Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Fetele Pădurii (XIII)

Fetele Pădurii (XIII)

 

 

Dorul

 

Și ce dor! Ciprianei, și ei, îi era dor să vadă ființa ce creștea în ea, să-l afle pe cel necunoscut din lăuntru. Și să se facă și ea cunoscută lui… Ce întâlnire va fi. Abia o aștepta. Cu sufletul la gură. Vor fi față către față. Doamne!
Numai că, deodată, o cuprinse o neliniște ce tot creștea. N-avea stavilă pentru ea. Se ridica, se așeza, făcea pași înainte, înapoi. Se întorcea de unde pornise. Căuta să rețină aerul în ea, dar gâfâia din ce în ce. Se auzea pe sine șuierând. Întretăiat. Ca un câine ce alerga până aproape să plesnească. Îi ieșea limba de un cot, dar n-o simțea. Alerga de parcă pierdea trenul, autocarul, vaporul, avionul… Ea îl pierdea. Rămânea gâtuită pe un peron de nicăieri. Al nimănui. Chiar vedea lumina roșie din spatele acelui vehicol ciudat, neștiut, ce se îndepărta. Se micșora, dispărea. Și, o dată cu farul acela ajuns doar punct, o bufni o apă caldă. Și cleioasă. Părea sânge. Cu cocoloașe. Atunci a strigat, până în văzduh a urlat. N-o durea nimic, dar îi venea să ia cerul de toarte și să-l zgâlțâie.
Stai cuminte. Nu mai țipa. Sunt aici. Va fi bine. Fii cuminte. Iau eu mica ființă și o duc la mine. Am un brusturet anume, pe cinste, în poiana mea. Acolo…
Fusese vocea Babei. N-o mai auzise de mult. Credea că ieșise din viața ei bătrâna fermecată și fermecătoare, stăpâna farmecelor. Și uite-o.
Se lăsă moale Cipriana. Moale de tot. Sfârșită, sleită. Simțea ca prin vis că bătrâna o spală. Îi aruncă o întreagă găleată cu apă peste trup. Ce ciudat, era apă rece, când s-ar fi cerut caldă. Dar ce mai conta? Chiar o înviora. O fi fost Apă Vie, sigur.
Și tot sigur că da, totul era vis. Tot ce se întâmpla. Visul. Cel de care fugea. Dar apăruse un element nou. Și din când în când se întreba ce-i cu brusturetul ăla. De care-i vorbise Baba. Ce brusturi? Ce poiană?
Din cauza lui, a visului, nu mai dormea de mult timp, fiindcă o pândea. Era acolo și răsărea cum adormea. Era marea ei taină. Neștiută de absolut nimeni. Iar pe Babă n-o mai revăzuse de atâta timp. N-avea putere să întrebe nimic. Și apoi nu era vorba doar de un vis? Ce să întrebe?
Acum, înțelegea că ajunsese, în sfârșit, în acea poiană a Babei de care îi povestise… Cerbul le adusese aici. Trecuse pragul acelei căscioare cu geamlâc și verandă și, deodată, se treziseră aici. Ea cu cele trei mai mici. După ce-au intrat prin ușa întunecată. Aici unde… Unde ce? Nenumit, doar bănuit, va fi fost și acel brusturet. Nu? O fi fost? N-o fi?
Simțea neclar însă, nelămurit, că rămăsese un colț necercetat. La Miază-noapte era balta deci. Pe fundul ei se prea poate ca Baba să fi ținut ascunsă pe Știma Apelor. Bună treabă.
La Miază-zi, fântâna. Cu asta se împrietenise iute. Avea în ea un fel de apropiere de astfel de apă. O identitate? Nu știa cum s-o numească, dar simțea că ar fi putut purta pe viață un ulcior cu apă din ea. Și l-ar fi purtat pe creștet, ca să aibă mâinile libere, dar și acea coloană vertebrală a ei să nu mai sufere aplecări, răsuciri, contorsionări. Voia să rămână dreaptă de aici înainte.
Și de urcai spre munte, pornind de la fântână, ajungeai la mina părăsită, unde bineînțeles va fi fost Vâlva Băii. Și pe ea o pecetluise Baba, că nu mai mergea demult vreo veste despre stricăciuni și spaime. Liniște și pace.
La Soare-răsare înflorea cireșul sălbatic. Ce minune, acolo în codru. Din loc în loc, primăvara, se zăreau luminile unor astfel de pomi. Și ce mobile splendide nu mai făceau oamenii din lemnul lui. Îl căutau cu lumânarea prin păduri. Dar în spatele lui se ițea hățișul, unde, poate, hălăduia Omul Nopții. Poate și Strâmbă Lemne și Sfarmă Piatră. Că, la marile furtuni, se auzeau din străfunduri cum se prăbușesc copaci și zuruie căderi de pietre, avalanșe stâncoase. Îi ținea Baba în frâu și pe aceștia?
Și la apus ce era? La Soare-apune al poienii? Brusc îi trecu prin cap că, în biserici, coșciugul se așează cu capul spre apus, când îl duci pe om să-și ia ziua bună de la lumea lumească. Înainte să intre în pământ cu trupul, iar cu sufletul să plece în lumea cerească. Când se desface de Sine, din sine… Mereu voise să afle de ce. De ce se îndreaptă spre apus. La răsărit era altarul, limpede, poate trebuia să fie altminteri, opus mesei pentru Sfânta Jertfă. La apus, să fie opus. Să-i înceapă trupul un drum invers decât… Decât ce?
Aici, în poiana asta fantastică, întocmită de Baba ei, se lățea la apus un fel de lan cu brusturi. Îi zărise cu coada ochiului. Nu se apropiase de ei, că-i simțea emanând energie ciudată și se ferea, se înfiora… Unii, uriași. Din străvechime, de la daci, și mai dinainte cu mult, babele și solomonarii îi foloseau la mai toate leacurile, de la mătreață, la reumatisme… Erau de mare folos vasăzică. Băgase de seamă și că, atunci când se întuneca, din partea aceea se vălurea o strălucire palidă. Crezuse că sunt ultime raze de apus, că soarele se uită înapoi, că-și răsfrânge lucirea și binecuvântarea și după ce a trecut pragul. După ce a fost răpus. Că așa se zicea, că Ra scaldă cerul de când Ră-sare până e Ră-pus. Își Ră-sfrânge puterea peste noi. Și apoi presară licurici, rămășițe de lumină? De acolo, din brusturetul acela scânteiază toată noaptea, precum ciupercile fosforescente. Sunt lumini roz-violacee care pulsează, de-ai zice că se ascunde printre brusturi și ginseng, planta perenă, fără moarte, cu rădăcinile ei fierbinți în formă de omuleț. Omuleț. Dar Ganoderma, un fel de burete al imunității și al vieții îndelungate, ce crește pe copacii din jur, luminând și el încetișor? Mai cu seamă pe esențele de lemn tare crește, pe rășinoase, și erau din belșug… Lingura zânelor i se zice la țară și e în formă de inimă cel mai adesea. Cu un roșu aprins, dumnezeesc, ce trece încet spre maroniu, când ciuperca îmbătrânește. Atunci?
O luă un frison. Tremura mărunt și se întreba de ce n-a întrebat pe Babă totul. Se întreba de ce n-a întrebat. Mintea îi vâjâia. Nu era apărătoarea ei, moașa ei? Moașa! Nu i-o dăduse de suflet mama Babei? Cândva? Nu era ea Fata Pădurii? Nu avea și ea puteri? Sau avusese…
De data aceasta, intră în somn profund, cel fără vise, Cipriana noastră. Și o acoperi cu un fel de grijă mare, protecție îngerească, o boare de ceață. O pâclă alburiu-fumurie… Nu se mai zărea fata, de jurai că nu e acolo și probabil nici n-a fost vreodată. Vie și nevătămată. Sau vătămată, dar mai vie ca altădată. Fiindcă trecuse prin vămi de taină.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg