Aflase dar ce-a dorit, își văzuse esența ființei dintâi. Sau poate dublul. De-acum, legătura ei cu pădurea era pecetluită, fiindcă știa. Nu mai avea scăpare. Atunci, își răsuci mijlocelul speriată și văzu cerbul cum venea. Și cine-l întovărășea. S-a scuturat și a bătut din picior. Și iar. Așa făceau și căprioarele și pufneau pe nas a primejdie.
— De ce-ai venit, măi Dragobete? Zgrumbirule! Radule… De ce? Nu ți-am spus eu oare să nu?!
— Cipriana! Tu ești oare? Tu să fii? Doamne, cât te-am căutat. Și mai acu’, mi s-a năzărit c-ai trecut alăturea, pe cerb, cerbul după care m-am luat. Împreună cu alte fete, dar chiar erai? Așa, prin hățiș… Ca o pală de vânt. Păreați iele, nu ființe. Iele, nu muieri. Și mă temeam, știi, ielele te pocesc, îți strâmbă fața, dacă bagă de seamă că le-ai zărit. Medicii zic că faci atac, avc, din șoc, dar ce știu oamenii? Pădurea are legile ei. Deasupra tuturor. Îmi venea să vă sar în cale, dar mă furișam… Pe urmă m-a podidit un somn, de ziceai că-s vrăjit, lovit, amețit, luat pe sus. Știi că se zice – luat din iele, nu? Și mai în urmă, s-a ițit iar cerbul, fără urmă de fete … Și atunci l-am urmat. N-am mai stat pe gânduri. Și iacătă-mă.
— Biine, așază-te, stai jos, pune capul în poala mea, ca atunci, ții minte? Și ți-oi povesti. E pentru ultima oară însă. Te-oi și mângâia…
Am hotărât să mă duc la un iaz de taină, tăul fără fund, și să încropesc acolo un schit ascuns. Cipriana Mare m-a luminat, cum de nu-mi venise mie ideea întâi? Acolo n-o să mă găsești, fiindcă voi lega potecile toate. Am deprins cum s-o fac de la Babă. Ți-o mai aduci aminte? De pe vremea când căutam cu toții copilul pierdut al Ciprianei, sora mea cea mare. Acum, că ești fără memorie, din căderea aceea în lac, ne amesteci, ne încurci pe noi două, văd bine. Și trebuie să te ții tare, fiindcă mai sunt pe lume și Cipriane Mici. N-o să alergi după toate. Ai cheag la toate fetele, am văzut. Iar ele te caută, fir-ar să fie. Dar las’ că te-oi apropia iar de întâia Cipriană. Văd eu cum fac. Vă voi rostui viețile amândorura, da. Eu sunt doar Miezul. Cea Mierie, Mijlocie, Inima…
— Cum așa? Nu pricep, deslușește-mi. Cât mă bucur c-am dat de tine. În sfârșit. Iar tu mă zăpăcești de tot. Care Cipriane multe? Și cu Baba cum rămâne? De ce ai vorbit de ea? Ea ce învârte? Și ce cauți aici? Eu pe tine te caut, clar, dar tu?
— Iubitule, pleacă mai bine. Pleacă iar, nu ne mai încâlci viețile. Pierde-ți urma, du-te în depărtări. Peste nouă mări și nouă țări. Să te pot iubi iar cu foc mare, nu doar c-o boare. Să mă cuprindă dorurile, să mă înlănțuie, să mă sece, să mă umple, să respir cu numele tău, să-l sorb îndelung și să-l alung, să-l chem, să-l leg și să-l dezleg de mine. Cu fire de borangic. Cu fire de păianjen. Cele de nedesfăcut. Lipicioase, de oțel. Du-te! Te voi iubi mereu, nu te îndoi. Dar… Dar… Nu ne vom drăgosti. Pură e iubirea mea. Așa a fost mereu. Îl simt și l-am simțit pe Domnul în ea. Și când îl simt, respirația îmi devine aurie… Mă aflu deodată în miezul soarelui. Tu ești doar un băiet, atât. Dar stai așa, rămâi așa.
Și fata scoase dintr-un buzunărel al fustei o oglinjoară. Suflă în ea ușor. Apoi o privi. Oftă, și făcu aceeași mișcare spre Radu, Zgrumbirul, căruia acum îi spunea Ciprian, după cum s-a văzut. Ba, când era mai încrâncenată, îl numea Dragobete. Îi așeză oglinda în fața gurii și-l îmbie să răsufle spre ea. Oftă iar…
— Vezi, uite, aburul ce s-a desenat, ieșit din gura mea, trebuia să fie pătrat. Semnul de pământ. Așa sunt toate femeile. Dar al meu avea o formă de semilună, de seceră, semn de apă. Bineînțeles, sunt influențată de lună. Și de norii plini de apă. Și mai mult de atât. Sunt fată de apă, da, altfel decât celelalte, nu-mi ies lucrurile la fel ca lor, nu izbutesc în încercări omenești și totuși… Tu ești ciudat, nedefinit. Aburul ieșit din tine a desenat un cerc. Aș fi zis – semn de aer. Dar apoi a alcătuit un triunghi, focul. N-ai stare, nici cheag. Arzi continuu. Ce să fac? Ah, îți amintești oare de pe la târguri, la rugi și hramuri, la zilele de sărbătoare, că se vindeau mici oglinzi ca asta a mea, în inimioare de turtă dulce? Cuprinse în aluat? Nu se poate să nu fi văzut… Imaginează-ți acum o inimioară din asta cu ciob de oglindă și zâmbește-i. Ai să vezi minune. Deodată ți se încălzește inima. Îți pier fâstâcelile și neliniștile. Hai, încearcă…
Fata oftă din nou, îi luă mâna ușor și continuă…
— Pe tine mi-a fost dat să deschid ochii. Când veneai s-o vezi pe sora mea. Și ea, biata, te iubea, sigur că da. Dar, dacă tatăl tău n-a îngăduit s-o iei la voi acasă ca nevastă, precum era obiceiul pe meleagurile noastre, lucrurile au luat-o razna. Ai plecat în armată, iar ai ei, ai … mei, uf, au măritat-o cu sila, au dat-o după altul. Când te-ai întors avea deja copilaș. De aici înainte îți aduci aminte? Nici așa? Păi, de supărare, ai plecat la lucru în Italia… O vreme, noi două am locuit împreună. Și o vedeam cum o ia la vale, hmm. Mintea ei aluneca. Nimic nu-i mai ieșea, spărgea pe orice punea mâna. Și râdea întruna, hăhăia fără rost. Câteodată batjocoritor, la adresa fiteșcui, oricui. Când te-ai întors iar, bărbatul ei pierise, iar copilul îi fusese dat unor străini. L-au adoptat și l-au luat. Iar ea n-a mai știut deloc ce-i cu ea și cu lumea din jur. Avea o privire rătăcită.
— Doamne, Doamne! …
— Atunci, și eu și Baba și tu chiar ne-am pus să-l căutăm pe cel mic. N-a folosit la mare lucru. Ea nu și-a mai revenit. Culmea, nici tu! Da, fiindcă l-ai găsit, tu l-ai găsit, departe tare, în altă țară. Acolo ai avut acel teribil accident… Lacul te-a luat în adânc… Te-au scos, dar nu mai erai tu… Vremea a trecut vâjâind. Și acum, spre sfârșit, cu toții parcă suntem în călușeii celor cu bâlciul. Circul care a trecut pe aici! A fost deschizătoare de ochi apariția lor. Semn. Precum toate. Numai să le vezi. Să nu treacă pe lângă tine în gol, degeaba… Târziu sau nu, suntem încă Aici. Toți din poveste. Hai și ne-om descâlci… Că vreme mai e. Așa pare. Acum, ce e de făcut acum? Te-oi mâna la Cipriana Mare. Știu unde e. Culmea, tot în pădurea asta. Adevăratul rost se pare că pădurea-l are. Cum nu? Ea e cheia.
— Bine, dar…
— Niciun bine, niciun dar. Îți voi spune cum ai să dai de ea. Ia-o de mână, privește-o în ochi. Vorbește-i și de mine, c-o iubesc cu toată puterea mea și vreau să spăl neînțelegerile dintre noi. Vreau s-o întâlnesc, dar abia după ce voi doi veți fi bine. Vreau să vă găsesc ținându-vă de mână, așa cum ți-am zis. Contopiți. Ea să fie femeia ta, în sfârșit. Abia apoi văd de drumul meu. Îmi voi continua calea mea, cu totul liberă.
— Bine, dar…
— Nu, iubitule, niciun dar, niciun bine. Am să te învăț ceva. Femeile, cu toată energia lor de pământ, sau poate tocmai de aceea, cresc și descresc ca luna din cer. Ca mările și oceanele. Nu e ea dară satelit al Pământului?
Când luna e în creștere, să-ți mângâi femeia ta începând de la degetul mare al piciorului, până în creștet. Partea ei dreaptă e atunci deschisă, receptivă. Când luna e în scădere, s-o faci invers, alunecând cu mângâierea din creștet până la degetul ei stâng, pe partea stângă a trupului. Toate astea mi le-a spus Baba, firește. Femeia e alta în fiecare zi. N-o să te saturi niciodată s-o descoperi. Nu folosește la nimic să umbli din femeie în femeie. Trebuie doar să fii atent la Cartea care e ea. S-o răsfoiești cu grijă mare. Nu prostește, iute și absent. De altfel, începătura de iubire dintre voi s-a făcut atunci când v-ați văzut întâia dată. Spune drept, n-ai simțit asta? Săgetătura? Când ai cunoscut-o pe Cipriana Mare? Era preludiul actului de dragoste, cum se spune astăzi. Au fost, sigur, în clipa aceea, schimburi energetice între voi. V-ați pătruns unul pe celălalt. Când te vei iubi cu ea în sfârșit, o să vezi, o să simți cum contopirea e o umplere a fiecăruia cu celălalt. Nu un acum trăit separat. Și nu uita – neapărat să închizi ochii. Neapărat, neapărat. Îți vei deschide astfel subconștientul și vei porni pe-o cale aurie, ca respirația aurie de care ți-am vorbit. Vei fi în mijlocul soarelui și a fuziunii lui.
Mare ciudățenie ne e dat să ni se întâmple și nouă. Mie, ție, ei. Eu, soră mai mică și martoră, să ajung învățată și învățătoare! Datorită Babei și afecțiunii ce mi-a arătat ea. Mi le-a povestit. Mare mirare. Cumva m-a ales, fiindcă lucrurile astea nu se spun decât unei urmașe. Le lași moștenire. M-a menit să ajung Babă. Câte nu-s așa pe lume. Sucite ca povestea noastră… Și dacă veți avea un copil, am să știu de va fi fost conceput curat. Dacă te înțelegi din priviri cu copilul, înseamnă că are duh, că a primit atunci duh, din binecuvântarea Cerului. Gata cu tine, acum.
— Bine, dar… Bine, dar…
— Nu ești în stare să încetezi, văd… Sunt câlți în capul tău. Heeei, Cireșul meu înflorit, hei cireșule, iubitule, druuum bun! Druuum bun…
Cerbule, ia-l și du-l la sora mea cea mare. El e nesăbuit și nu se descurcă singur. Dar o va face, atunci când lucrurile răsturnate se vor așeza în matca lor. Va fi astfel. Simt. Ne vom bucura dimpreună. O vei găsi negreșit pe Cipriana Mare… E încă în hățiș. Răzlețită de celelalte, care au găsit poteci să-și vină în fire. Să se întoarcă de unde au plecat… N-au părăsit-o pe ea, ci ideea ei strâmbă. Doar s-au trezit… Au înțeles că nu așa se face un schit, nu pentru foloase, ci cu temei. Iar schitul nu îngăduie cuvântul ăsta – a se face. Schitul însuși se înalță din sine. El! Dacă sâmburele lui se află în acel loc. Sau colț de rai. Doar îl stropești cu gândul tău și crește. Printre toate piedicile câte vor fi. Că de nu vor fi, și nu va trebui să biruiască, se cheamă că nu-i chemare sfântă în el. Nu va da rod. Asta-i.
— Bine, dar eu, ce să fac eu? Cerbul să mă ducă, bine, și eu? Ce?
— Cireșul meu înflorit, cât de drag îmi poți fi, dintotdeauna, hăbăucule, du-te, du-te dară… Și ai să te trezești. Simt. Nu doar sper.
— Cum să nu te fi căutat, Cipriano, când ne-am drăgostit o singură dată. Atunci. Sub mărul ăla pricăjit, nealtoit, rătăcit în margine de pădure. Și mărul… nostru, pădureț, a făcut în clipa aia mere roșii. Mari și coapte. Și tari și moi, și zemoase și dulci, nu acre. Nu verzi, nu mici, precum îi fusese soiul, fructe de-ți strepezeau dinții. Că sălbatic și pădureț mai era. Am cules din iarbă câteva poame căzute, trei, trei erau; am mușcat dintr-unul și ți l-am dat ție. Iar tu ai râs și ai zis că nu Adam dă măr femeii, ci ea lui. Și uite c-am răsturnat povestea dintru începuturi. Cea mai poveste din câte pot fi. A tuturor, a neamului de om. Cum puteam să nu te caut, dac-ai dispărut? Dar mărul a rămas plin de mere roșii. De parcă strigau după tine. Uite și vorbele îmi curg mai bine acum, dacă te-am regăsit. Când mă gândeam la tine, îmi părea că am un cartof în gât. Sunetele gâjâiau… Îmi veneau cu hopuri. Împiedicate. Uite și cele două mere rămase de atunci. Din cele trei din iarbă. Afară de cel mușcat. Ți le-am adus. Nădăjdea mea că te voi regăsi în ele era. Le atingeam în buzunar și simțeam cum mă îndeamnă. Mă călăuzesc. Uite-le. Ia-le…
Cipriana luă merele. De acum micuțe, zbârcite, strânse în ele, adunate în sine. Aproape cât niște nuci. Pierise apa verde din ele. Erau uscate. Le ținu în mână o vreme, apoi, cum nu se îndura să le arunce, le puse în sân. Dar întoarse capul, precum la plecarea fetelor, Ciprienele Mici. Și-i grăi un fel de ultime vorbe Zgrumbirului – Dragobete.
– Bine, nu puteai. Și e bine că m-ai căutat. E bine și că m-ai găsit, dar acum du-te. Să îndreptăm ce-a fost greșit. Nu mie mi-erai cuvenit. Am călcat legi dumnezeești.
Și nu te mai lăsa atras în brațe de fete, ține-ți firea… Du-te, Cireșule, Cipriane, Radule, Zgrumbirule, Dragobete al meu… Du-te și nu te-oi uita. Du-te că prea ți-am dat nume multe și încă îmi mai vin în minte și altele. Fiecare nume nou aduce putere și emoție diferită. Nu cumva să capeți personalitate multiplă din cauza mea. De știi ce-i aia, mă tem însă că nu. Oricum îți bâzâie mintea și trebuie să fii condus. Lasă-te dus de cerb. Duuu-te! De obicei vorba e – în plata Domnului, bună vorbă. Ce mai știm noi a prețui astăzi oare? Se întreba ea, aproape cu voce tare, nu numai cu vocea interioară.