După debutul editorial târziu, în 1993, cu Sonată pentru acordeon (premiul Uniunii Scriitorilor), Radu Aldulescu (n. 1954, Bucureşti) dă la iveală romanul Amantul Colivăresei (1994), căruia îi va urma Istoria eroilor unui ținut de verdeață şi răcoare (1997), carte calificată de Mihai Zamfir drept „reprezentarea – unică şi exemplară în literatura noastră – a Revoluției din decembrie 1989“.
Terminat în 2001, romanul Proorocii Ierusalimului apare în „ediție definitivă“ (Editura Corint, 2006, 423 p.) cu o prefață a eseistului lusitanist mai sus amintit.
În ciuda titlului, romanul nu are nimic sacru, ci, dimpotrivă, abundă în teme profane, uneori atât de profane, încât, dacă ar exista obligația legală şi pentru cărți, el ar trebui să poarte mențiunea „nerecomandat minorilor“, mai ales datorită unor scene violente de sodomie, sadism, omucidere, dar şi unor expresii fără perdea, tipice pentru interlopi, eventual țigani. În rest, cartea este de un realism copleşitor, cu o tipologie amintind de Dickens, Eugène Sue, Balzac şi – prin unanimismul sau interferența vocilor, senzațiilor şi reacțiilor – de Faulkner.
Romanul acoperă ultimii cincispreceze ani de istorie (inclusiv mandatul lui Emil Constantinescu) şi se desfăşoară în Bucureşti, la țară, dar şi în Germania şi Franța. Este o frescă a cotidianului anost şi a disperării aferente, mai ales pentru protagonistul Doru (purtătorul de cuvânt al autorului), dar şi o evadare din ambianțe asfixiante şi fără viitor în aventuri de tip infracțional şi internațional, exponenții acestora fiind Edi (fratele lui Doru), Burhuşi, Marta, în complicitate cu afacerişti imunzi din țară, tip Oprescu, samsar de maşini străine furate în Occident şi de loturi de copii (băieți, de obicei, fugiți din orfelinate şi aurolaci) ținuți în „cantonament“ pentru a fi livrați, la cerere, pentru rețelele din Frankfurt şi Paris. Edi, cu reflexe sigure de manglitor de maşini în România, fuge prin ’85 în Germania, devine cetățean german prin căsătorie cu o mai vârstnică Else, de care îl va despărți o amantă româno-germană, Marta.
După o eventuală lună de miere cu mai tânăra concubină, Edi (un soi de ninja viking) îi aplică corecții dure, ținând-o în şah sau la distanță, chemând-o doar atunci când va avea nevoie s-o distribuie în rol de supraveghetoare, instructoare şi antrenoare a băieților sosiți din România, pentru a fi cât mai eficienți la produs, la cerşit adică, urmând ca apoi să fie oferiți cu ora, mai cu seamă la Paris, pedofililor din Port Dauphin.
Aşa se face că Ierusalim, un băiat de la țară (care avea deja o experiență de fugit de-acasă prin Gara de Nord şi diverse canale), împreună cu doi orfani aurolaci, Robert şi Claudiu, sunt exportați (mai întâi la Frankfurt) şi dați pe mâna tandemului de şnapani Edi şi Burhuşi (ex-camarazi de puşcărie în țară), dar mai ales a Martei, zisă mămica, în ciuda unor puseuri de sadism ucigaş şi a faptului că era patologică de jos până-n gingii, gata să-şi provoace orgasme, masturbându-i pe băieți, posedată fiind când şi când de crize comițiale sau catalepsii. Sarcasmul şi aplecarea lui Radu Aldulescu spre şarja înfiorătoare funcționează la capacitatea maximă.
