Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ideea și analiza declinului civilizațional în opera lui Emil Cioran (I)

Ideea și analiza declinului civilizațional în opera  lui Emil Cioran (I)

 

 

Preambul
În istoria umanității, la început, fiecare entitate politico-militară şi culturală sau civilizație, stat, regat sau imperiu, a căutat, prin orice mijloace, inclusiv culturale şi lingvistice (vezi puterea de tip soft), să-şi impună cultura, civilizaţia şi limba altei ţări sau entități, de obicei mai puţin puternică decât statul invadator şi dominant. Pe parcurs, aceste civilizații, mai ales cele cu putere imperială, după ce aspiră să se extindă și să influențeze total alte culturi sau să le asimileze complet, ajungând la un moment de apogeu, ajung, în cele din urmă să intre în declin, să decadă până la prăbușire. Mulți istorici, și nu numai, s-au ocupat de aceste sfere culturale largi, de aceste entități, care cuprind în ele diverse popoare și culturi, considerând civilizațiile ca niște „entități unice”.
În cartea sa din 1895, Legea civilizației și decăderii: un eseu despre istorie, istoricul american Brooks Adams (care l-a influențat pe Oswald Spengler, de exemplu), a încercat să demonstreze că ascensiunea și prăbușirea civilizațiilor urmează un ciclu definit de centralizare și decădere, Adams conturând această teorie prin schițarea modelelor perioadelor majore din istoria occidentală, concentrându-se pe factorii economici și sociali.1 Adams susține că „mișcarea” socială, din perioadele de colonizare și industrializare, duce la consolidare; consolidarea, la rândul ei, creează „un avantaj comparativ pentru economie sau austeritate față de expresia artistică”, Adams crezând că aceste trăsături ale minții sunt moștenite, el susține că consolidarea a dus la dominarea unui popor asupra altuia și stăpânirea unei civilizații asupra alteia.2 Astfel, religiile sunt predicate și uitate, imperiile se ridică și cad, filosofiile se nasc și mor, arta și poezia înfloresc și se estompează, „iar pe măsură ce societățile trec de la dezintegrarea în care imaginația se aprinde la consolidarea a cărei presiune se termină cu moartea”3.
Un exemplu al abordării „entităților unice”, îl găsim la începutul secolului al XX-lea în gândirea filozofului idealist și istoricului german Oswald Spengler, care a influențat și ideile despre declinul civilizațiilor aparținând lui Emil Cioran, prin faptul că a oferit reflecții gnostice asupra destinului omului și al civilizației. În cartea sa esențială, Declinul Occidentului, o lucrare de filosofie a istoriei, Oswald Spengler realizează o analiză comparativă a tuturor marilor civilizații ale omenirii, această analiză stând la baza istoriei universale însăși. Pentru Spengler, caracteristicile „civilizației” constau în faptul că fiecare este un organism complet în sine care, asemănător organismului uman, are cele patru faze ale sale de vârstă: „copilărie, tinerețe, maturitate, bătrânețe”, sau „Tinerețe, Creștere, Înflorire și Declin”, ca și „ciclul de viață al unei ființe vii”, care are un anumit început dar și un sfârșit.4 Ca toate celelalte civilizații, şi cea occidentală, de pildă, este destinată dispariţiei şi deja în secolul al XIX-lea, potrivit lui Spengler, ea a intrat în faza sa de „decadență”, denumită Zivilisation („civilizație”), care corespunde „menținerii sale vii a modelelor culturale deja moarte”, această ultimă perioadă a civilizației occidentale fiind descrisă de Spengler, în anii 1920, ca fiind caracterizată de „stăpânirea banilor și a presei, aridă din punct de vedere intelectual și fragilă din punct de vedere politic”, care rezistă în final doar prin schimbarea continuă a modelelor de referință, dar în orice caz întotdeauna „lipsită de speranţă”5.
Acest concept de civilizație în calitate de „cultură unificată” a influențat și teoriile istorice ale britanicului Arnold J. Toynbee la mijlocul secolului al XX-lea, care a studiat procesul civilizației în gigantesca sa lucrare în 12 volume A Study of History/ Studiu asupra istoriei, o sinteză a istoriei lumii, o „metaistorie” bazată pe ritmurile universale de creștere, înflorire și declin, în care a identificat un număr de 26 de civilizații și care a afirmat că decăderea sau declinul unei civilizații se datorează în principal declinului moral sau religios, mai degrabă decât din motive economice sau de mediu.
La rândul său, în 2014, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la publicarea eseului original, Sfârșitul istoriei? (1989), politologul american de origine japoneză Francis Fukuyama a scris un editorial-eseu în „The Wall Street Journal” actualizându-și din nou ipoteza, el precizând că, deși democrația liberală încă nu avea concurență reală din partea unor sisteme de guvernare mai autoritare „pe tărâmul ideilor”, totuși el era mai puțin idealist decât fusese „în zilele amețitoare ale lui 1989” (ale Revoluțiilor anticomuniste din 1989, n.n.).6 Francis Fukuyama a avertizat, de asemenea, despre „decăderea politică”, despre care el a scris că ar putea afecta și democrațiile stabile precum Statele Unite, în care corupția și „capitalismul de conivență” erodează libertatea și oportunitățile economice dar, cu toate acestea, el și-a exprimat convingerea continuă că „puterea idealului democratic rămâne imensă”7.

 

Declinul și colapsul civilizațiilor. Definiții și tipologii
Declinul civilizațiilor, mai nou numit „colapsul societal”, cunoscut și sub denumirea de colaps civilizațional sau colapsul sistemelor, reprezintă căderea unei societăți umane complexe, caracterizată prin pierderea identității culturale și a complexității sociale ca sistem adaptativ, căderea guvernării și creșterea violenței.8 Cauzele posibile ale prăbușirii societății includ catastrofă naturală, război, epidemii, foamete, colaps economic, declinul sau depășirea populației, migrația în masă și sabotajul civilizațiilor rivale.9 O societate prăbușită poate reveni la o stare mai primitivă, poate fi absorbită într-o societate mai puternică sau poate dispărea complet, practic, toate civilizațiile suferind un astfel de destin, indiferent de dimensiunea sau complexitatea lor, dar unele dintre ele au reînviat și metamorfozat ulterior, cum ar fi China, India și Egipt, dar cu toate acestea, alte civilizații nu s-au recuperat niciodată, cum ar fi Imperiul Roman de Apus, de care era obsedat Emil Cioran, și cel de Răsărit, viitor Bizantin, civilizația Maya și civilizația Insulei Paștelui.10 Căderea sau polignirea unei societăți este, în general, un proces rapid, dar rareori brusc, și totuși unele nu s-au năruit, ci au dispărut doar treptat, ca în cazul Imperiului Britanic din 1918.11 Cu toate acestea, dispariția completă a unei culturi este rară; în cele mai multe cazuri, noile societăți care se ridică din cenușa vechiului imperiu sau civilizației inițiale sunt în mod clar urmașele lor, în ciuda unei „reduceri dramatice a rafinamentului”12. În plus, influența unei societăți demantelate, de exemplu cea a extraordinarului Imperiu Roman, poate persista mult timp după moartea ori dispariția sa.13
Antropologii, istoricii (cantitativi) și sociologii au propus o varietate de explicații și motivații pentru prăbușirea civilizațiilor care implică factori cauzali, cum ar fi schimbările de mediu, epuizarea resurselor, complexitatea nesustenabilă, invazia, boala, decăderea coeziunii sociale, creșterea profundă a inegalității, declinul pe termen lung al abilităților cognitive, pierderea creativității și nenorocirea.14Studiul colapsului societal, „colapsologia”, este o temă pentru specialiștii în istorie, antropologie, sociologie și științe politice, mai recent, alăturându-li-se experți în „cliodinamică” și studiul sistemelor complexe.15

 

Conceptul de colaps societal și longevitatea civilizațiilor
Antropologul și istoricul american Joseph Tainter încadrează colapsul societal în The Collapse of Complex Societies/ Prăbușirea societăților complexe (1988), o lucrare fundamentală și fondatoare a disciplinei academice despre tema menționată16, el explicând faptul că termenul de colaps este unul „larg”, dar, în sensul colapsului societal, îl consideră un „proces politic”17. Tainter restrânge și mai mult colapsul societal ca un proces rapid (în „câteva decenii”), de „pierdere substanțială a structurii sociopolitice”, dând exemplu aceeași arhicunoscută cădere a Imperiului Roman de Apus (476 d. Hr.) care reprezintă „cel mai cunoscut exemplu de colaps” în/ din lumea occidentală.18În acest caz, o combinație de lupte interne prelungite, slăbiciune ori criză economică și invazii necruțătoare ale popoarelor germanice a împins Imperiul Roman de Apus într-un declin final, ultimul împărat roman al acestuia, Romulus Augustulus, fiind detronat în 476 de comandantul militar de origine germanică Odoacru, care s-a autodeclarat rege al Italiei.19 Istoricul britanic Edward Gibbon în cartea sa fundamentală, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, susține teoria declinului și căderii Imperiului Roman potrivit căreia acestea s-ar fi datorat: 1). Slăbirii structurii imperiului, la care ar fi contribuit și creștinismul și 2). Presiunea din afară, cauzată de popoarele barbare, care erau inamicii imperiului. Totodată, Gibbon exclude teoria lui Montesquieu, care atribuia cauza căderii imperiului „decadenței societății romane”.
Alte cărți și lucrări, în special ca răspuns la popularul volum Colaps (2005) al istoricului și antropologului Jared Diamond și mai recent, au susținut că societățile discutate la categoria cazuri de colaps sunt mai bine înțelese prin reziliență și transformare societală sau „reorganizare”, mai ales dacă colapsul este înțeles ca un „sfârșit complet” al sistemelor politice, care potrivit lui Shmuel Eisenstadt nu a avut loc în niciun moment.20 Eisenstadt subliniază, de asemenea, că o diferențiere clară între declinul total sau parțial și „posibilitățile de regenerare” este crucială pentru scopul preventiv al studiului colapsului societal.21 Acest cadru de referință respinge adesea termenul de colaps și critică ideea că culturile pur și simplu dispar atunci când structurile politice care organizează munca pentru proiecte mari proeminente din punct de vedere arheologic o fac.22 De exemplu, în timp ce vechii mayași sunt adesea prezentați ca un prim exemplu de colaps, în realitate, această reorganizare a fost pur și simplu rezultatul înlăturării sistemului politic al Regelui Divin, în mare parte în zonele joase de est, așa cum au menținut multe orașe din zonele înalte de vest din Mesoamerica acest sistem de regalitate divină în secolul al XVI-lea, mayașii persistând să mențină continuitatea culturală și lingvistică până în zilele noastre.23

 

Cauzele declinului și colapsului civilizațiilor
Deoarece societățile umane sunt sisteme complexe, factori comuni pot contribui la declinul lor, aceștia fiind economici, de mediu, demografici, sociali și culturali, și se pot revărsa în alte condiții și se pot dezvolta până la punctul în care ar putea copleși orice mecanisme care altfel ar menține „stabilitatea, schimbările neașteptate și abrupte”, pe care experții le numesc non-liniarități, fiind câteva dintre semnele de avertizare.24 În unele cazuri, un dezastru natural (cum ar fi un tsunami, un cutremur, o pandemie, un incendiu masiv sau o schimbare climatică majoră) poate precipita un colaps civilizațional, în timp ce, alți factori, cum ar fi o catastrofă malthusiană, suprapopularea galopantă sau epuizarea ineluctabilă a resurselor ar putea contribui la declin și colaps, dar studiile asupra societăților trecute par să sugereze că acești factori nu au cauzat singuri colapsul sau prăbușirea.25 Inechitatea semnificativă din cadrul unei societăți și corupția atotprezent-endemică se pot combina inevitabil cu lipsa gravă de loialitate față de instituțiile politice stabilite sau prezente și pot duce la ridicarea unei „clase inferioare oprimate” și preluarea puterii de la o elită mai mică bogată sau una agresivă, aș adăuga, într-o/ printr-o revoluție. Diversitatea formelor pe care le dezvoltă societățile corespunde diversității în eșecurile lor. Jared Diamond sugerează că societățile s-au prăbușit și din cauza defrișării, pierderii fertilității solului, restricțiilor comerciale și creșterii violenței endemice.26 De pildă, în cazul măreț-gloriosului Imperiu Roman de Apus, unii au susținut că acesta nu s-a prăbușit, ci doar s-a transformat.27

 

 

Note
1 Brooks Adams, The Law of Civilization and Decay: An Essay on History (2nd ed.), Gordon Press, 1975, retrieved 30 September 2023, online.
2 Brooks Adams, op. cit., online.
3 Brooks Adams, The Law of Civilization and Decay: An Essay on History, New York, The Macmillan Company, 1895, p. 298.
4 Oswald Spengler, The Decline of the West, Ed. Arthur Helps, and Helmut Werner, Trans. Charles F. Atkinson, New York, Oxford UP, 1991, online.
5 Oswald Spengler, Il Tramonto dell’Occidente. Lineamenti di una morfologia della Storia mondiale, traduzione di Julius Evola, Collana La buona società n.16, Milano, Longanesi, 1957, p. 1561. II ed. 1970.
6 Francis Fukuyama, „At the ‘End of History’ Still Stands Democracy”, în The Wall Street Journal, June 6, 2014, online. s
7 Francis Fukuyama, op. cit., online.
8 Luke Kemp, „Are we on the road to civilisation collapse?”, în BBC Future, February 18, 2019, online.
9 Luke Kemp (2019), op. cit., online.
10 Ibidem.
11 Luke Kemp, „Are we on the road to civilisation collapse? [archive]”, în BBC Future, 18 février 2019; Karl W. Butzer, „Collapse, environment, and society”, în Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America, vol. 109, no 10, 6 mars 2012, pp. 3632–3639 și Rachel Nuwer, „How Western civilization could collapse [archive]”, în BBC Future, 18 avril 2017.
12 Laura Spinney, „Panicking about societal collapse? Plunder the bookshelves”, în Nature, vol. 578, no 7795, 18 février 2020, p. 355–357.
13 Laura Spinney, „End of days: Is Western civilization on the brink of collapse?”, în New Scientist, 17 janvier 2018, online.
14 Luke Kemp (2019), op. cit., online și Laura Spinney (18 February 2020), „Panicking about societal collapse? Plunder the bookshelves”, în Nature, 578 (7795): 355–357.
15 Lucy Pasha-Robinson, „Society could end in less than a decade, predicts academic”, în The Independent, 7 January 2017 și Laura Spinney, op. cit., pp. 355–357.
16 Ben Ehrenreich, „How Do You Know When Society Is About to Fall Apart?”, în The New York Times, November 4, 2020.
17 Joseph A. Tainter, The Collapse of Complex Societies. New Studies in Archaeology, Cambridge University Press, 1988, pages 4-5.
18 Joseph A. Tainter, op. cit., pp. 4-5.
19 Cf. National Geographic, Essential visual history of the world, Washington, D.C., 2007, pp. 82–83.
20 Patricia A. McAnany; Norman Yoffee, eds., Questioning Collapse: Human Resilience, Ecological Vulnerability, and the Aftermath of Empire, 2009, online; Ronald K. Faulseit, ed. (2016), Beyond Collapse: Archaeological Perspectives on Resilience, Revitalization, and Transformation in Complex Societies, Occasional Paper, Southern Illinois University Press și Shmuel Eisenstadt (1991),„Beyond Collapse”, în Norman Yoffee; George L. Cowgill (eds.), The Collapse of Ancient States and Civilizations, p. 242.
21 Shmuel Eisenstadt (1991), op. cit., p. 242.
22 Ibidem.
23 Ibidem.
24 Rachel Nuwer, „How Western civilization could collapse”, în BBC Future, 18 April 2017, online.
25 Joseph A. Tainter (2006), „Archaeology of Overshoot and Collapse”, în Annual Review of Anthropology, 35: 59-74.
26 Jared Diamond, Collapse: How Societies Choose to Fail or Succeed, Penguin Books, 2005 and 2011, online.
27 Mark Damen, „The Myth of the ‘Fall’ of Rome”, în Brewminate.com, January 28, 2017, online.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg