Undeva în județul Alba, trenul care mă aduce din Bucureşti măreşte un pic viteza, ca şi cum mecanicul ar fi nesigur de panourile amplasate în gările modernizate pe bani europeni, panouri care garantează o viteză de 160 km/h pe calea ferată recent refăcută. O să ajungem în Cluj fără întîrziere, promite controlorul – şi orice călător ştie că, de mai mulți ani, CFR a introdus întîrzierile meschine în durata călătoriei, punîndu-se astfel la adăpost de plîngeri, despăgubiri, sancțiuni. Spre capătul dinspre locomotivă al vagonului se grupează patru blăjeni, doi domni şi două doamne. Ca-ntr-un meci de tenis la dublu, trec peste fileul temporal mingea discuției: politică, sărăcie, pensii, depopulare, exil economic, tentativele marilor escroci de a scăpa şi fără puşcărie, şi fără confiscarea averilor nejustificate. Unul din domni, cu o voce virtuoz prelucrată de alcooluri tari, rememorează anii săi de muncă în străinătate, după 1990. A lucrat în Belgia şi Franța, a obținut pensie de la statul spaniol, 700 de euro lunar. Cei 1400 de lei româneşti, pensie primită în patrie, îi consideră bani de buzunar. Are 70 de ani dar tot mai întoarce, ca altădată Henry Miller, capul după femeile tinere. Regretă, în cuvinte simple, trecerea anilor, scandalul vîrstei. Regretă, mai ales, anii petrecuți la muncă (bătrînețea îl ocolea încă) în Israel, pe care l-a bătut, la volanul unui camion alimentar, în lung şi-n lat. Pentru el Israel înseamnă oameni de o corectitudine neverosimilă, soare şi zile blînde, culturi exotice (citrice, smochini). Locul în care sîmbăta – de Sabatul pe care iudaicii îl respectă orgolios – unii orăşeni te invită în casă să scoți din priză un fier de călcat, să schimbi un bec, recompensîndu-te cu un pahar de vin bun. Blăjeanul e mai eficient decît un pliant turistic, decît oferta unei agenții de voiaj: doamnele îşi doresc să pornească cu un grup de pelerini la vară, spre Sfîntul Mormînt, spre stațiuni şi mănăstiri.
Pînă să urce-n tren grupul celor patru am savurat ultimele pagini din Fima, romanul lui Amos Oz apărut în Biblioteca Polirom (şi reeditat, în 2017, la Humanitas, în traducerea expresivă a lui Any Shilon). Cu ecouri din Phillip Roth şi Salman Rushdie, din Cehov şi Joyce, Fima e cartea unui oraş – Ierusalimul deceniilor opt şi nouă din secolul trecut, cu flash-back-uri în anii primelor conflicte cu arabii, cu administrația britanică. Fima (diminutivul lui Efraim) este anti-eroul acestor pagini, un idealist oblomovian, un profet inofensiv ocrotit de prieteni şi colegi, de amantele în care stimulează instinctul matern şi, mai cu seamă, de bătrînul său tată, chimist, patron al unei prospere firme de cosmetice, filantrop. Fima rătăceşte, ca Leopold Bloom, prin intestinele gri-albăstrii ale oraşului (Ierusalimul e surprins mai ales iarna, cu zile reci, ploioase şi întunecoase), prin propriul trecut (privit ca apendice al ratării) şi prin prezentul (contaminat, fatalmente, de semnele bătrîneții şi eşecului.) Tatăl îi repetă, aproape exasperat, anecdote şi pilde, sperînd să urnească sufletul lui Fima spre isprăvile promise în tinerețe (făcuse studii strălucite de istorie, scrisese un volum de versuri excelent receptat). Unul din bancurile predilecte ale bătrînului e acesta: care e diferența dintre un nătîng şi un ghinionist? Răspuns: nătîngul varsă întotdeauna cafeaua fierbinte pe picioarele ghinionistului. Dar Fima e simultan ghinionist şi nătîng, obiectele şi îndatoririle îl copleşesc, viața, proiectele îi scapă printre degete. Personaj tragicomic, nici măcar umorul rafinat şi livresc al lui Amos Oz nu reuşeşte să ni-l facă, de fiecare dată, simpatic. Pentru că Fima se complace în delăsare şi parazitism, sîcîindu-şi în permanență rudele şi prietenii, atent să le amendeze greşelile de limbă, fisurile din logica discursului, opiniile. Are tot timpul nevoie să fie în centrul atenției, să strălucească în cafenele sau la petrecerile foştilor colegi, să uluiască. În solitudine, inventează un guvern imaginar, care salvează şi reglează tînărul stat israelian, îi împacă pe evrei cu palestinienii, amendează opiniile unui Gunther Grass ş.a.m.d. Unul dintre marii pisălogi ai literaturii contemporane, un Woody Allen în mizerie, Fima nu îşi iartă nici fosta soție, cea pe care o sedusese şi o abandonase, o jignise pînă o aruncase în brațele unui inginer american. Simte nevoia să o vadă zilnic, să îi treacă pragul şi eventual să îi intre în pat, în secvențe de un ridicol fabulos. Îi spune, în cele din urmă, Yael, fosta soție, ajunsă mare spe­cialist în ingineria aeronautică: „M-am săturat. Nu mai veni aici, Fima. Trăieşti aparent singur, dar te lipeşti tot timpul de alții. Eu sînt exact invers, toți se lipesc de mine cu toate că singurul lucru pe care îl doresc cu-adevărat e să fiu lăsată în sfîrşit singură.” (p.327) Şi totuşi cuvintele lui Yael sînt (excesiv de) elegante şi civilizate, pentru că Fima apare în toate capitolele masivului roman (400 de pagini) ca un monstru preistoric: egoist şi iresponsabil, leneş şi murdar, deambulînd pe străzile Oraşului Sfînt în paltonul vechi, cu mîneca ruptă, vechiul palton al tatălui său. Convocînd viziuni în lăuntrul cărora e sclipitor şi adulat: strateg, politician, conducător blînd, om de stînga etc. Capabil, în rare momente, de empatie – nefinalizată nicicum – față de cei neajutorați. Înțelege drama micului Challenger (băiatul lui Yael), batjocorit de prietenii de joacă într-un fel de răstignire parodică, asta după ce îl convinseseră să taie jugulara unui cîine bolnav, prin amenințări şi presiunile acelea psihologice la care puerii sînt, nu o dată, extrem de pricepuți. E un cîine palestinian, îi vor spune, pe el se poate impenitent experimenta moartea – iar copilăria şi inocența lui Challenger, micul tocilar pe care Fima şi l-ar fi dorit acum ca fiu, dispar, în urma traumei, pentru totdeauna.
E o carte amară acest roman prin culoarele de panopticum ale căruia Amos Oz – scriitorul israelian aflat an de an pe lista scurtă a Premiului Nobel – îşi plimbă golemul postmodern, pe Fima. Şi Fima, cititor împătimit de ziare, palavragiu neobosit, pierde-vară din categoria supergrea, ne introduce în problematica specială a statului evreu, sub epiderma căruia mocnesc conflictele şi violența, dar şi nostalgia după epoca marilor profeți şi reformatori sau dorul după o guvernare pacifistă:
„Polițistul care stătea de pază în cabina de gardă din fața rezidenței scoase capul şi întrebă:
Hei, tu de acolo, cauți pe cineva?
Fima răspunse:
Da. Caut ziua de mîine.
Soldatul îi sugeră amabil:
Atunci continuă, te rog, domnule, să o cauți în altă parte. Mergi înainte. Nu sta aici.” (p.281)