Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Locul sensibilității

Locul sensibilității

Prin delicatețea sa Olimpiu Nușfelean ar fi putut să-și piardă nu viața, Doamne ferește, ci chiar condiția propriei poezii, dacă nu și-ar fi pus la loc sigur sensibilitatea într-un univers în care idei, afecte și perspectiva asupra realului să conteze în exclusivitate ca obiect al unei enunțări atent controlate și bine temperate. Aspectul este evident în recentul său volum, Unde așezăm plânsul copilului (Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2021). Pentru un neoromantic (așa îl considera Georghe Grigurcu) cum este Olimpiu Nușfelean, întrebarea privind locul sensibilității și al toposurilor consacrare devine esențială. Nu este însă mai puțin adevărat că între lumea reală, a trăirii, a plânsului plasat într-un context sacru și lumea cuvintelor, a frazelor, incompatibilitatea este vizibilă, poetul lăsând să se înțeleagă că își asumă condiția de captiv al cuvintelor: „Un scâncet de copil/la intrarea-n biserică,/undeva sub prima boltă,/spre sfârșitul liturghiei.//Îngerii păzitori au un ceas de relaxare,/profită de priveliștea zilei/așezați pe streșinile împăcate…//În ce colț al inimii așezăm plânsul lui?//Cum să ieși dintre fraze convenționale/și să-l asculți?” (Unde așezăm plânsul copilului?). Sau: „Cuvinte grele pentru a alcătui fraze ușoare…/Eforturi mari pentru a face gesturi tandre…//Un fir de praf atârnă de plumb în pânza luminii…/Acul stelei ține pe umerii tăi mătasea nopții…” (Cuvinte).
Olimpiu Nușfelean nu este deloc dispus să uite emblemele poeziei consacrate, dar știe că trebuie să ia o distanță necesară față de acestea, nu însă și una detașată și ironică. Poetul lasă uneori impresia că are pe masa de lucru o carte cu file ușor îngălbenite ale poeziei dintotdeauna, cu universul ei, care nu încetează să-l seducă, iar în partea cealaltă modernul computer ce înlocuiește pana celor vechi. El scrie trăgând cu ochiul la carte, iar tot ce scrie este marcat de neutralitatea (să nu spun indiferența) tehnicii. Dialogul permanent cu un poet de departe devine emblematic pentru demersul liric al lui Olimpiu Nușfelean. Un text cum este La un poet poate trece drept un poem cu intenții programatice: „Poetul pe care-l citesc/-cu cititul meu viu-/e atât de departe!/Îl citesc azi/iar el abia-și mai trage sufletul/prin câteva pagini roase de vreme…//Pe când îi buchisesc alfabetul/el e deja sătul de femei-/o, câte stafii la geamul cărților sale!…//Abia acum pricep/de ce Dragostea mea nu mă înțelege/când îi vorbesc în versuri/știute pe de rost.//Mai am eu răbdare/să trec/printre flori închipuite/de-o minte ce nu se pune cu lumea?…/Eu – văzul lui/când el nu mă vede?”. Într-o poezie cum este Globul de rouă al soarelui poetul face o adevărată demonstrație de sensibilitate, atent strunită, pentru a o tempera prin întoarcerea la realitate: „El scrie poezii trecând dimineața/printr-un câmp de păpădii înflorite.//Și ea, cea despre care scrie,/abia pășește pe globul de rouă al soarelui.//Trilul mierlei crește în auz/și lui îi e teamă/să nu spargă iluzia.//O vede călcând/cu tălpile goale/exact cum a visat-o/în miezul negru al nopții.//Și deodată îl întreabă/ce să-i pregătească la micul dejun”.
Mai mult decât s-ar părea, poezia lui Olimpiu Nușfelean stă sub semnul unei realități fascinate de convenție, realitate care, între pasiune, patimă, trăire și artă, optează pentru inconsistenta lume a icoanei: „Ce nu face ea/ca să intre într-o icoană?//Știa până mai ieri/că e Prima/lângă un Adam mâncător de ciuperci,/dar s-a văzut în oglinda izvorului/ivit sub pomul Cunoașterii/și atunci și-a zis/că există și-un chip ascuns/-poate sufletul ei necitit?-/și-a renunțat la sângele ei potolit/alegând, cu prețul mirării, închipuirea!…//Înflorea ea acum/din frigul unui gând/nicicând dovedit,/zicându-și://«ce bine-i să locuiești/o oglindă de nimeni atinsă/și din care oferi/nu un măr,/ ci vederea»”( Eva pozând pentru un tablou).
Olimpiu Nușfelean pare hotărât să se fixeze în spațiul rostirii și, mai ales, al scrisului, convins fiind că trăirea puternică a realității, „istovirea” acesteia (și iubirea devine o ipostază a arderii) are corespondent un alt scris, ca sublimare și certitudine a creației: „Dacă iubita ar avea puterile Lui/mi-ar purta singură pana/pe fila nesfârșită/și doar scrisori către ea aș așterne,/mărturisindu-i tot ce ar vrea să audă./Pe fila imaculată/sudoarea iubirii schimbă configurația literelor/și din rândurile scrise de mine/apare mereu/un alt scris”(Dacă iubita). Pentru că, în ultimă instanță, la Olimpiu Nușfelean acest alt scris capătă semnificații aparte: „E trădare/sau vis?” (Dacă iubita). File, scris, actul scrierii în sine, toate revin deloc întâmplător într-o adresare către cititor, de o locvacitate atent studiată: „Pe ce ai vrea tu, cititorule,/să-mi scriu poeziile?//Pe o foaie smulsă/din registrul de cârciumă al bunicului,/cu foșnetul ei de colb spulberat de curentul de aer/venit prin geamul deschis/de-o mișcare a norilor?/Pe agenda zilei cu care mi-am început noul an?/Într-un mesaj pe telefonul mobil?/În caietul de isprăvi al iubitei?”(Al doilea sfârșit). Existența este adăpostită în file, realitatea, în tot ce are frumos, se ascunde în cuvintele mereu solicitate: „Mi-am pus viața în filele în care moartea/își trimite carii înfometați//Splendoarea apusului reinventată/în privirile mele/se ascunde-n cuvinte uitate.” (Al doilea sfârșit). Temele grave sunt transcrise de Olimpiu Nușfelean apelând la aceeași recuzită și cu aceeași discursivitate ce nu poate estompa sorgintea neoromantică a poetului: „Cel ce te cercetează ceas de ceas,/ziua și noaptea,/nu-i spion-/El scrie în Cartea Vieții/cu mâna ta.//Nu eși deloc mai important decât/vecinul care sforăie noaptea/și nu crede, tu, că El n-ar ști alfabetul/dacă, abia perceptibil,/își sprijină mâna/pe mâna cu care îți porți condeiul/pe filele zilei…/Vezi oare cum, pe pagina scrisă,/e un scris mai mărunt, abia se lasă distins?…/Du-ți condeiul pe linia lui” (Plonjări). Sau: „Au venit/trei păstori/întrebând/dacă nu am văzut zăpada/născându-se.//Dar eu/m-am născut/mai rârziu…//Despre zăpadă/am aflat/dintr-un colind,/pe care am învățat să îl cânt/mai târziu.//Nu știu/ dacă voi învâța vreodată/să-l scriu” (Trei păstori). Între tăcere și cuvinte/vorbe se naște o tensiune semnificativă pentru demersul liric. Poetul este conștient de condiția sa de modern, pentru care dialogul cu absența/tăcerea (absența cuvântului) constituie o dificultate, pe care o transcrie cu o frumusețe calmă: „Atât de greu/e să învăț tăcerea/când buzele în vorbe/se ascund/cum blândele sălbăticiuni/în alunișuri.//Mai multe alfabete-am cercetat/și mult prea greu/mi-ar fi să spun tăcerii care îi este slujbaș…//Dar iată-mă ajuns în pragul casei/și trebuind să vorbesc cu ai mei/în graiul celui singur/și umblat/prin cărțile cu drumuri lungi/și grele” (În prag). Cu aceste cuvinte ale unui modern se constituie mesajul pentru iubită, poetul jucând rolul unui individ ce lasă impresia că a acceptat cotidianul și regulile sale, dacă nu ar răzbate din text amintirea unei vârste uitate, a poeziei în primul rând, cu oficierea ei gravă: „Frumusețea ta-i masca unui suflet pe care nu-l cunosc./va trebui, cu trecerea zilei, să mai renunți la o floare de pudră,/la o broșă,/la un pantof cu toc mai înalt…//Picături de suflet îți răsar pe gene/precum roua pe elitrele florii de păpădie-/le va sorbi soarele/înainte ca eu să înțeleg.//Nesfârșit e drumul simțirii/spre ochii mei-/în lumina ce crește-ntre noi/până se face eternitate” (Masca eternității). Poetul pare tentat de o poezie a cotdianului: „Duminică dimineața.Bat/clopotele bisericii din cartier.// Prin fereastra deschisă/orașul îmi intră în casă infrânt.//Farurile mașinilor sunt stinse de mult,/vitrinele sparte ignoră/țipătul cioburilor adunate-n făraș.//Ca un câine hămesit îmi intră în casă orașul,/ bucuros că geamul este deschis/ și nu trebuie să-i mai dea dea târcoale/ în timp ce clopotele prind în dangătul lor acoperișurile/ce le ridică spre cer” (Duminică dimineața). Finalul schimbă perspectiva, nu întru totul convingător: „și eu ies, ies, ies/dintre cărți/din încăpere/ies din mine/și mă las înălțat/pe balonul de păpădie al credinței” (Masca eternității). Poetul se simte însă confortabil într-un alt tip de poezie, unde amintirea marilor experiențe poetice care i-au hrănit lecturile nu diminuează credibilitatea textului: „Ne cunoaștem dintr-un vis:/tu-plină de viață, eu-proscris.//Înaintăm sub un cer de gheață: eu- captivul somnului, tu…singură în dimineață.//Ce faci cu acești trandafiri/atât de plini de simțiri?//Undeva, o mână ne mai ține/în cumpănă – cui aparține”! (În cumpănă)
Impresia este că în casa poeziei lui Olimpiu Nușfelean generații mai vechi, tăcute și sobre, grave în ultimă instanță, conviețuiesc în bună înțelegere cu generația nouă, mult mai puțin tăcută!

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg