Consiliul
Județean Cluj
Napoleon, un împărat în luptă cu istoria (I)

„Istoria este un set de minciuni asupra cărora s-a căzut de acord.”
(Napoleon Bonaparte)
Napoleon – Pro și contra
Călătoria prin Paris este în primul rând o plimbare de-a lungul Senei. Rămânem în apropierea palatului Tuileries şi ne continuam plimbarea în lungul malurilor fluviului pe lângă palatul Louvre ce făcuse anterior parte dintr-o clădire comună cu Tuileries. Încă profităm de faptul că sensul ales pentru a povesti îndelungata istorie a palatului coincide, în linii mari, cu mersul cronologic al istoriei Franței. Acest lucru nu e mereu posibil. Plimbarea prin Paris, în sensul firesc măturând spirala arodismentelor sale, ne va obliga uneori să ne întoarcem în timp, în funcţie de un anume monument și de o anume personalitate care impun revederea unor fapte legate de acea personalitate istorică sau artistică și de opera sa uimitoare.
Pentru moment suntem încă în palatul Tuileries, ascunşi într-un candelabru de cristal sau într-un colţ invizibil al palatului, privind cum istoria îşi urmează nestingherită cursul. Suntem în anul 1793, la începutul său, când Ludovic al XVI-lea a fost executat şi aparent monarhia a murit definitiv. Aparent, pentru că Revoluţia Franceză, ce așteaptă furioasă la orizont, va dispărea şi ea după numai șase ani de democraţie nebună şi încă patru de Directorat. Apoi, împinsă de istorie, monarhia se va reîntoarce fără ezitări şi fără violenţă. Până atunci, perioada zbuciumată şi plină de durităţi a revoluţiei îl va aduce la putere, pas cu pas şi în etape succesive care s-au născut una din alta, pe unul dintre cei mai marcanţi exponenţi ai revoluţiei. Căutându-şi permanent gloria pe câmpurile de luptă, un militar de geniu remarcat în campaniile Franţei în Europa devine, urcând treaptă după treaptă în ierarhia politică şi speculând momentele prielnice, unul dintre cei mai importanţi monarhi din istoria Franţei. El va uita complet de ideile revoluţíei care l-au propulsat, urcând sus, tot mai sus, pe tronul Franţei, ca împărat. Numele său este Napoleon Bonaparte.
Înainte de a vorbi despre Napoleon merită să facem următorul raţionament. Dacă privim lumea de azi, după douăzeci de secole de existenţă şi admiţând ideea că lumea civilizată este grupată în special în Europa şi America de Nord, adică în societăţile care au evoluat în timp ca democraţii, tragem concluzia că ţările care au evoluat mai puţin au fost țările care au fost sau încă mai sunt nişte dictaturi. Cum dictaturile sunt conduse, prin definiţie, de dictatori, mai tragem concluzia că dictatorii sunt mereu cauza frânării evoluţiei ţărilor. Prin definiţie, o dictatură este un stat condus de un lider politic (dictator) împreună cu o clică a sa. Termenul de dictatură este azi folosit ca termen clasic pentru a defini o guvernare opresivă care abuzează de putere în relaţia cu poporul său. Istoria ne mai arată că de obicei o dictatură a venit la putere printr-o lovitură de stat eliminându-şi adversarii politici. Exemplele citate de istorie, precum Stalin, Musolini, Hitler sau Mao, vin să clarifice o dată în plus, noţiunea de dictator şi dictatură prin tot ceea ce a fost legat de numele şi acţiunile lor.
Pe de altă parte, când destinul unei ţări scapă de sub control şi masele populare, prin mişcări haotice sau revoluţii, împing societatea în prăpastia istoriei, se va impune apariţia unei personalităţi de excepţie, din rândurile educate ale societăţii, care va trebui să intervină pentru a modifica cursul istoric bolnav, trăgând istoria după el în direcţia pe care i-o dictează conștiința sau geniul său politic.
Evident, cu această introducere nu am epuizat toate apectele legate de dictaturi şi dictatori, iar în cazul nostru, concret, datele legate de venirea la tron şi de modul în care Napoleon I a domnit ca monarh nu ne ajută la prima vedere prea mult la încadrarea sa (favorabilă) în istorie, care rămâne, din acest punct de vedere, suficient de subiectivă. Ceea ce însă se poate spune după mai bine de două secole de la perioada napoleoniană, este că timpul a lucrat în favoarea lui Napoleon şi că azi majoritatea istoricilor, analiştilor militari şi sociologilor îi atribuie calităţi de mare strateg militar şi merite incontestabile în evoluţía societăţii moderne.
Dintre istoricii şi oamenii politici cu puncte de vedere favorabile lui Napoleon putem menţiona nume grele ca Adolphe Thiers1, unul dintre personajele cheie al revoluţiilor de la 1830 care l-a răsturnat pe Carol al X-lea şi cea de la 1848 care a dat jos de pe tron monarhia Casei de Orleans instaurând a II-a Republică, sau Jacques Bainville2, autorul unei importante „Istorii a Franţei“ și un istoric specializat în studiul relaţiilor franco-germane. La aceștia se adaugă Thomas Carlyle3, mare om de cultură scoţian, autorul „Enciclopediei Edinbourgh“, a „Vieţii lui Schiller“ şi mai ales a „Revoluţiei Franceze“. Thomas Carlyle a primit pentru activitatea sa titlul de Lord Rector al Universităţii din Edinbourgh unde a predat constant. Opiniile lui au fost foarte pozitive la adresa lui Napoleon. Încheiem cu istoricul H.A.L. Fischer4, cel care face o observaţie importantă referitoare la Napoleon: „Rolul lui Napoleon în istorie a fost să fuzioneze vechea Franţă cu cea nouă“. Putem menţiona mulţi alţi istorici şi analişti de seamă care au comentat pozitiv domnia lui Napoleon dar, cel puţin pentru moment, ne vom opri aici cu părerile pozitive și menționarea celor care le-au emis.
Dintre criticii lui Napoleon alegem de asemenea câteva nume cu ecou în lumea istoricilor şi a marilor profesori universitari francezi: Jules Michelet5 autorul celei mai apreciate „Istorii a Franţei“ (o lucrare în 19 volume considerată de istoricul Francois Furet „piatra de temelie a întregii istoriografii revoluţionare şi un monument literar“) este unul dintre ei. Alt nume important printre criticii monarhiei în general este Edgar Quinet6, istoric şi literat crescut într-o familie cu vederi antinapoleoniene. A fost apropiat de Jules Michelet cu care a colaborat. Cu privire la opera şi prelegerile universitare ale celor doi istorici menţionaţi ne încearcă un oarecare sentiment de regret că aceşti doi mari intelectuali şi istorici filoromâni au fost critici constanţi ai monarhiei napoleoniene. Lor îl mai putem adăuga şi pe istoricul Albert Soboud7 care a văzut în Napoleon un despot pentru că, spunea el: „Principiile fundamentale ale Revoluţiei Franceze – libertate, egalitate, fraternitate, şi mai exact libertatea, au avut de suferit sub Napoleon“. Criticii lui Napoleon au avut ca punct de sprijin în încadrarea lui ca dictator cel puţin două elemente cheie ce definesc dictatura: urcarea pe tron prin lovitură de stat şi, mai important, faptul că a făcut din Franţa primul stat modern bazat pe propagandă. Vom reveni şi asupra acestui aspect care se notează în dreptul minusurilor lui Napoleon fără a înclina balanţa decisiv în totalul general.
Nu vom putea trece în revistă toată bibliografia pro şi antinapoleoniană. Textele dedicate perioadei bonapartiste numără un imens număr de analize, de lucrări de istorie, biografii, studii militare şi interpretări ale textelor şi ale citatelor din Napoleon. Ceea ce rămâne ca esenţă a perioadei amintite este personalitatea excepţională a celui care, alături de Ludovic al XIV-lea şi Chales de Gaulle, formează grupul celor trei mari piloni pe care se sprijină istoria Franţei.
Napoleon Bonaparte s-a născut în Corsica, la Ajacio, în 15 august 1769, cu fix 20 de ani înainte de izbucnirea revoluţiei din 1789 şi la un an după ce insula fusese transferată Franţei de Republica Genoveză. Familia sa avea origini nobile italiene şi emigrase în Corsica cu două secole înainte. Originea nobilă a familiei lui Napoleon i-au permis acestuia să urmeze şcoli la care alţi corsicani nu puteau aspira. Familia l-a trimis în Franţa continentală unde a trecut pe la o şcoală teologică şi apoi a fost admis la Academia Militară din Brienne le Chateau. Principala problemă a lui Napoleon, cu care s-a luptat toată viaţa, a fost accentul său pronunţat corsican motiv pentru care era mereu ironizat de colegii de studii. A compensat însă acest defect prin note foarte bune la matematică, istorie şi geografie. Un profet bun ar fi bănuit că, având aceste calităţi, Napoleon avea un mare viitor ca strateg pe câmpul de luptă. Și nu glumim căci, după terminarea studiilor la Brienne, în anul 1784, Napoleon a fost admis la Academia Militară din Paris unde a făcut cei doi ani într-unul singur şi a încheiat cu brio cursurile fiind examinat de marele matematician Simon Laplace8. Deşi mulţi îl vedeau ca viitor ofiţer în Marina Navală, va deveni totuşi ofiţer de artilerie, armă în care va excela în viitor.
După terminarea studiilor, Napoleon revine în Corsica unde are iniţial o pozitie oscilantă între revoluţionarii antimonarhişti, regalişti şi naţionaliştii corsicani. La fel se comportă şi în relaţia cu Paoli, şeful guvernului Corsican sprijinind aripa revoluţionară iacobină, care îi permite să obţină gradul de locotenent-colonel şi comanda unui batalion. Finalul acestei perioade îl găseşte în conflict cu Paoli, care încerca să despartă Corsica de Franţa. Pentru a se salva, întreaga familie pleacă definitiv la Paris.
Anul care anunţă ascensiunea lui Napoleon este 1793, anul când Ludovic al XVI-lea este ghilotinat şi momentul în care Napoleon reuşeşte să atragă atenţia lui Augustin Robespierre, fratele lui Maximilian Robespiere, conducăturul cel mai influent din acel moment din Comitetului de Salvare Publică , cel supranumit și „Incoruptibilul“. Iniţial, mai mult prin relaţii decât urmare a unor merite deosebite, Napoleon este numit comandantul artileriei forţelor republicane din Toulon, oraş ocupat în acel moment de englezi. Aici se va remarca pentru prima dată. Talent înnăscut ca tactician şi specialist în artilerie, Napoleon ocupă poziţiíle de pe dealul oraşului, dirijând de sus tirul tunurilor. Va forţa navele britanice să părăsească portul Toulon. Urmarea acestei victorii a fost numirea sa la comanda artileriei armatei franceze din Italia cu gradul „provizoriu“ de general. La puţin timp are loc o dublă căsătorie între doi fraţi şi două surori, Napoleon şi fratele său Joseph se căsătoresc, Napoleon cu Désireé Clary, iar fratele său cu sora lui Désireé, Julie Clary, cele două fete fiind fiicele unui negustor bogat marseillez.
Bătălia de la Toulon este marea confirmare a calităţilor de comandant militar ale lui Napoleon. Are numai 24 de ani iar gloria îi bate la uşă. Concepe noi planuri şi crede în planurile lui. Pare mereu agitat şi în căutare de noi victorii, scrie scrisori capilor revoluţiei şi propune planuri îndrăzneţe. Planuri ce nu sunt mereu înţelese. Din acest motiv este în pericol să cadă chiar în dizgraţie şi scapă doar făcându-i impresie bună, din nou, lui Maximilian Ropespierre.
Numai că, în timp ce Napoleon se evidenţiază în sudul Franţei atacând trupele italiene la Genova, la Paris cei doi fraţi Robespierre, Augustin şi Maximilian, sunt declaraţi în afara legii şi ghilotinaţi în iulie 1794. Poziţia lui Napoleon se clatină dar este doar un moment trecător. Recunoscut ca protejat al lui Robespierre, Napoleon este suspendat provizoriu şi arestat la domiciliu. Are loc o anchetă care durează dar care decurge bine şi îl declară la finalul ei nevinovat. Napoleon este declarat nevinovat dar, pentru moment, nu are nicio perspectivă pe măsura aspiraţiilor sale.
Anul 1795 ne arată o Franţă în plin haos şi un Paris înfometat. Teroarea iacobină s-a instalat în capitala Franţei, dincolo de sărăcie şi dezordine spaima de a fi judecat şi condamnat la moarte e mereu prezentă. Nemulţumirea este peste tot în societate şi frica devine o stare permenentă dar şi o sursă de revoltă. Ultimul rege a murit de doi ani, fiul lui minor, Ludovic al XVII-lea, a murit şi el în închisoare însă revoluţia nu reuşise nimic din ceea ce promisese. În aceste condiţii, în mai 1795, Tribunalul Revoluţionar nu-şi mai justifică rostul şi este suprimat. Se constitue Consiliul celor 500 cu deputaţi din rândurile Convenţiei iar în luna august din acelaşi an se votează Costituţia anului III care aducea marile schimbări. În această perioadă Franţa pare să-şi caute echilibrul şi tranziţía de la o conducere colectivă la una personală. Toate aceste frământări şi nemulţumiri sociale impun ca soluţie crearea Directoratului, cristalizat în săptămâna 27 octombrie – 4 noiembrie 1795. Între secţiile Convenţiei favorabile Directoratului şi cele proregaliste izbucneşte conflictul.
Evident, perioadele revoluționare, mai cu seamă o perioadă atât de sângeroasă ca Revoluția Franceză, nu pot marca realizări importante în domeniul artei sau culturii. O explicație ar fi, în cazul Revoluției Franceze, pe lângă teama de a fi catalogat antirevoluționar, evidența faptului că cei ce judecau valorile erau suficient de inculți sau lipsiți de imaginație. Este de remarcat totuși că în această perioadă critică apare Declarația Drepturilor Omului, votată în 26 august 1789, se abolește sclavia și apar instituții noi importante cum ar fi Arhivele Naționale.
Suntem în anul 1800. Napoleon este în plină campanie în Italia și pregătește în minte lovitura de stat prin apariția Consulatului. Viața societății se destinde și ea. La orizont se întrevede preromantismul care, prin Chateaubriand, va produce o operă de referință intitulată „Geniul creștinismului“ iar prin Madame de Stael o operă la fel de importantă. Titlul ei: „Delphine“. Totul se va petrece într-un viitor apropiat, în anul 1802, anul în care se va institui ordinul Legiunii de Onoare.
Note
1 Marie Joseph Louis Thiers (1797 – 1877) – om de stat (prim ministru în timpul lui Ludovic Philippe, preşedinte interimar al Franţei și apoi preşdintele Consiliului de Miniştri în perioada monarhiei din iulie) şi istoricul francez care s-a ocupat printre altele de dedicaţiile de pe Arcul de Triumf din Place de L’Etoile şi de repatrierea rămăşiţelor lui Napoleon în Franţa.
2 Jacques Pierre Bainville (1879 – 1936) a fost istoric geopolitic, jurnalist francez, admirator al culturii germane şi unul dintre antisemiții declaranți, critic al lui Alfred Dreyfus în procesul cu acelaşi nume care a zguduit Franţa.
3 Thomas Carlyle (1795 – 1881) a fost un eseist, istoric şi filozof scoţian, reprezentant de frunte al epocii victoriene. A avut o mare influenţă asupra artei, literaturii şi filozofiei secolului al XIX – lea. A fost fondatorul Bibliotecii din Londra.
4 Herbert Albert Laurens Fischet (1865 – 1940) – istoric şi politician liberal englez, director al New College din Universitatea Oxford. Publică o „Istorie a Europei“ în trei volume. Ocupă numeroase funcţii importante. Lucrează și la Biblioteca din Londra, Muzeul Britanic, BBC şi Academia Britanică. Legat de domnia lui Napoleon H.A.L.Fischer scrie „Bonapartismul“ (1908) şi apoi „Napoleon“ (1913).
5 Jules Michelet (1798 – 1874) – reputat istoric francez și un autor pe subiecte istorice. Opera sa majoră a fost „Istoria Franței și a culturii sale“. Stilul său sobru şi aforistic a subliniat convingerile sale republicane şi anticlericale. Doctorat la Universitatea din Paris şi profesor la College de France. A avut ca studeţi o parte dintre „paşoptiştii“ români. Este cunoscut ca filoromân atât prin scrieri cât şi prin sprijinul moral acordat revoluţionarilor români „paşoptişti“.
6 Edgar Quinet (1803 – 1875) – istoric şi om de litere francez important. Un filoromân care a fost căsătorit cu fica lui Gheorghe Asachi.
7 Albert Marius Soboul (1914 – 1982) istoric francez. Profesor la Sorbona, a predat „Istoria Revoluției Franceze“, autor de talie internaţională recunoscut pentru numeroase lucrări de istorie și interpretare istorică a perioadei care se va ocupa de Revoluţia Franceză.
8 Pierre-Simon Laplace (1749 – 1827) – matematician, fizician, astronom și savant francez foarte important pentru dezvoltatea ștințelor exacte si a filozofiei. Prin realizarea lucrării sale în cinci volume, „Mecanica celestă“, a rezumat tot ce se descoperise în domeniul mecanicii transformând studiul pur geometric al mecanicii în studiul bazat pe calcul, pe statistică și probabilitate. De la Laplace ne-au rămas numeroase teoreme și modele de calcul matricial.