, completând o trebuitoare lucrare de istorie culturală.
Mai mult, cercetând zonele de contact etnic, acele oaze de românitate din jurul țării, autoarea ne previne repetat că această literatură e neglijată, nedrept de puțin cunoscută. Această părere (din păcate, judicioasă) pare a se fi generalizat. În consecință, îşi asumă riscurile şi dificultățile unei asemenea întreprinderi, desfăşurând un demers pretențios. Va detecta, aşadar, evoluția în salturi, tributară conjuncturilor politice (în prefacere, dar pe fundalul deznaționalizării), va manevra un principiu integrator, atentă la etapizarea istorică, organizând materia (abundentă) folosind o periodizare nu peste tot funcțională (pe generații şi promoții, cum spuneam), va semnala aspectele deosebitoare (evoluția proprie, sincope, lideri statuați, simbioza eterogenă în arealul trasprutean, de pildă), va respecta opiniile unor critici care s-au rostit (citiți şi citați sârguincios), în fine, va încerca – prin acest lăudabil demers – să consolideze marginile literaturii române. Este, însă, această literatură produsă în jurul țării o literatură „de centură”? Fireşte, nu e vorba aici de accepția peiorativă a termenului. După cum relația centru / marginalitate nu presupune disprețul axiologic. Ori complexul de superioritate, afişat dezinvolt pe fundalul ignoranței.
Dacă aducem în discuție aspectul transfrontalier ne putem întreba apoi dacă e îndreptățită eticheta de literatură regională, folosită de unii abuziv; sau dacă însuşi conceptul de regionalism are, în acest caz, o semnificație literară sau mai degrabă geopolitică, cum se întreba Dan Mănucă. Acelaşi critic mai lansa o observație de luat în seamă. D-sa propunea, calchiind o sintagmă de circulație în câmpul german, conceptul de literatură română generală, ignorând barierele geo-politice. Asta va să însemne că literatura „din interior” se îmbogățeşte, exterioritatea „funcționând”, într-un sistem literar unic, pe baza apartenenței la etnicitate. În fond, d-na Agache chiar aşa înțelege lucrurile. Sfidând dificultățile, d-sa analizează relația margine / centru, tradiționalism / modernitate, panoramează peisajul literar românesc (linia genetică, scara valorilor, nume validate, judecăți de valoare larg acceptate etc) şi propune, finalmente, o posibilă geografie literară în sens extensiv, ca gest recuperator. Fiindcă ceea ce s-a scris în Basarabia şi Bucovina, în Ungaria şi Voivodina continuă a rămâne superficial-cunoscut. Evident, se pot face numeroase observații critice. Şi nici nu poate fi realizată o astfel de carte (ca „o bibliotecă”, cum scria N. Dabija) scutită de cusururi. Mai ales că semnatara lucrării dovedeşte o priză emoțională, nu agreează elanul polemic şi e străină de radicalismele atât de gustate azi la noi. Încearcă cu temperanță, prin comentarii bogate, să propună o lectură atentă, cercetând realitățile chiar la fața locului. Şi semnalând unele sincronizări discutabile (cazul liniei generale a proletcultului ori substratul comun ideologico-literar, prin apartenența la blocul sovietic), formulând elegant mici rezerve. Opul d-sale, contabilizând o materie în ebuliție este şi rămâne, negreşit, o carte deschisă, stimulând – sperăm – şi alte inițiative pentru a aduce acasă, în matca literaturii române, creații rezistente axiologic.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg