Sinuciderea în civilizațiile pre- și para-creștine
Se spune că majoritatea religiilor lumii interzic sinuciderea, dar poate că mai propriu ar fi să se spună că unele religii o dezaprobă mai mult sau mai puțin ferm și categoric, pentru că de interzis nu o pot și nu au cum să o interzică efectiv. Sinucigașului care este hotărât să o facă, puțin îi pasă dacă religia căreia îi aparține (și în care crede sau nu) îi interzice acest lucru. Dar interesant este că ansamblul de valori al unei civilizații, care nu se reduce la religie și în care religia este doar o componentă singulară, nu privește la fel de uniform fenomenul sinuciderii și nu îl dezaprobă la fel în toate cazurile și în mod necondiționat. Dimpotrivă, putem observa o varietate de atitudini vis a vis de acest fapt.
Se știe că și vechii filosofi greci dezaprobau sinuciderea, cel puțin în teorie, cu motivații care trimiteau la religie, dar prin exemplul personal au pus în practică contrariul. Pitagora de exemplu (sec. VI î. H.) socotea suicidul ca o manifestare împotriva legilor divine. Pitagora și adepții săi credeau în metempsihoză, de fapt în ceea ce s-ar putea numi mai corect metem-somatoză, anume că sufletul omului rămâne același dar trece dintr-un corp în altul, spre a se purifica și, prin aceasta, spre a se putea reîntoarce la originea sa divină1. Prin urmare, numai Zeul poate hotărî când purificarea s-a realizat pe deplin, când lanțul reîncarnărilor poate fi oprit și când sufletul poate fi eliberat de trup. Asta însă nu l-a împiedicat pe Pitagora însuși (după unii doxografi) să moară ca un sinucigaș, în sensul că mai bine s-a lăsat omorât de către urmăritorii săi, decât să fugă printr-un câmp cultivat cu bob, plantă considerată impură de către școala sa2. La fel și Platon (427-347 î. H.), care a preluat de la pitagoreici ideea anteviețuirii sufletului în raport cu trupul, susține că fiecare om trebuie să aștepte răbdător voința divinității de a elibera sufletul din închisoarea trupului său. Cu toate acestea, Platon consideră suicidul justificat în anumite circumstanțe și, de altfel, el aprobă întru totul comportamentul sinucigaș al lui Socrate de la proces.
Aceeași inconsecvență o putem observa și la Aristotel (384-322 î. H.). În Etica sa Aristotel se declară verbal împotriva sinuciderii, susținând că sinuciderea aduce mânia zeilor și slăbește societatea. El afirmă că a înfrunta o viață plină de primejdii și necazuri este o virtute, în timp ce a abandona viața este o dovadă de lașitate, sinucigașul fiind ca și soldatul care dezertează de pe câmpul de luptă3. Teoria lui nu l-a împiedicat însă pe Aristotel să se sinucidă el însuși, atunci când urma să fie arestat și să i se însceneze un proces nedrept. Aristotel și-a motivat atunci gestul, zicând că nu vrea să le dea atenienilor ocazia să păcătuiască încă o dată grav împotriva filosofiei, prima oară aceștia păcătuind grav atunci când l-au condamnat pe nedrept pe Socrate.
În același timp, în civilizația antică greacă și romană, sinuciderea era considerată ca o soluție onorabilă în cazul unor comandanți militari care pierdeau o bătălie4 și, în general, sinuciderea era privită ca o ieșire onorabilă din felurite situații imposibile. Cu timpul însă în Roma antică, în anumite cazuri suicidul era privit ca o „crimă împotriva statului”, dar din rațiuni curat cupide și turpide. Mai exact, în epoca de decadență a Romei și a cezarilor alienați mintal și periculoși, mulți cetățeni romani de vază și posesori ai unor averi mari puteau stârni invidia puternicilor zilei, fapt ce se lăsa cu delațiuni infame, procese, judecăți strâmbe, condamnări la moarte și – mai cu seamă – la confiscarea averii. Dar, dacă cel pe care îl aștepta un proces din care nu avea nici o șansă de a scăpa cu viață, dacă deci unul ca acesta apuca să se sinucidă înainte de a fi arestat și judecat, atunci averea lui rămânea moștenitorilor de drept. Astfel, visteria imperială era împiedicată să intre în posesia averii sale, iar sustragerea de la confiscarea averii prin sinucidere era privită ca o „crimă împotriva statului”.
În civilizația veche indiană lucrurile sunt ceva mai complexe. De exemplu în hinduism sinuciderea era considerată un păcat grav, dar în jainism (o altă religie și filosofie aparținând aceleași civilizații), lucrurile stau altfel. Ambele religii, atât hinduismul cât și jainismul, respectă aceiași zei și au aceleași epopei ca izvoare scrise cu carcter sacru, dar în jainism există ritualul sacru numit Sati5. La moarte nu se practică înhumarea ci incinerarea, iar ritualul Sati presupune arderea voluntară a văduvei în același foc în care este ars și cadavrul soțului. Văduva se sinucide ritual, aruncându-se singură în foc. Ritualul Sati este astăzi condamnat de guvernul indian, dar cu toate acestea încă mai au loc astfel de pratici religioase, ca o dovadă a supremei pietăți feminine în fața soțului decedat.
În cultura japoneză practica sinuciderii este extrem de răspândită. Religia lor națională, Șintoismul, nu numai că nu conține norme morale care să interzică sinuciderea, dimpotrivă în anumite împrejurări religia șintoistă chiar o recomandă, sinuciderea fiind reglementată încă din antichitate ca o ceremonie cu caracter sacru. De altfel, Șintoismul nu este o religie în care normele morale să fie numeroase. Unii reformatori ai Șintoismului afirmă chiar că japonezii nu au nevoie de norme morale și religioase, astfel de norme fiind necesare numai europenilor, care din firea lor au înclinare spre fapte rele6. Totodată, la japonezi s-a dezvoltat și un foarte puternic sentiment al onoarei. Când onoarea este pătată, indiferent dacă individul este vinovat sau nu, acest lucru nu poate fi reparat altfel decât prin sinucidere, prin metoda cunoscută sub numele de „harakiri” sau „seppuku” (spintecarea abdomenului cu sabia). La fel, când un șef militar murea, subordonații apropiați îl urmau în moarte, făcându-și seppuku, spre a-și dovedi în acest fel loialitatea și demnitatea. Prin seppuku se puteau sinucide numai militarii, bărbații și cei din clasele superioare. În caz de război, respectiv în cazul pericolului de a cădea prizoniere și femeile se puteau sinucide, prin metoda numită „jigai” (secționarea arterei carotide cu un cuțit), după ce în prealabil își legau genunchii în poziția șezând, semn că nu au fost dezonorate prin viol7. De asemenea, tot în caz de război, este binecunoscut faptul că militarii japonezi erau capabili de a executa misiuni sinucigașe, prevăzute în codul onoarei lor militare, cunoscute sub numele generic de „kamikaze”. Toate aceste concepte sunt dificil de înțeles în afara Japoniei. Ele fac parte din cultura poporului japonez, tradiția sinuciderii în locul înfrângerii și capturării era adânc înrădăcinată în cultura militară japoneză, viața de samurai și codul Bushido impunând loialitatea și onoarea înaintea vieții8.
În iudaism, sinuciderea era interzisă categoric, la fel ca și în creștinism. Iudaismul se bazează pe importanța valorificării acestei vieți și, prin urmare, suicidul este echivalent cu negarea naturii divine a lui Dumnezeu9. Dar în același timp Iudaismul și interpretarea lui de către rabini îl fac destul de flexibil în raport cu faptele de viață. În ciuda acestei credințe, în situații extreme în care singurele soluții aparente erau fie de a fi omorâți, fie forțați să își trădeze religia, evreii au recurs la suicidul individual sau la suicidul colectiv. Personaje importante din Vechiul Testament au recurs la sinucidere: puternicul Samson (Jud. XVI, 30) sau regele Saul (I Regi, XXXI, 4-6). Dar cazul cel mai complex este fără îndoială acela al sinuciderii colective a luptătorilor de la Masada. Aceasta a fost o fortăreață greu expugnabilă situată într-un vârf de munte, pe malul vestic al Mării Moarte10. După cucerirea Ierusalimului de către împăratul roman Vespasian (anul 70 d. H.), Masada a fost ultima redută a rezistenței anti-romane a iudeilor. A rezistat unui asediu greu timp de trei ani (70-73 d. H.). Ultimii luptători de aici, în număr de aproximativ 900, au luat hotărârea să nu cadă vii în mâinile învingătorilor. Dar deoarece sinuciderea era formal interzisă de religia lor, au găsit un artificiu moral-juridic. Au tras la sorți câțiva luptători, care au primit misiunea să-i omoare pe toți ceilalți, iar în final aceștia s-au omorât între ei și astfel romanii învingători nu au putut lua nici un prizonier, iar dintre soldații evrei nu s-a putut spune că s-ar fi sinucis cineva.

 

Islamul și teroriștii sinucigași
În zilele noastre, cazul cel mai evident și mai grav îl constituie teroriștii sinucigași musulmani. Și Islamul, la fel ca și celelalte religii monoteiste, condamnă sinuciderea cu toată fermitatea (Coran, 4: 29), afirmând că oricine se omoară intenționat va arde în focul iadului pentru totdeauna. Dar interdicția din Coran este pur formală, iar teroristul musulman sinucigaș este o realitate cotidiană peste tot în lumea contemporană. În consecinţă, au apărut şi preocupări teoretice de studiere a acestui fenomen. În general, terorismul sinucigaș se defineşte prin acte de o violenţă şocantă, prin crearea unui climat de frică, prin acţiuni îndreptate împotriva unei comunităţi, care se soldează cu victime, prin atacuri asupra civililor şi violarea normelor general-umane, în scopul de a influenţa deciziile politice ale guvernelor sau comportamentul comunităţilor şi al grupurilor sociale11. În planul psihologiei sociale efectul este dublu, dă naştere la două categorii opuse de sentimente. Pe de o parte, stârneşte panică şi teroare în cadrului grupului-ţintă, iar pe de altă parte este menit să determine şi sentimente de simpatie şi sprijin în rândurile populaţiei din care provin teroriştii, populaţie care are anumite frustrări şi revendicări politice.
Terorismul sinucigaș nici nu poate fi definit riguros, pentru că nu se manifestă uniform în plan internaţional. Iar punctul de vedere poate fi decisiv în evaluarea unei organizaţii sau a unei persoane, pentru a fi apreciate dacă este vorba de terorism sau nu. Unul şi acelaşi individ poate fi considerat ca fiind terorist din punctul de vedere al unui stat occidental sau al ideologiei de tip occidental, dar poate fi văzut ca un luptător pentru o cauză naţională sau ca unul care acţionează în legitimă apărare, din punctul de vedere al altui stat sau al altei ideologii, care furnizează luptători pentru astfel de organizaţii. Apoi este greu de elucidat fenomenul numit „terorism de stat”, seria de împrejurări în care statul însuşi acţionează, în secret sau la vedere, cu mijloace din arsenalul terorismului împotriva unor indivizi, grupuri, comunităţi etnice sau religioase. Sau dacă tendinţele secesioniste pe criterii de ordin etnic, exprimate cu violenţă, proprii unei comunităţi, pot fi considerate manifestări teroriste sau nu. Dacă nu cumva se utilizează dublu limbaj şi dacă nu cumva se aplică un dublu standard, atunci când e vorba de a aprecia legitimitatea unor revendicări, a unor mişcări susţinute cu mijloace violente, în diferite puncte ale globului şi în diferite momente istorice. De exemplu, în perioada interbelică, în Palestina aflată sub mandat britanic, a existat o organizaţie evreiască, Irgun, care a luptat cu mijloace violente pentru înfiinţarea viitorului stat Israel. Irgun a fost o organizaţie teroristă sau nu?
Terorismul s-a amplificat ca extensie geografică şi a sporit în gravitatea atentatelor, determinat şi favorizat fiind, în mod paradoxal, chiar de procesele socio-economice specifice globalizării. Pe de o parte, procesul de globalizare a condus la liberalizarea economiilor şi la intensificarea competiţiei tehnico-economice, fapt care a atras după sine şi fenomene de inechitate socială, excluziune şi marginalizare, iar acestea la rândul lor au alimentat orientări izolaţioniste şi extremiste. Unii înțeleg prin „globalizare” crearea unor situații în care ei ar urma să domine și să jefuiască întinse zone ale globului, bogate în resurse. Pe de altă parte, globalizarea a deschis tuturor naţiunilor, inclusiv celor din sânul cărora se recrutează teroriştii, accesul la tehnologiile avansate, la comunicaţii prin satelit şi la mediatizarea evenimentelor globale în timp real. Mișcările numite generic „primăvara arabă” din cadrul unor naţiuni musulmane lipsite de tradiţii de democraţie politică de tip european, au fost mediate şi catalizate prin reţele de socializare specifice civilizaţiilor cele mai avansate. Totodată, acestea sunt utilizate pentru comunicare şi în interiorul grupurilor teroriste, la scară planetară, pentru a pune la cale noi atentate. Terorismul internaţional se foloseşte de revoluţia ştiinţifică, dar în scopuri distructive, teroriştii nu produc tehnică, dar utilizează tehnica pentru a-i distruge pe producători. Terorismul internaţional „a instaurat primatul distrugerii în raport cu producţia”12. Terorismul internaţional este, într-adevăr, un pericol important la adresa securităţii naţionale a statelor, dar în acelaşi timp poate furniza şi pretexte plauzibile pentru acţiuni militare din partea statelor, menite să impună prin forţă interesele lor economice şi strategice. De aceea, globalizarea este percepută de regulă în mod negativ, ca o formă de agresiune în ţările în curs de dezvoltare, în ţările musulmane care dispun de resurse naturale, dar care sunt slab productive, cu o populaţie fanatizată religios şi acutizată politic. Se ajunge astfel la teoria „ciocnirii civilizaţiilor” elaborată de către S. P. Huntington. Potrivit lui Huntington, „marile civilizaţii din istoria omenirii au fost strâns identificate cu marile religii ale lumii”13. Numai pentru o perioadă scurtă în istoria omenirii, în secolul XX, conflictele inter-civilizaţionale au fost modelate de către ideologii, dar în prezent ideologiile au intrat în declin, iar diferenţierile dintre civilizaţii se realizează din nou pe dimensiunea religioasă14. În virtutea acestei realităţi, imixtiunile SUA în schimbarea unor regimuri dictatoriale din ţări musulmane sunt percepute în aceste ţări prin analogie cu Cruciadele din secolele X – XII.
Terorismul sinucigaș fundamentalist islamic contemporan prezintă o serie de trăsături proprii. După primul război mondial, în contextul desfiinţării Imperiului Otoman şi al pierderii de către Germania a imperiului său colonial, în anul 1919 s-au instituit de către Liga Naţiunilor (predecesoarea ONU) „mandate” acordate către unele puteri europene, în vederea administrării temporare a unor întinse zone din Orientul Mijlociu, mandate care au încetat treptat, permiţând înfiinţarea mai multor state arabe independente. Au rezultat astfel, în locul vechilor alcătuiri tribale, entităţi statale de tip „regat”, cu o instabilitate pronunţată, lipsite de o tradiţie statală de tip modern, cu populaţii puternic determinate din punct de vedere naţionalist şi religios. Manifestările teroriste islamice au debutat postbelic în interiorul acestor ţări, respectiv împotriva propriilor guverne şi guvernanţi, presupuşi a fi marionete ale puterilor occidentale. Aşa a luat naştere, iniţiată printr-o mişcare terorist islamică de mari proporţii, Republica Islamică din Iran, în 1979, fiind alungată de la putere dinastia pro-occidentală a şahilor Pahlavi. Apoi a fost asasinat de către fundamentaliştii islamici preşedintele egiptean Anwar El Sadat, în 1981, pentru faptul de a fi încheiat pacea cu statul Israel şi, în fine, tot printr-o insurgenţă teroristă de anvergură, în Afganistan capitala ţării Kabul a fost ocupată de către fundamentaliştii islamişti talibani, în anul 1996.
Desigur, până la un punct, terorismul intern existent în unele state musulmane poate fi considerat ca fiind o chestiune de afaceri interne şi de politică internă a statelor în cauză, mai cu seamă dacă actele teroriste sunt privite şi ca o reacţie faţă de regimurile politice dictatoriale existente în statele respective. Numai că terorismul fundamentalist islamic nu s-a oprit la acţiuni în interiorul statelor proprii. În special după căderea comunismului, în anii 90 ai secolului trecut, islamiştii şi-au mutat terenul de acţiune şi confruntare pe teritoriul SUA şi al statelor occidentale, sau împotriva obiectivelor acestora, oriunde s-ar afla ele pe glob. Astfel, au fost efectuate atentate împotriva unor avioane civile curse de pasageri, au fost puse la cale mega-atentate teroriste la Washngton, Nairobi, Dar-Es-Salam, în cartierul turistic de la Cairo, totul culminând cu atentatele de la World Trade Center şi de la Pentagon din 11 septembrie 2001. Au urmat apoi atentate la Gara Atocha din Madrid, la metroul din Londra, la un teatru din Moscova, la o şcoală din sudul Rusiei ş.a.m.d. Astfel putem concluziona că specificul terorismului fundamentalist islamic contemporan constă în aceea că nu mai este îndreptat împotriva propriilor guvernări musulmane, presupuse a fi corupte de către civilizaţia occidentală, ci împotriva cauzelor, a izvoarelor acestei „corupţii”, adică împotriva ţărilor occidentale înseşi15.
După cum am artătat și în alt loc16, azi lucrurile sunt incomparabil mai periculoase. Invadarea musulmană a întregii Europe, care s-a produs deja, a avut loc extrem de rapid, Spiritul creștin european practic a dispărut, liderii europeni sunt mediocri, iar Islamul a reușit, chiar cu concursul involuntar al liderilor europeni, să mute războiul anti-european în inima Occidentului. Apoi, în abstract vorbind, un luptător sinucigaș, în stare să-și piardă viața în orice monent, este în principiu superior față de un soldat care este în stare în orice monent să se ascundă spre a-și salva propria sa viață. Confruntată cu această realitate de o gravitate extremă, Europa nu prea mai are șanse, inclusiv pentru faptul că a fost debilizată religios în mod deliberat, iar ideea globalizării, care teoretic trebuia să o protejeze și să o propulseze în prim plan mondial, nu are șanse, tocmai pentru faptul că această idee este o afacere, nu o religie.

 

 

Note
1 Vezi: Bagdasar N., Bogdan V., Narly C., Antologie filosofică, Edit. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943.
2 Diogene Laertios, Viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Academiei, București, 1963, p. 405-406.
3 Aristotel, Etica nicomahică, E.S.E., București, 1988, p. 106.
4 M. Ronald, Comprehensive text book of suicidology, Guilford Press, New York, 2000, p. 97.
5 https://cyd.ro/india-pacatul-de-a-fi-femeie-si-vaduve-arse-pe-rug
6 Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Ed. BOR, București, 1982, p. 86-87.
7 Yukio Mishima, Calea samuraiului astăzi, Traducere din engleză de Iuliu Rațiu, Humanitas, București, 2014.
8 http://www.ww2pacific.com/suicide.html
9 http://www.religioustolerance.org/sui_bibl.htm
10 http://www.jewishencyclopedia.com/articles/10457-masada
11 www.scribd.com/doc/viorica-antonov-abstract
12 André Glucksmann, Ouest contre Ouest, Paris, Plon, 2003, p. 86.
13 S.P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Ed. Antet, Bucureşti, 1999, p. 59.
14 Ibidem, p. 108.
15 Idem.
16 Nicolae Iuga, Șapte păcate împotriva Spiritului, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2016, p. 64.