Avem, aşadar, romanul lui Ierusalim, personaj-cheie, versatil, uns de mic cu toate alifiile, chit că va fi nevoit să se ofere pederaştilor pentru a supraviețui. Fără niciun fel de complexe în relațiile cu adulții, tupeist cu cine trebuie, de o ipocrizie frustă, primitivă, în care pâlpâia o notă de sinceritate, Ierusalim se va realiza ca protagonist al romanului prin cariera pariziană, mai precis, odată cu abordarea unui client neobişnuit, zis Marchizul, nu altul decât nepotul lui Toulouse-Lautrec, moştenitor al unei averi considerabile în bani şi tablouri, şi interpret pasionat al lui Chopin. Tonalitatea caricatural-grotescă în care romancierul excelează nu-l ocoleşte nici pe sentimentalul Fréderic, acesta fiind văzut de Ierusalim ca un armăsar nărăvaş, mic şi burtos, cu un bust de hopa-mitică şi aer de paiață, un copil travestit, ce mai, ca tovarăşii lui de cerşeală şi buzunăreală. Fapt e că cei doi se-nțeleg de minune, deşi nu se ştie în ce limbă, drept care în somptuosul apartament tapisat cu tablouri de desfrâu valpurgic din alt veac au loc scene de felație şi apoi de coit în stil pederast, relatate cu lux de amănunte, ca în orice roman de consum curent.
După 11 ani de stat printre străini, Ierusalim se întoarce în țară sub altă identitate, fiindcă, învinuit de omor (îi tăiase beregata marchizului, mai ceva ca în Twin Peaks), e dat în urmărire generală. Mobilul crimei – fără, dacă ne gândim că Fréderic este terminat, bolnav terminal, fără bani, şi în plus suferă de sindromul Stockholm: este o victimă care-şi iubeşte călăul. Ierusalim se-ntoarce, cum spuneam, sub alt nume, şi dă de Doru, spre a-i povesti prin ce-a trecut, dar Doru are şi el romanul lui. Fusese împuşcat cu alice de mascați în septembrie ’90, în fața palatului Cotroceni, de unde şi invectiva politică metamorfozată de autor în afurisenie profetică şi escatologie. Delirul religios al unui personaj numit Nojiță (tatăl lui Ierusalim) este molipsitor, aşa se explică imboldul lui Doru de a-i vitupera pe proorocii mincinoşi, de la origini până în prezentul politic şi social al României anilor 2000.
Trecerea de la prozaicul descriptiv sau injurios la tonul duhovnicesc este pentru Radu Aldulescu extrem de firească şi bună conducătoare de efecte.
Soț absentetist, Doru lucrează după 1990 la rotativa de la „Universul“, mai mult ca să-şi ia în fiecare dimineață o desagă plină de „cinzecuri“ (ziare şi reviste) spre a alimenta la preț de dumping clientela de la tarabe. Când are cu cine purta o discuție mai elevată (vezi fata cu profil gotic, Viviana), prinde curaj şi bate câmpii cu grația şi rigoarea îndrăgostitului. Fapt e că Viviana îl acceptă ca partener, găzduindu-l, drept care Doru nu mai dă pe-acasă, făcând pe soțul acesteia, tot aşa cum făcuse de-a lungul timpului pe zidarul, buldozeristul, pe revoluționarul anticomunist, pe tipograful, pe salahorul, tot într-o aşteptare şi-o nedezmințită tânjire a animalului şi a artistului care se pretindea, într-un balamuc de măşti de carnaval grotesc, în care de bună voie intrase ca să se piardă pe sine, împins de la spate de spaimă, de sila şi mizeria care fierbeau în el.
Această viziune despre sine şi lumea românească a personajului nu este străină de dezamăgirea profundă care hrăneşte cărțile lui Radu Aldulescu şi nici de estetica sa narativă (vezi p.153). Doru, intrat pe mâna unei soațe posesive, cam castratoare, duce un război mocnit în contra infernului conjugal, din care când şi când se retrage, spre a se întoarce, de pildă, tocmai când Magdalena, expertă în monologuri (precum personajul lui Joyce, Molly) rămăsese gravidă, prilej pentru autor de a descrie viața fătului înainte şi după naştere, precum şi climatul de la maternitate, totul în culori expresioniste, apăsând pe accelerația imaginarului. În cele mai bune roluri secundare joacă Rebeca (povestea unei vieți) şi doamna Clara (mama Vivianei) o întruchipare a decrepitudinii cu complicații de perversitate.
Originalitatea lui Radu Aldulescu rezidă totuşi în culorile şi verbele promiscuității care continuă să fie trăsătura predominantă a societății româneşti, a României profunde, ca să zicem aşa, începând cu interioarele proletare de oameni sărmani, expresurile cu autoservire, solzii de rapăn de pe picioarele unei babe de la țară, şi sfârşind cu amalgamul etnic şi social de țărani parveniți, români pe jumătate țigăniți sau invers, locuitori ai mahalalelor istorice ale Capitalei, ca să nu mai vorbim de pauperitatea de ev mediu a rudelor sărace de la țară sau de buticari, proxeneți, curve, şomeri, muncitori (Magdalena este bobinatoare, Rebeca este sudoriță) şi moravurile lor.
Reproşându-i autorului ticul verbal „drept pentru care“, dar şi greşelile de gramatică şi lexicale din inserturile de limbă franceză (redactorul de carte n-a remarcat?), vom observa că toate personajele au o poreclă, un sinonim zoomorf (iepuroi, insectă, pinguin şontorog, târfa aia de şobolancă), figurile cele mai respingătoare fiind Burhuşi, mafiotul burtos cu telemobil la brâu şi parpalac din păr de cămilă, expert în măscări şi injurii pe bază de organe genitale, şi naşa Gica în călduri, ce nu-şi refuză o scenă de sex la granița animalității cu Doru, nu-i aşa, animal şi artist. Meseriaş în stilul oral este zisul Culae ce are şi ticuri verbale ataşante – „Ie lumea amărâtă, bre“ –, dar şi absurde, tip „Mă vait că…“, cuvinte prin care îşi începea orice răspuns.
Cât de departe sunt personajele lui Radu Aldulescu de cele ale lui Thomas Mann, să zicem, tocmai prin oralitatea expresiei, agresivă, dezmățată, pe cât de agramată, pe-atât de firească. Ca să nu mai vorbim de numitul Nojiță, alcoolic convins, care face ce face şi o dă pe limba profeților biblici, un delir aproape parodic, aproape serios (amintind de personajul din Animale bolnave de Nicolae Breban), oricum o altă performanță de dicțiune a romancierului, tip „Ierusalime, Ierusalime, ce mi-ai făcut tu mie?“. Într-un elan bisericos de zile mari (imitatio Christi), Nojiță îi înfierează pe prooroci şi pe preoți, preconizând că „calea lor va fi lunecoasă şi întunecoasă“. De la acest personaj provine şi titlul romanului, căci zice bețivul ce va sfârşi ars de viu în propria casă în flăcări: „În proorocii Ierusalimului am văzut grozăvii mari. Sunt preacurvari, trăiesc în minciună (…) Căci prin proorocii Ierusalimului s-a răspândit nelegiuirea în toată țara“. Gura păcătosului adevăr grăieşte.
Ca orice romancier serios, Radu Aldulescu ştie arta monologului interior şi a confesiunii, dar mai ales arta dozării lor. O altă stratagemă narativă este fractura relatării obiective a naratorului, spre a face loc intervenției directe a personajului, de obicei injurioase. De mai multe ori planurile epice se suprapun, vocile narative interferează (în mintea Magdalenei, de pildă), preluându-şi biunivoc vorba, ajungându-se până la bruiaj, pe măsura haosului ce ne prezidează mintea, inima şi viața. Admirabil mi se pare limbajul prefăcătoriei celor trei copii față-n față cu geambaşii şi proxeneții lor, dar şi față de clienți; arta supraviețuirii înseamnă şi darul de a mima cu uşurință plăcerea, extazul, naivitatea, neruşinarea sau ruşinea. Structură epică solidă, romanul lui Radu Aldulescu validează un talent adevărat, generator de personaje şi scene vivante memorabile, realismul fără iluzii, terminal, sarcasmul şi profeția à la Savonarola reuşind să personalizeze o rețetă stilistică de succes.
În partea a doua a trilogiei ce-a debutat cu Îngerul încălecat, în Cronicile genocidului (Cartea Românească, 2012, 315p.), Radu Aldulescu oferă eşantioane de spoliere şi siluire a umiliților şi obidiților, de exterminare, fie ea şi simbolică, a celor sărmani („copii săraci şi sceptici ai plebei proletare”), în ciuda faptului că la conducerea țării nu se mai află tovarăşul el lider maximo, ci alți lideri tip Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Sucubul oprimării şi marginalizării nu este altul decât Robert Stan, zis Robert Diavolul, care nu are nimic de-a face cu eroul omonim, cu romantismul negru al legendei medievale gotice preluate de opera lirică a lui Mayerbeer.
Este vorba de un biet anonim, animat de cele mai bune intenții, numai că tribulațiile rocambolești ale protagonistului, aflat deja nel mezzo del cammin di nostra vita, par a atesta faptul că e copilul din flori al diavolului şi al unei muritoare-sinucigaşe, diavol ce – sub cele mai diverse măşti – îl însoțeşte pretutindeni şi necontenit, spre a-i spulbera orice tentativă de mântuire, altfel spus, garanția unei vieți în limitele normalității, liniştea sufletească şi, cu precădere, imensa sete de a dărui şi primi afecțiune şi iubire.
Romanul Cronicile Genocidului, o frescă social-politică în care erosul e la loc de cinste, se încheie în această notă, a morții singurei femei ce-şi făcuse cuib în inima protagonistului şi care, în plus, îl scosese din mlaştina sărăciei gata să-l înghită: este vorba de încă tânăra directoare a unei şcoli din Piteşti, Brânduşa, ucisă în cele din urmă într-o casă din Sibiu de sicari arvuniți chiar de soțul ei legitim, „celebrul” jurnalist venal Laurian Susanu. În afara acestui cuplu straniu pentru un ochi neavizat, o jună femeie ce avea totul, material vorbind, dar cu sufletul cuprins de metastază şi un cvasi-vârstnic şi slăbănog boschetar priapic, niciun alt personaj nu scapă din menghina sarcasmului tragic, climat al deziluziilor şi promiscuității ce bântuie stihinic pe tot parcursul cărții.
Asistăm astfel la scene de o actualitate profetică, interpretate de personaje pe care parcă le-am mai văzut în bestiarul ce s-a perindat pe sticla OTV-ului (hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère, să nu-mi spui că nu te-ai uitat niciodată la acest canal!), începând cu prostituate contorsioniste cu tentative de sinucidere (Andreea, țiitoarea lui Robert, fugită de-acasă pe la şase ani, acum o blondă-roşcovană-sexy cu garsonieră în Dristor, moştenire de la maică-sa ce se căsătorise cu vreun boşorog în Italia), foşti puşcăriaşi, delincvenți pocăiți (Robert Diavolul însuşi, în tinerețea lui „ştanțată, însemnată cu fierul încins al discursurilor tătucului, adevăratul părinte al hoților, violatorilor şi criminalilor”) şi terminând cu suita de vrăjitoare, astrologi cu computere, androide cu puteri paranormale, vizionari, politicieni sau jurnalişti demagogi şi corupți, dar care, prin cele ce grăiau, se autopropuneau spre beatificare.
În lumea românească a lui Radu Aldulescu (mai ceva ca o bolgie dantescă sau ştirile de la ora cinci de la Protv), cel mai bine o dusese Robert în cei aproape douăzeci de ani cât fusese gropar prin cele cimitire ale Bucureştiului. Acum, la 58 de ani (când consistența timpului era cu totul alta, „diluându-se până aproape de dispariție”), de când se aciuase în garsoniera Andreei, cu care avea un copil, abia de-şi găsise un post de paznic de noapte la un imens bloc cu magazine la parter de pe Mihai Bravu, pe un salariu de mizerie.
Bun şi ăla, numai că Andreuța lui nu plătise ani în şir întreținerea, drept care primise citație de evacuare. Robert găseşte ieşirea din impas: să vândă garsoniera, să plătească datoria de zeci de milioane, şi din banii rămaşi să-şi cumpere în provincie, în Frăsinenii (Frăsinei?) Vâlcei, la o oră distanță de Piteşti, o căsuță în blocurile-ghetou de pe timpul regimului ceauşist. Zis şi făcut.
Adevărul e că autorul cunoaşte foarte bine provincia românească, cum era înainte şi după toaletarea ei de după anul 2000, cu terifianta polarizare socială în „mizeri şi bogați”, plus felurite sindroame ce-au infestat un țesut social cândva solidar, acum ireversibil centrifugat: egoism de prădător (a se vedea portretul gogolian al cămătarului Auraş Crivac), singurătate, înstrăinare sufletească, țicneală, stricăciune la cap, sinucideri, boli letale, accidente, crime, bătăi, certuri, scandaluri, dar şi arivism cu orice preț (a se vedea cazul jurnalistului local Laurian Susanu cu a sa Foaie argeşeană pentru minte şi cuget, personaj în linia celor celebre concepute de Caragiale, Camil Petrescu sau G.Călinescu).
Un alt personaj remarcabil este Miron Geană: angajat la combinat vreme de 20 de ani, apoi disponibilizat, devine camaradul lui Robert în feluritele expediente care să le-aducă un ban cinstit. Văzând că nu-i mai prieşte nimic, Miron ajunge în cele din urmă „impresarul” unui Elvis local, îmbogățit de război. Exponențial pentru baronii locali este primarul Vasile Robu care întrerupe căldura în bloc, deşi afară sunt minus 15 grade etc.
Memorabilă este şi reîntâlnirea Diavolului, după 30 de ani, în satul dintre dealuri, Mohaci, cu Lențica, acum văduvă, o iubire de tinerețe şi mama Brânduşei: atmosfera este una depresivă, două singurătăți ce-şi amintesc clipe defuncte, ca şi cum s-ar jena că timpul i-a desfigurat. Pentru Robert însă se iveşte ocazia vieții: abia de-o zăreşte pe Brânduşa plecând într-un BMW, venită în vizită la maică-sa, ca să vezi coincidență, chiar în aceeaşi zi. De-ajuns pentru Radu Aldulescu să lege firele epice, declanşând viitoarea, neverosimila idilă dintre Brânduşa, directoarea unei şcoli din Piteşti, şi Diavolul ce concura pentru un post de gardian. Este convocat la biroul secretariatului, unde i se comunică decizia: dintre zecile de petenți, el a fost cel preferat.
Din acea clipă, tânăra doamnă îşi dă pe fața arama de nimfomană („ciorica asta cu trup de pisică maidaneză”), un bun prilej pentru autor de a disemina scene de sex de toate felurile, din toate pozițiile posibile şi în orice loc (inclusiv în hoteluri), fără perdea, ca şi limbajul aferent. Lui Robert, deşelat de prestația pe măsura focului şi disperării cu care i se livra Brânduşa („io te-am iubit cu disperare, tu mi-ai făcut zilele amare!”), dar răsplătit regeşte de tânăra sa amantă, de fapt soția lui Laurian Susanu (practicant prin articolele sale, reproduse pe zeci de pagini în roman, al mercenariatului şi şantajului), nu-i vine să creadă prin ce trece: este ultimul dintre cei o sută de amanți întâmplători ai Brânduşei (cerşetori, psiholabili, obsedați, demenți, roşi de diferite metehne).
El, Robert Diavolul, este dus cu BMW-ul la un hotel din Câmpulung de floricica lui, el, care fusese alungat din casă de Andreea, care avea cazier, dormise prin autogări, prin case părăsite, scări de bloc, parcuri, mâncase din gunoaie. Crede că e un vis, simte că reîntinereşte şi, totodată, are presimțiri negre.
Ce-i drept, Brânduşa fusese îndrăgostită în adolescență de Laurian, aveau doi copii superbi, dar acum se urau de moarte, căci celebrul jurnalist nu se mai atinsese de ea de ani buni, dedicându-se trup şi suflet ziarului, afacerilor nocturne, bețiilor de la care, fireşte, nu lipseau femeile. Venea în zori acasă, făcea scandal, o lovea etc.
Fapt e că Andreuța află de peregrinările amoroase ale lui Robert Diavolul (telefonul anonim al eternei doamne dezinteresate!) şi îl mustră, îl măscăreşte, îl blestemă, îl înjură cu vorbe demne mai curând de un puşcăriaş decât de o mamă de copil. În concluzie, ea înscenează o nouă sinucidere, dând drumul la gaze. Din fericire o trezeşte, din adormirea ce putea fi ireversibilă, copilul ce se întoarce de la şcoală.
Referindu-ne strict la unele performanțe de limbaj, nimeni nu l-a întrecut până în prezent pe Radu Aldulescu în privința expresivității dizgrațiosului, a detaliului hiperrealist, cu precădere din ambientul rural ce îi este, cum spuneam, extrem de familiar. Originale în mesajul lor, doldora de umor amar, sunt anume ticuri sau refrene, tip „să am bani de cheltuială ca s-ajung la primăvară”. Indubitabil este talentul scriitorului în a dialoga certurile de cuplu şi, mai nou, în analiza tip anchetă sau confesiunea-anamneză. Scriitura este una anticalofilă, colocvială, plină până la redundanță de expresii numind sau zugrăvind acte şi organe sexuale, fornicația ca scop în sine, vise erotice.
Pe coperta IV a versiunii franceze a romanului Amantul colivăresei, tradus la editura franco-elvețiană Syrtes (2013, 420 p.) cu titlul L’amant de la veuve, Radu Aldulescu era comparat cu Bukowski (acceptabil!), dar şi cu… Céline, ceea ce ni se pare cel puțin exagerat. Culmea este că unii cititori sau chiar critici numesc frecvența limbajului deocheat din romanele lui Radu Aldulescu autenticitate, realism ş.a.m.d., şi aplaudă până la leşin aceste pilde de dezinhibare, uneori de-a dreptul infantilă. Iată un fapt despre care cel mai nimerit ar fi să se pronunțe psihanaliştii, mă refer nu la autor, care, suntem siguri, o face premeditat.
Perversul cititor occidental abia aşteaptă să citească şi să aibă imagini despre o eternă şi fascinantă Românie, gură de iad. Cei cu documentarul, ce filmează ființe omeneşti scotocind în groapa de gunoi, au fost recent medaliați cu aur, după umila noastră părere, pentru denigrarea propriei țări. Ceea ce miroase tare urât. Credem, de asemeni, că ce e mult devine indigest, realitatea crudă nu este acelaşi lucru cu adevărul artistic, ceea ce atestă talentul lui Radu Aldulescu de portretist, de a aşterne lungi pagini de monolog interior, de dialog îngropat, de descriptor al detaliilor ce fac sarea si piperul romanului, de a panorama peisaje, de polemist pe teme sociale, politice, literare etc.
Dialogul pe laptop dintre anonimul corespondent (poate Laurian?) şi Brânduşa include şi câteva fraze în jurul cărții De ce iubim femeile. Laurian, deghizat în cetățean german de origine română, îşi aminteşte cum autorul susține că unul dintre motivele pentru care femeile merită respectul nostru este că ele nu se masturbează. „Tipul care a scris cartea nu numai că nu cunoaşte femeile, dar nici nu se pune problema că le iubeşte. Se iubeşte prea mult pe sine şi propria-i masturbare …”, conchide… Laurian.
Fermecătoare ni se pare trecerea de la epicul de toate zilele la cel elevat biblic, sacerdotal, la litania penitenței (se simte chiar un patos dostoievskian al căinței păcătosului), ceea ce nu exclude cruzimea viziunii dezagregării fiziologice şi anatomice a carcasei noastre efemere. Iată o probă de impecabil stilist dată de Radu Aldulescu, ce scrie cu toate simțurile în alertă: „Adulmecase totodată mirosul iute-putregăios, de capră, al lui Robert Diavolul, asemănător cu al lui, doar c-al lui e estompat în bună măsură de damful de rachiu care se face în zonă, din care Miron îşi trage vlaga şi exuberanța. Îl mirosise şi totodată îi plăcuse figura de înger decrepit, cenuşie, cu plete rărite, cărunte, câlțoase, pe care se vedea că-şi făcuse de lucru printre cripte, gropi, sicrie şi morți. Îngropase sau dezgropase morți, spălase morți sau mâncase din carnea lor, ce-ar mai fi contat?”. Suntem tentați să credem că un bun scenariu după această carte ar da la iveală un serial de succes de talia lui Twin Peaks.
O ultimă observație: Radu Aldulescu are un maestru, fără să-l fi cunoscut, în cubanezul Juan Pedro Gutierrez, de a cărui carte, Regele Havanei, am aflat întâmplător. Cărțile acestuia, tip Horror Comedia, cum s-ar putea numi stările şi coşmarurile trăite de protagonist (ceva-ceva din firea şi biografia lui Radu Aldulescu am recunoscut în unele gânduri ale lui Robert Stan, dar şi ale altor personaje din roman!), un genocid tropical udat cu rom cubanez, injectat cu droguri, sărăcie, şi sex cât cuprinde, sunt transferate underground în Spania şi publicate la cele mai prestigioase edituri. În Cuba însă J.P. Gutierrez este cunoscut ca inofensiv pictor şi scriitor pentru copii. Deocamdată.