Evoluţia genului sau subgenului romanul dictatorului

 

Precursorii
Atât Facundo al lui Domingo Faustino Sarmiento, cât şi Amalia lui José Mármol, publicate ambele în secolul XIX, au fost precursoare ale romanelor despre dictatori din secolul XX; oricum, toate reprezentările fictive sau ficționale ale „omului puternic” latinoamerican au un antecedent important în primul roman menționat, Facundo, o operă scrisă ca un fel de „tratat sociologic”1. De fapt, argentinianul D. F. Sarmiento a pus problema „denunţării cruzimii conchistadorilor pe pământul Americii” şi a arătat primejdiile ce aveau să se dovedească mai târziu în crunta realitate2. De fapt, Facundo este, în opinia lui Ernesto Sábato, biografia unui „şef feudal în care se personifică Barbaria”, scriitorul D. F. Sarmiento, „cu adevărată genialitate, dar şi cu puerilă viclenie”, proiectează asupra acestui caudillo, care e un alter ego, „exorcismele ce sunt, în realitate, destinate sufletului său posedat de demoni”3. Pe de altă parte, Facundo este o critică indirectă a dictaturii lui Juan Manuel de Rosas, numit „Caligula de pe Rio Plata”4, care se autoproclamase incredibil şi atotputernic, în 1842, „tiran uns al lui Dumnezeu pentru a salva patria”5, îndreptată împotriva figurii istorice reale, Juan Facundo Quiroga, dar este, de asemenea, o investigaţie mai amplă în istoria şi cultura Argentinei; Facundo rămânând o lucrare fundamentală, din cauza amplorii explorării literare a mediului latinoamerican6. Potrivit aceluiaşi romancier şi eseist, tot argentinian, Ernesto Sábato, în Facundo se observă o „teroare cosmică a spaţiului”; bună parte din ura sau fobia nocturnă şi infantilă, pe care o nutreşte împotriva deşertului (care înconjoară Argentina de pretutindeni și „i se strecoară în măruntaie”)7 şi barbariei, nu ar fi altceva decât „expresia sentimentelor resimţite de un om care, în mijlocul necunoscutului sau a tenebrelor, caută siguranţa cavernelor”8. De fapt, Civilizaţia, pe care Sarmiento o scrie cu majusculă, îi procura „Ordine, Sistem, Siguranţă împotriva neantului şi obscurităţii primitive”, autorul căutând plin de speranţă în ştiinţa pozitivă sau pozitivistă, mai degrabă, în forţa materială a locomotivei, în rapida comunicare telegrafică, pe atunci, „naiva apărare împotriva demonilor care noaptea se trezeau în străfundul sufletului său de american”9. De remarcat că în timpul preşedinţiei sale, Domingo Faustino Sarmiento, care a făcut parte din grupul de intelectuali numit Generaţia 1837, a militat pentru „gândirea inteligentă artificială” inclusiv educaţia pentru copii şi femei – şi democraţie pentru America Latină şi, de asemenea, a profitat de posibilitatea de a moderniza şi dezvolta sisteme de căi ferate şi de trenuri, un sistem poştal şi un sistem cuprinzător de educaţie10. Astăzi, Sarmiento este văzut şi respectat ca un „om politic inovator şi scriitor”11, în ciuda concepțiilor sale rasiste foarte dure, în care se interoga dacă ar trebui exterminați (amer)indienii, care previzionau chiar hitlerismul! Analiza lui Facundo Quiroga făcută de Sarmiento a fost, a reprezentat pentru prima dată, când un autor a pus sub semnul întrebării modul în care figuri caudillisto-tiranice ca Facundo şi Rosas ar fi putut menţine o astfel de putere absolută12, iar răspunzând acestei întrebări, Facundo şi-a stabilit locul său ca un text inspiraţional pentru viitori autori ai romanelor despre dictatori.
De asemenea, la începutul secolului al XX-lea, romanul spaniolului Ramón del Valle-Inclán, Tiranul Banderas (1926) a acţionat ca o influenţă esenţială asupra acelor autori a căror scop a fost de a critica „structurile de putere şi status quo-ul”, dar a fost primit şi privit cu dispreţ de numeroşi scriitori hispano-americani cum ar fi de pildă, venezueleanul Rufino Blanco Fombona (apărător al modernismului, autor al unei proze de observaţie socială cu caracter moralizator şi al unor romane ce oscilează între naturalism şi modernism)13, care persiflează „America de tamburină” a acelui roman în care puteai fi în junglă într-o zi şi pe Munţii Anzi în ziua următoare. În esenţă, romanul inclanian narează căderea dictatorului sud-american Santos Banderas, care conduce regiunea imaginară Santa Fe de Tierra Firma într-o manieră despotică şi crudă, menţinându-se la putere prin teroare şi opresiune, opera narativă valle-inclaniană descriind comportamentul tiranului şi începutul mişcării revoluţionare care, profitând de prostia lui, sfârşeşte prin a-l răsturna14.

 

 

Scurte concluzii şi moştenire literară
Deşi este dificil de stabilit originea exactă a romanului dictatorului în secolul al XIX-lea, influenţa sa intelectuală se întinde asupra întregii literaturi latinoamericană, şi nu numai. Multe dintre aceste romane au fost scrise totuşi pe la şi după mijlocul secolului al XX-lea, fiecare dintre ele având un stil literar unic care foloseşte tehnici ale „Noului roman”, prin care scriitorul a respins „structura formală a realismului literar convenţional”15, argumentând că „presupunerea simplistă că realitatea este uşor de observat” reprezintă un defect narativ16. Ca gen (literar), romanul dictatorului redefineşte conceptul literar al „romanului” în scopul de a obliga cititorii să examineze modurile în care moravurile politice şi sociale le afectează viaţa de zi cu zi, şi, prin urmare, politica regională şi problemele sociale ale poveştilor au condus la preocupărilor universale ale omului, astfel, viziunea ordonată asupra lumii a romanului tradiţional a cedat în faţa unei naraţiuni fragmentate, distorsionate ori fantastice, în care cititorul are un rol intelectual activ în acapararea esenţei tematice a poveştii17. În plus, faţă de substanţa narativă, romancierii au redefinit categoriile formale literare de autor, narator, personaj, intrigă sau conflict, poveste, şi cititor, în scopul de a examina legătura etimologică între autor şi autoritate în care figura romancierului (autorului) a devenit foarte important pentru relatarea, nararea poveştii. În romanele dictatorului, scriitorii au pus la îndoială rolul tradiţional de povestitor al romancierului ca „figură privilegiată, paternală, ca «tată» autoritar, sau creator divin, […], şi aşa mai departe, romancierii au îndeplinit rolul dictatorului”18. Secolul al XX-lea s-a încheiat, în lumea hispanică, cu persistența unei singure dictaturi, care este proiectată în 2000 şi în narațiune cu perspectiva terifiantă a scriitorului mexican Homero Aridjis pentru noul secol, al XXI-lea19.
Călătoria literară, filosofică și psihologică prin universul romanelor dictatorului şi dictaturii din Spania şi America Latină, și nu numai, confirmă angajamentul scriitorului față de lumea sa, apărarea sa permanentă a libertăţii şi dreptății şi în acest sens trebuie interpretat rolul revoluționar al literaturii: o permanentă luptă împotriva răului, pentru că dictatura este un rău recurent20. Augusto Roa Bastos a indicat-o, în cuvintele lui Bompland către Suprem, ca pe o plantă rea care renaşte continuu şi mi se pare corect să închei cu acest citat, nu de descurajare, ci de speranță. Spune Bompland: „O cunosc foarte bine. Apare peste tot. Îl rupi şi încolţeşte din nou. Creşte. Creşte. Devine un copac imens. Arborele gigantic al Puterii Absolute. Vine cineva cu toporul. Îl dă jos. Lăsaţi o funie de rufe. Pe marea zdrobire crește altul. Această specie malignă a Persoanei Unice nu se va sfârşi până când Persoana-Mulţime se va ridica în drept de sine pentru a-şi impune toate drepturile asupra celor strâmbi şi otrăvitori ai speciei umane […]”21.

 

Note
1 Efrain Kristal, „Introduction”, in Kristal, Efraín, The Cambridge Companion to the Latin American Novel, New York, Cambridge University Press, 2005, pp. 1–19.
2 Alejo Carpentier, „Rolul social al romancierului”, în vol. Antologia eseului hispano-american, Bucureşti, Editura Univers, 1975, p. 63.
3 Ernesto Sábato, „Cei doi Borges”, în vol. Antologia criticii literare hispano-americane, Bucureşti, Editura Univers, 1986, p. 21.
4 Wayne Bernhardson, Argentina, Bucureşti, Adevărul Holding, 2010, p. 39.
5 Ernesto Sábato, Scriitorul şi fantasmele sale, în Eseuri, vol. 1, Bucureşti, Editura RAO, 2004, p. 386.
6 Gordon Brotherston, The Emergence of the Latin American Novel, Cambridge, Cambridge University Press, 1977, pp. 6-7.
7 Domingo Faustino Sarmiento, Facundo, București, ELU, 1967, p. 72.
8 Ernesto Sábato, op. cit., pp. 20-21.
9 Ibidem, p. 21.
10 Tulio Halperín Donghi (1994), „Sarmiento’s Place in Postrevolutionary Argentina”, in Tulio Halperin Donghi; Ivan Jaksic; Gwen Kirkpatrick; et al., Sarmiento: Author of a Nation, University of California Press, pp. 19–30 şi William H. Katra, The Argentine Generation of 1837: Echeverría, Alberti, Sarmiento, Mitre, London, Associated University Presses, 1996.
11 Tulio Halperín Donghi (1994), „Sarmiento’s Place in Postrevolutionary Argentina”, in Tulio Halperin Donghi; Ivan Jaksic; Gwen Kirkpatrick; et al., Sarmiento: Author of a Nation, University of California Press, pp. 19–30 şi William H. Katra, The Argentine Generation of 1837: Echeverría, Alberti, Sarmiento, Mitre, London, Associated University Presses, 1996.
12 Roberto González Echevarría, The Voice of the Masters: Writing and Authority in Modern Latin American Literature, Austin, Texas, University of Texas Press, 1985, p. 69.
13 Gabriela Danţiş, Scriitori străini, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 74.
14 Ramón María del Valle-Inclán, „Juventud militante – Autobiografías”, en Alma Española, Madrid, no 8,‎ 27 décembre 1903, p. 7.
15 Philip Swanson, The New Novel in Latin America: Politics and Popular Culture after the Boom, Manchester, Manchester University Press, 1995, p. 2.
16 Philip Swanson, op. cit., p. 3.
17 Ibidem, p. 3.
18 Lucille Kerr, Reclaiming the Author: Figures and Fictions from Spanish America, London, Duke University Press, 1992, pp. viii-5.
19 Giuseppe Bellini, El tema de la dictadura en la narrativa hispanico: (Siglo XX), Alicante, Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, 2008, online.
20 Giuseppe Bellini (2008), op. cit., online.
21 Augusto Roa Bastos, Yo el Supremo, op. cit., p. 290.