61 de ani, câți au trecut de la prima ediție a Festivalului Internațional „George Enescu”, nu sunt în nici un caz o epocă, dar pot fi o viață de om. (Cuvântul epocă, de altfel, e folosit atât de abuziv astăzi, încât ar fi mai bine să-l ocolim…). Nu știu dacă inițiatorii acestui festival au îndrăznit atunci, în 1958, să se gândească la dezvoltarea pe care avea s-o ia în timp, și mai ales după 1990, festivalul aflat sub efigia marelui muzician român, un compozitor, cum bine s-a spus „pentru secolul XXI”. Cert e că Festivalul „George Enescu” este – o spun fără nici o rezervă – o manifestare singulară în lume, și chiar nu trebuie să avem ezitări sau complexe în a afirma acest lucru. Ediția a XXIV-a (31 august–22 septembrie 2019), în plină desfășurare când scriu aceste rânduri, o dovedește, și ea, din plin: repertoriu foarte cuprinzător, densitate de mari orchestre, ansambluri camerale, dirijori și soliști de invidiat în cele 23 de zile de festival, unele cu 4-5 concerte și recitaluri, noutăți și rarități repertoriale, o amplă suită de evenimente asociate, fiecare dintre ele demne de interes, deschiderea spre un public tot mai larg, o latură educativă pentru tineri, atât de necesară, programarea unor concerte și recitaluri din festival sau asociate cu discernământ structurii sale, în șase orașe din cinci țări (Dresda, Florența, Toronto, Montréal, Berlin, Chișinău).
Pentru deschiderea Festivalului „Enescu” 2019 a fost aleasă Orchestra Filarmonicii din Berlin, aflată pentru a doua în România. (După îndelungate demersuri, Berliner Philarmoniker a cântat pentru prima dată la București la ediția din 2015, în 3 septembrie, cu Simon Rattle la pupitrul dirijoral, programul cuprinzând atunci Variațiunile pe o temă de Frank Bridge de Britten și Simfonia nr. 4 în do minor de Șostakovici.) De data aceasta, orchestra berlineză s-a conformat cerințelor festivalului: în seria „Mari orchestre”, fiecare dintre acestea susține câte două concerte. Pentru că motto-ul acestei ediții este Lumea în armonie și pentru că avem nevoie mai mult ca oricând să ne reamintim versul din Oda bucuriei de Schiller („Toți pe lume frați noi suntem”, chiar dacă unii m-ar socoti demodat citându-le…), programul serii de deschidere a fost unul simbolic: Simfonia a IX-a în re minor de Beethoven, precedată de Rapsodia română nr. 2 în Re major de George Enescu. Concertul condus de Kirill Petrenko (dirijor șef al orchestrei începând cu acest sezon, 2019 – 2020) nu a putut fi, din păcate, transmis nici la televiziune, nici la radio, așa că nu vom avea peste timp documentul sonor. Rapsodia enesciană a fost o „lectură” corectă datorată desigur unei mari orchestre, dar cam atât. Particularitățile stilistice proprii lui Enescu încă de la vârsta tinereții, detectabile în Rapsodii, au fost puțin reliefate în această interpretare, care nu avea nici vibrația interioară, nici tensiunile dorite, exceptând pasajele solistice (solo-urile de corn englez și de violă). Așa cum era de așteptat, Simfonia a IX-a în versiunea Orchestrei Filarmonicii berlineze – în care a excelat de-a lungul vremii, cu marii ei dirijori, interpretările fiind memorabile – a fost un triumf și la București. Orchestra are o omogenitate deosebită, maeștri în fiecare partidă, iar garnitura de soliști (soprana Marlis Petersen, mezzosoprana Elisabeth Kulmann, tenorul Benjamin Bruns, basul Kwangchul Youn) și Corul Filarmonicii „George Enescu”, pregătit de Iosif Ion Prunner, au fost la înălțime. Al doilea program a propus o partitură cvasi-necunoscută de un public mediu – gestul ar putea trece drept curajos, dar astfel de criterii nu mai sunt de mult valabile: Concertul pentru vioară de Schönberg, în interpretarea Patriciei Kopatchinskaja, urmat de Simfonia a V-a în mi minor de Ceaikovski, fără îndoială unul dintre momentele de vârf ale ediției 2019 a festivalului.
Imediat, luni și marți (2 și 3 septembrie), o mai veche cunoștință a melomanilor români prezenți la edițiile din ultima vreme ale festivalului: London Symphony Orchestra, ansamblu renumit, de top, cum se spune, legat de aproape patru decenii de Barbican Centre din City of London (de la înființarea acestuia în 1982) și care susține, anual, 120–130 de concerte la sediu și în turnee. Mai mult, este singura orchestră din lume care posedă o casă de discuri proprie, ceea ce reprezintă un mare avantaj. Firește, ne-am obișnuit astăzi cu superlative și clasificări de tot felul, adesea aberante, cu exagerări și mode, inclusiv cu elementele excentrice care au pătruns – hilar – și în sobra sală de concert. Totuși, a repeta mecanic „cea mai bună orchestră din lume”, „cel mai (vai!…) aclamat pianist sau violonist de astăzi” și alte năzbâtii de acest fel devine supărător. Astfel de exprimări cu pretenții de… caracterizări, pe care le tot auzim, nu pot intra în vocabularul iubitorului de muzică, al celui cultivat, vreau să spun. Topurile care se fac, chiar de către instituții sau publicații serioase, de renume, sunt și ele relative, mai degrabă comerciale, pentru că în artă nu se pot susține asemenea clasamente – iar în arta interpretativă, cu atât mai puțin. Așa încât însușindu-ți un clișeu de genul „Filarmonica din Berlin, cea bună orchestră din lume”, nu trebuie să aștepți timp îndelungat pentru a vedea că e fals, ca orice clișeu. După o zi, în Festivalul „Enescu” ai și fost contrazis de orchestra londoneză aflată sub bagheta lui Gianandrea Noseda, care își încheia primul concert cu Simfonia a VI-a în si minor de Șostakovici, lucrare din 1939, mai degrabă contemplativă și lirică, diferită complet de precedenta. Am apreciat aici în mod deosebit compartimentele de coarde, nuanțele fine evidențiate de dirijor, care i-a conferit un echilibru armonic aparte – și desăvârșit din punct de vedere stilistic. Acest program, care a avut și un solist de marcă (Denis Matsuev în dificilul Concert nr. 2 în sol minor pentru pian și orchestră de Prokofiev), venea imediat după recitalul de la Ateneu al mezzosopranei americane Joyce DiDonato, pentru prima dată pe o scenă din România, ca întotdeauna entuziasmantă, colocvială, făcând din fiecare recital un mic spectacol de bun gust. Acompaniată la pian de David Zobel, a cântat la București muzică de Haydn (Cantata „Arianna a Naxos”), Mozart (ariile „Voi che sapete” și ”Deh, vieni non tardar” din opera Nunta lui Figaro), Bellini (aria „Dopo l’oscuro nembo” din opera Adelson și Salvini), Pablo Luna (De España Vengo), Rossini (aria ”Assisa a pie d’un salice” din Otello), Berlioz („Le Roi de Thulé” și „L’amour ardente flamme” din legenda dramatică „Damnațiunea lui Faust”), pentru a încheia cu cinci lieduri din ciclul Venezia de Reynaldo Hahn,
Sopra l’acqua indormenzada, La barcheta, L’avertimento, Che pecà!, La primavera. Vocea puternică, fermecătoare în toate registrele, relieful pe care îl dă fiecărei fraze, paleta de culori timbrale rămân mereu de o noblețe extremă, chiar și atunci când Joyce DiDonato pare a… se amuza, spre deliciul publicului.
Și cum prestațiile vocale au fost cu totul remarcabile în primele zile de festival, după recitalul de lieduri de duminică, 1 septembrie (Ateneu), cu acompaniament de harpă (Xavier de Maistre), un recital de mare rafinament, soprana Diana Damrau, și ea pentru prima dată la București, a reapărut după două zile la Sala Palatului, cântând în compania London Symphny Orchestra și a dirijorului Gianandrea Noseda, liedurile care i-au fost dedicate de tânărul compozitor britanic Iain Bell, The Hidden Place, o muzică mai mult decât agreabilă, și scena finală a operei Capriccio de Richard Strauss (rolul Contesei), ca un preludiu la evenimentul într-adevăr extraordinar de a doua zi (4 septembrie) – premieră în România: opera în concert Die Frau ohne Shatten (Femeia fără umbră) de Richard Strauss, în viziunea dirijorului Vladimir Jurowski la pupitrul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Berlin, cu soliști și coruri (Corul Radio Berlin și Corul de Copii al Radiodifuziunii Române) de clasă.
Revenind la orchestra londoneză, se cuvine să apreciem versiunea poemului simfonic Vox Maris de Enescu, ireproșabilă stilistic și tehnic, dar și pe cea a suitei din opera Peter Grimes de Britten (Patru interludii ale mării și Passacaglia).