Consiliul
Județean Cluj
Poezie italiană contemporană
Silvia Bre, născută la Bergamo în 1953, este scriitoare, poetă și traducătoare. A câștigat Premiul Montale în 2001 cu volumul Le barricate misteriose (Einaudi, 2001) și Premiul Viareggio pentru poezie cu volumul Marmo (Einaudi, 2007). A publicat și alte cărți de poezie precum: I riposi (Rotundo, 1990), Sempre perdendosi (Nottetempo, 2006) și La fine di quest’arte (Einaudi, 2015). A tradus, printre altele, din Louise Labè, Vita Sackville–West, Margaret Atwood, precum și trei volume de Emily Dickinson pentru Editura Einaudi.
*
Fiecare vrea să aibă propria sa durere
și să îi dea un trup, o înfățișare, un pat,
și să o blesteme în întunericul nopților,
să o îmbrace înverșunat
să se vadă precum un steag,
ca sabia ce dăruie puteri.
Însă s-a pierdut în aerul vieții
o altă credință, o responsabilitate diferită
ce nu îngăduie să fie numită
și privește doar pe cel ce o simte.
E așa. Să rămâi
aici să simți cum acum
valul ce se ridică în mințile noastre,
le strânge la un loc într-o singură respirație
ca și cum ar fi pentru totdeauna,
și le părăsește.
Dar nici măcar pupila unui orb
nu uită albastrul pe care nu îl vede.
(din volumul Marmo, Einaudi, 2007)
*
Ca și ceva
ce ar fi rămas pe afară din greșeală
eu vin să te vizitez, casă foarte adevărată, oriunde.
Și vizitare este această viață
ce pierde zidurile în timp ce înaintează;
pierderea este nesfârșită, și merge înaintea mea, se află alături,
se află în urma mea, și intens
trăiește în cuvinte ca și cum ar fi acasă.
(din volumul Marmo, Einaudi, 2007)
*
eu iubesc pe cine se așează
alături de lucrul său mut
și când se culcă
îl include
ca și cum ar ști unde se odihnește toată povara
toate aceste culoare ale minții
ce își împart o aprindere
cine știe ce izbucnire
fără de care să trăiești e ger.
(din volumul La fine di quest’arte, Einaudi, 2015)
*
Auzi, aveam un bulevard
cu trandafiri ce nu se mai terminau
de privit seara,
ceruri de violete
unde iedera se agăța pe pânze mari,
aveam coarde iubitoare.
Și uite acum
cum totul este adunat într-un vizor,
că în sfârșit am pierdut direcția
în lumea lucrurilor
și simt că îmi cresc ramuri noi
și am cerul întins pe degete
și iubesc, și mă închid
întreagă în viață.
(din volumul Le barricate misteriose, Einaudi, 2001)
*
Aici, cu măiestrie eu implor să mor –
până când trebuie îmi joc scena,
o dezbrac, o așez
cu tot somnul de dormit înăuntru.
Fac mai puțin între timp
mă pot lipsi de asta
reduc pretenția, mă împuținez –
vastitatea fără măsură a locului
impusă vastității minții,
în etanșeitatea cuvintelor.
Dar nu-i adevărat –
așa se moare
vă spun: mereu pierzându-se
pentru totdeauna.
Fericiți voi cei care dormiți.
În schimb o inimă bate –
pe mine mă bate până la sânge,
îmi știe numele.
Nicio săgeată nu se oprește din lovit,
și ea merge în căutarea sfârșitului său
dincolo de piele
în mine care sunt gol,
în sufletul trupului
între mușchi, între nervi
ce se dau la o parte,
în întunericul insistent al vieții
ce închide viața.
Pe mine mă face să spun,
un amărât, un servitor –
îmi chinuie respirația
o surprinde, o zgâlțâie,
ca să rămân treaz! ca să strig…
Astfel o altă amânare
cu toate astea, rămas bun, rămas bun
mereu rămas bun.
(din volumul Sempre perdendosi, Nottetempo, 2006)
*
Einstein
Astfel, și trebuie făcut din nou, să stăm în întunericul
din care să smulgem un limbaj, să ne orientăm
printre măsuri nelimitate, soluția
ca întotdeauna doar gestul
actul mai obscur. Uneori simți
chiar prin aer, chiar
în urechi începutul ce așteaptă
și între timp coase și trasează
întemeiază spațiul, fără să uiți
în timp ce ai grijă ca oceanul unde te afli
să nu fie niciodată altul, este universul
și știe de existența ta.
(Poezie publicată în revista Anterem/iunie, 2019)
Traducerea din limba italiană de Claudia Albu-Gelli
Selecție texte și prezentare de Serena Piccoli și Giorgia Monti