Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Franzen continuatorul și „bucuria de a trăi” care „îți taie respirația”

Franzen continuatorul  și „bucuria de a trăi” care „îți taie respirația”

Corecții este titlul romanului care i-a adus lui Jonathan Franzen laudele criticii și iubirea unui public select. Apărut în SUA în 2001, romanul cîștigă National Book Award, James Tait Black Memorial Prize, este finalist al premiului Pulitzer pentru ficțiune și intră pe lista scurtă a nominalizărilor pentru International Dublin Literary Award (pe care, în 2024, îl obține, bunăoară, Mircea Cărtărescu pentru transpunerea-n engleză a Solenoid-ului). Franzen ar fi putut publica doar romanul ăsta și tot ar fi rămas în istoria premiilor literare, a faimei scriitoricești dintr-o epocă. Epocă aurorală sau sepulcrală?
Franzen a debutat, în 1988, cu Al 27-lea oraș, iar după Corecții a mai publicat Libertate (2010), Puritate (2015) și Crossroads (2021), toate romane traduse în română la Polirom, plus cîteva volume de eseuri sau amintiri – i-am citit, din seria aceasta, Sîrșitul sfîrșitului lumii (Polirom, 2019), un text odios tehnoredactat.
Americanul scrie dens, forează în biografia familiei americane ca un petrolist îndrăcit, dostoievskianizează nu fără farmec, înregistrează mutația dinspre analogic spre digital a tehnologiilor, a „tehnicilor extazului” (cum ar spune Frank Bidart) și a noilor generații. E un hiatus între părinți și copii, între bunici și nepoți, chiar între soți (unii acceptă, unii au nevoie de gadgeturi, de profitul speculațiilor bursiere etc., ceilalți preferă grădinăritul eco, țoalele funcționale, adidașii comozi, mîncarea cu grăsimi în exces). Franzen este printre cei mai fini observatori ai mutației în spațiul epicii americane – chiar dacă nu inovează prea mult, ci înaintează pe urmele unor Philip Roth și John Updike, ca să dau numai două (copleșitoare) exemple. Familia investigată maniacal în Corecții se numește Lambert: adică pater familiae Al(fred), mama Enid, fiii Gary și Chip și mezina Denise. Clanul Lambert e atins de entropie. Toți copiii evadează, cu prima ocazie, din Midwestul liniștit, prea liniștit. Pentru ei, orășelul natal St.Jude, cu șoferii lui lenți și pădurile de stejar și amurgurile vaste și cetățenii cu burți și guși și degete cît cîrnăciorii, este un monument al trecutului familial dur, neînțelegător, ascunzînd traume și o jenă fără margini.
Dar Jonathan Franzen este, în viața reală, și seismolog, angajat al laboratorului din cadrul Departamentului de Fizica pămîntului și Științe Planetare de la Harvard. Militează și în favoarea micilor dinozauri înaripați: scrie, ca ornitolog amator, inclusiv în National Geographic, a vizitat multe din sanctuarele păsărilor sălbatice. În fine, cred că așa se explică verva lui conservaționistă (de la înaripate la modul de viață tradițional), anticapitalistă și anticonsumeristă. Plimbîndu-l pe universitarul eșuat Chip, din Statele Unite în Lituania recent independentă și retur – Franzen ne invită să descoperim America noilor standarde morale, a corectitudinii politice și a trenei de perfidie, cruzime și joc nefast al puterii ce le urmează ineluctabil, deșertul global ornat ca un pom de Crăciun în care ne atrag capitaliștii neoprotestanți americani și deșertul gri-căcăniu al Lagărului socialis t, patronat de URSS-ul care se desființează la începutul anilor 1990, dar – business is business – se trezește exonerat de crimele, de atrocitățile, de delirul și genocidul la scară planetară orchestrat în numele Comunismului… Personajele lui Franzen sînt atașante, vii, cu umorile și resentimentele și dragostea lor inexplicabilă/ireprimabilă pentru celălalt; au harul ironiei și al introspecției rafinate. Sînt întrucîtva false, didactice, vehicule perfecte pentru convingerile romancierului – ca într-un mare roman rusesc. Totuși, ele te fac să le urmărești saga pînă la sfîrșit, America se privește pe sine de-a lungul romanului, prin fețele de poliedru care sînt privirile și mințile Lambertzilor. America: spectaculoasă, ludică, nemiloasă, efervescentă, versatilă, hipnotică, adictivă, iertătoare, prosperă. Dar fiecare din aceste calități cunoaște retușuri, corecții – la fel ca într-un experiment, ca într-un laborator unde lucrează și operează reglaje de mare finețe seismologul sentimentelor și atitudinii noastre, postmodernul Jonathan Franzen. Anumite evenimente sînt reinterpretate, corectate prin povestea unui alt membru al familiei, nimeni nepăstrînd pentru prea mult timp eticheta infamantă. Monstrul e fiecare și pe rînd: Lambertzii au, spre deosebire de vecinii lor mai prosperi și lipsiți de scrupule, conștiință, conștiința unei vinovății – aproape – biblice. Sînt colosale paragrafele unde e descrisă etica profesională sau științifică a lui Al, inginer șef al unei companii de căi ferate din Midwest, incapabil să profite în vreun fel de poziția sa; sau dorința micii Denise de a ști (da)că bunica maternă a fost evreică, în numele fraternizării cu cei oprimați și distruși în Holocaust; sau eternul joc moral conjugal, amar ca chinina, pe care îl joacă Gary în fața puternicei, manipulatoarei sale soții Caroline; sau umanizarea, în final, a genialoidului (& ridicolului) Chip. Dintre toți însă, singura victimă, pentru că victimă a absenței iubirii, este Enid – mama, soția, membrul responsabil, capul limpede, cea care, dacă nu l-ar fi întîlnit pe asexualul Alfred, ar fi făcut glorioase investiții financiare, ar fi cunoscut poate dragostea și tihna. Scrisul lui Jonathan Franzen este intens, tandru-caustic, nu te lasă să respiri, îți solicită simultan cordul și intelectul. Cîteva oaze, totuși, de scriitură limpede, gratuită, nabokoviană: episodul delirului scatofil de pe vasul de croazieră navigînd pe Atlantic, unde Al începe să se piardă pe sine la debutul Alzheimerului, care e doar succedaneul unei vaste depresii erotice/matrimoniale/socioprofesionale, și va începe, dintr-odată, să înjure pornografic, trădîndu-și pulsiunile reprimate, sexualitatea jertifă anapoda pe altarul familial; și mai există episodul, Daphnis și Chloe postmodern, al uniunii sufletești și trupești dintre Denise, ajunsă acum un bucătar fabulos, disputat de marile restaurante, de miliardari etc, și extrem de bogata și indolenta Robbin, cea care își va descoperi libidoul abia în brațele brunetei, senzualei, vicioasei mezine Lambert. În fine, naratorul (sau romancierul savant) ne mai face cu ochiul în miniaturi precum aceea unde sînt evocați obrajii albaștri ai lui Don Armour – primul amant al Denisei – albaștri „ca oul de măcăleandru”.
Nu pot încheia fără a lăsa în josul paginii cîteva citate definitorii pentru arta literară a lui Franzen, continuatorul un pic mai responsabil al epicii lui Philip Roth (ireverent în absolut):
„Plecă de la birou la patru și jumătate. În automobilul mare, suedez, porni șerpuind pe Kelly Drive și Lincoln Drive, părăsind valea Schuykill, cu ceața și autostrăzile ei, cu realitățile ei plate și sclipitoare, parcurînd tunelurile de umbră și arcadele gotice ale frunzelor de toamnă timpurii de pe Wissahickon Creek, pînă în arborealitatea fermecată din Chestnut Hill.” (p.219, unde reținem fabuloasa sintagmă „arborealitatea fermecată”)
„Sîntem educați să ne considerăm copiii mai importanți decît noi înșine și ne trăim viața la mîna a doua prin ei.” (p.293)
„Nu imaginile erau puternice, ci lumea era slabă.” (p.294)
„O tortură pe care inventatorii greci ai postului forțat și ai flagelării omiseseră să o pomenească în Infern: pătura autoamăgirii. O pătură moale și călduroasă, atîta cît putea acoperi sufletul chinuit, dar care nu îl acoperea niciodată în întregime. Iar nopțile erau acum din ce în ce mai friguroase.” (p.300)
„Principala diferență dintre America și Lituania, din cîte putea spune Chip, era că, în America, cei puțini și avuți îi stăpîneau pe cei mulți și neavuți prin intermediul divertismentului, jucăriilor și produselor farmaceutice care amorțeau intelectul și ucideau sufletul, în timp ce, în Lituania, cei puțini și puternici îi supuneau pe cei mulți și fără putere prin amenințarea cu violența.” (pp.427-428)
„Săracii fumau, săracii mîncau gogoși Krispy Kreme cu duzina. Femeile sărace rămîneau gravide cu rubedenii apropiate. Săracii practicau lipsa de igienă și trăiau în cartiere toxice. Săracii cu bolile lor constituiau o subspecie a umanității care, din fericire, rămînea invizibilă pentru Gary” (pp.466-467)
„Cînd aborda o bluză albă, un costum retro cenușiu, cînd dădea cu ruj roșu și își așeza pe cap o pălărie înaltă și neagră, cu o mică voaletă neagră, atunci se recunoștea. Cînd se îmbrăca cu un tricou alb fără mîneci și cu blugi băiețești, cînd își lega părul atît de strîns încît o durea capul, atunci se recunoștea. Cînd purta bijuterii de argint, fard de pleoape turcoaz, lac de unghii ca buzele unui cadavru, un jerseu roz electric și teniși portocalii, se recunoștea ca ființă vie și bucuria de a trăi îi tăia respirația.” (p.484, despre, desigur, Denise)
Am citit & folosit ediția a treia din Corecții, apărută la Polirom în 2013, în traducerea Corneliei Bucur. Între timp, romanul a fost reeditat în colecția Top 10+ a aceleiași edituri.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg