Atât timp cât legendele ei tradiţionale se limitează la ritualul Ordinului, ele nu sunt teme potrivite pentru cercetarea istorică. Au fost inventate de creatorii ritualurilor în scopuri simbolice, aflate în relaţie cu formele iniţierii. Filosofia masoneriei speculative s-a dezvoltat din aceste mituri; şi, întrucât trebuie considerate ca fiind numai dezvoltarea unei idei filosofice sau speculative, nu pot fi puse în categoria relatărilor istorice.
Albert G. Mackey

 

 

Istoriografia medievală lasă să se întrevadă o viguroasă ramificaţie a tradiţiei iniţiatice care, traversând Canalul Mânecii, dă naştere masoneriei operative ca formă asociativă a meşteşugarilor specializaţi în edificarea imobilelor din piatră. Această tendinţă pare să fi prins contur încă din perioada antichităţii târzii, dacă e să ţinem cont de faptul că procesul de colonizare a Britanniei a beneficiat, la începutul mileniului creştin, de un puternic aport logistic asigurat de Collegiile care însoţeau legiunile romane. Drept urmare, spiritul pithagoreic s-a înrădăcinat treptat şi, sub o formă sau alta, a continuat să existe neîntrerupt în acest teritoriu.
Mai apoi, Biserica romană triumfătoare, atotputernică şi foarte hotărâtă să impună catolicismul ca religie dominantă în teritoriul care aparţinuse Imperiului Roman de Apus, a venit cu un amplu program de edificare a aşezămintelor bazilicale. Aşa se face că, în Evul mediu timpuriu înfloreşte, atât în Gallia şi în teritoriul aleman, cât şi în insulele britanice, o adevărată industrie guvernată de canoanele geometriei. Peste tot, instrumentul specializat prin care s-a transpus în operă acest amplu proiect sacerdotal era, pe atunci, masoneria operativă care îşi trăgea seva din asociaţiile romane de artizani. Ştim acum cu suficientă exactitate că masoneria operativă a fost organizată pe loji (ateliere) şi că era animată de vechile precepte geometrice privind reprezentarea frumosului pe care le moşteniseră de la maeştrii comacini şi de la liberi muratorii grupaţi, la un moment dat, în Lombardia.
Există numeroşi autori de cărţi referitoare la istoria masoneriei care introduc o distincţie netă între ghildă locală constituită pe lângă fiecare bourg mai important, pe de o parte, şi adevăraţii constructorii de catedrale, pe de altă parte; din prima categorie făceau parte cei amintiţi uneori ca fiind zidarii-neciopliţi, în timp ce arhitecţii şi maeştrii francmasoni autentici alcătuiau cea de-a doua grupare, cea cu adevărat iniţiatică şi păstrătoare a tradiţiei prin care geometria sacră era transpusă în lucrare. Însăşi denumirea de freemason pe care şi-o atribuiau aceştia din urmă, în insulele britanice, este pe deplin edificatoare, ea fiind nimic altceva decât o traducere a sintagmelor originale – liberi muratori şi franc-maçon – care materializau anume acea dimensiune universală a fenomenului. Iată, în acest sens, un citat ce poate fi considerat semnificativ: „Scriitorii nefamiliarizaţi cu faptele vorbesc deseori despre Francmasonerie ca fiind o organizaţie derivată din masoneria de breaslă, dar este o eroare. Membrii breslelor nu au fost niciodată uniţi, deşi au muncit în mare parte umăr la umăr… Francmasonii au existat în număr mare cu mult înainte ca vreun oraş de breaslă masonică să fi fost format şi chiar după ce breslele au devenit puternice, cele două grupări au rămas în întregime distincte.” (Newton, pp. 109-132) Putem totuşi conveni că, dată fiind lucrarea comună pe care cele două grupări amintite o săvârşeau împreună, breslele (ghildele) de zidari au constituit dintotdeauna şi pretutindeni un acoperământ natural pentru activitatea francmasonilor veritabili.
Cultura şi spiritualitatea engleză are meritul de a fi prezervat şi valorificat superior o colecţie specială de documente fundamentale referitoare la fenomenul masonic. După anul 1717, când s-a trecut de la masoneria operativă la cea speculativă, aceste documente au făcut obiectul unor cercetări aprofundate menite să îmbogăţească interpretarea lor în contextul epocii şi să clarifice raţionamentul iniţiatic originar care a animat toată acea derulare de evenimente circumscrise ambiţiosului program de edificare a catedralelor medievale.
Cele mai vechi astfel de documente sunt Manuscrisul Halliwell1 (cca. 1390), Manuscrisul Cooke (cca. 1450) şi Manuscrisul Dowland (cca. 1500), pe care le vom prezenta succint în cele ce urmează. Seria documentelor de acest fel se continuă şi pe parcursul secolelor următoare cu Manuscrisul Watson (1535), Statutele Schaw (datate 1598), Manuscrisul York nr. 1 (1600), Charta Sinclair (în două versiuni diferite, prima datată 1601 şi cea de-a doua, 1628) şi, în fine, Manuscrisele Sloane (datate 1646 şi, respectiv, 1700).
Manuscrisul Halliwell este redactat într-o engleză arhaică, sub forma unui poem, el fiind cel mai vechi astfel de text şi având o origine incertă. Lucrarea începe prin descrierea modului în care Euclydem (Euclid) ar fi fondat masoneria și a predat-o ca disciplină tinerilor aristocraţi din Egiptul Antic; treptat, această modalitate de trasmitere a învăţăturii s-a răspândit şi la popoarele învecinate. Documentul prezintă, apoi, modul în care măiestria a fost adusă în Anglia în timpul domniei lui Athelstan (924-939) – un om luminat care i-a învăţat pe masoni să se autoguverneze; el le-a prescris acestora un cod etic,2 un set de reguli utile pentru buna funcționare a șantierelor3, precum şi norme pentru adunările lor anuale. Manuscrisul prezintă, în continuare, legenda celor patru martiri încoronați, o serie de aforisme sapienţiale și se încheie, în spiritul epocii, cu o binecuvântare.
Considerat a fi cel de-al doilea document în ordinea vechimii, Manuscrisul Cooke4 este consemnat sub forma unui text cursiv şi conţine unele informaţii suplimentare. După o scurtă rugăciune care deschide lucrarea, sunt numite cele șapte arte liberale şi se precizează că geometria este echivalentă cu masoneria. În continuare este redată legenda personajului biblic Lameh şi a copiilor săi; astfel, primul dintre acestia, Jabal a descoperit geometria și a devenit maestru mason, cel de-al doilea, Jubal, a descoperit muzica, Tubalcain a descoperit metalurgia, iar Naamah (fiica) a inventat arta țesutului. Prin revelaţie, Lameh află că lumea va fi distrusă prin foc sau prin apă; de aceea, pentru a se salva cunoaşterea umană acumulată până la acel moment, întreaga învăţătură a fost încriptată pe două coloane, una ignifugă, cealaltă impermeabilă. După potopul care a urmat, cele două coloane au fost descoperite de Pithagora şi de Thot-Hermes. Urmează legenda lui Nimrod, arhitectul Turnului Babel, care îl iniţiază pe Avraam; la rândul său, acesta a transmis cunoaşterea egiptenilor şi, astfel, se ajunge la Euclid. Masoneria este integrată, aşadar, în spiritualitatea iudaică şi, după ce se înfăptuieşte înălţarea Templului din Ierusalim, ea își găsește calea spre Gallia și, de aici, spre Britannia. În acest cadru, Athelstan este unul dintre regii care susțin masoneria, fiul său cel mic devenind maestru. Ca şi Poemul Regius, textul documentului se încheie printr-o binecuvântare.
Manuscrisul Dowland,5 astăzi dispărut, reprezintă o versiune completată şi adăugită a celor două documente menţionate şi aduce, ca element de noutate, specificarea salariilor de care puteau beneficia masonii pentru lucrările executate. În mare parte, elementele de istorie legendară sunt similare cu cele consemnate în Manuscrisul Cooke; de reţinut, totuşi, că Euclid are aici un rol crucial în ceea ce priveşte trasmiterea cunoaşterii. Maestrul care a condus şantierul Templului lui Solomon este Avnon, fiul regelui Hiram din Tyr. Tradiţia, astfel cum ea s-a consolidat pe timpul edificării Templul din Ierusalim, ar fi ajuns în Anglia, via Gallia; ulterior, însă, din cauza războaielor, meşteşugul s-a pierdut şi, ca atare, a fost restaurat în timpul domniei lui Athelstan care proclamă o Charta conţinând norme fondatoare pentru Ordin. Sub oblăduirea lui Edwin, fiul regelui, are loc la York o primă adunare generală a masonilor care depun aici jurământul lor de credinţă.
În urma cercetării documentelor fundamentale a rezultat ceea ce poartă denumirea de istoria legendară a masoneriei – o reprezentare mitică şi aproximativă care, în mare parte, distorsionează şi hiperbolizează derularea evenimentelor cu scopul vădit de a transmite un mesaj iniţiatic ce se vrea a fi dincolo de realitatea obiectivă. Cu alte cuvinte, aceste vechi documente prezintă fapte din vremuri demult apuse despre care nu avem certitudinea că s-au întâmplat aievea; mai mult decât atât, aceste mituri devenite, cu timpul, vag desuete sunt reluate inclusiv în ritualurile actuale „…au un fundament comun în relatarea tradiţională care este cunoscută drept Legenda Ordinului şi care trebuie înţeleasă înainte de a putea încerca să studiem, în mod satisfăcător, istoria legendară a instituţiei.” (Mackey, p. 46) Redăm mai jos patru mituri considerate a fi fondatoare pentru masoneria speculativă, în viziunea cercetătorilor englezi: mitul privind originea geometriei (Avraam, Pithagora şi Euclid), mitul coloanelor prăbuşite (Thot-Hermes şi Pithagora), mitul Templului (regele Nimrod şi regele Solomon) şi, în fine, mitul răspândirii Artei regale (Charles Martell, Sfântul Alban, regele Athelstan şi fiul său, Edwin).
Numeroasele referiri la geometrie, precum şi la Euclid şi Pithagora pe care le întâlnim în Poemul Regius pot părea nefireşti; în plus, acest manuscris destinat unor oameni simpli, în mare parte, preocupaţi de munca lor istovitoare, evidenţiază clar o identitate greu de sesizat, anume aceea dintre geometrie şi masonerie. Iată, în acest sens, câteva citate ilustrative: (i) „Iar a cincea (artă liberală, n.n.) se numește geometrie; și aceasta învață omul volumul și măsura pământului și a tuturor celorlalte lucruri; această știință se numește masonerie”; (ii) „Manuscrisul (Dowland, n.n.) continuă printr-o declarație din care reiese că geometria și masoneria sunt identice; (iii) Am găsit această idee a geometriei concepută ca știință fundamentală a masoneriei enunțată în Legenda Ordinului.” (Mackey, 2017).
Există, aşadar, un adevăr fundamental care se dovedeşte a fi mult prea subtil și profund încifrat în istoria tradiției pentru a nu fi fost omis, de cele mai multe ori, tratat cu superficialitate sau chiar neglijat, pur şi simplu. Acest adevăr esenţial se referă la faptul că, dintotdeauna, geometria6 a reprezentat instrumentul tradiţional prin care se va fi realizat influenţarea aspirantului aflat pe calea regală; geometria va fi fost, aşadar, filonul de aur ce străbate istoria iniţiatică aflată mereu în tranziţie de la o formă organizatorică la alta. Stupefacția pe care o va fi produs relevarea constantelor geometrice pe vremea lui Pithagora, Euclid și Platon este identic-egală cu cea pe care o trăieşte aspirantul din secolul al XXI-lea și are același efect de trezire și de îndreptare fermă a acestuia cu faţa către Principiu. În toate timpurile, geometria a fost cea care a asigurat continuitatea predaniei și, deopotrivă, a reprezentat instrumentul predilect prin care s-a transmis fiorul ordinii, revelarea armoniei cosmice și a intenționalităţii divine. Frecventele referiri la Pithagora și la Euclid, pe care le găsim în vechile manuscrise, nu fac decât să sublinieze o dată în plus importanţa identităţii dintre masonerie şi geometrie. În centrul acestei reprezentări se întrevede doctrina metafizică a ordinii şi armoniei sacre, cea întemeiată pe principii universal valabile cu trimitere subtilă la planul divin şi la o voinţă / atotputernicie supremă. (Livio, 2017 și Ghyka, 2016)
De precizat, pentru început, că mitul coloanelor prăbuşite poate fi identificat şi în hermetism şi, de aici, identitatea dintre Lemeh şi Thot-Hermes. Legenda vorbește despre mai mulți Thot-i, mai precis de trei personaje distincte: primul, care ar fi trăit înainte de potop – reperul central al vechii istorii a omenirii –, cel de-al doilea, contemporan cu marele diluviu, în timp ce ultimul ar fi trăit după ce apele s-au retras şi uscatul a devenit din nou locuibil. Întâiul Thot avea certitudinea că un sfârşit al lumii era iminent dar nu știa cu exactitate dacă acesta se va produce prin foc sau prin apă și atunci a pus să fie dăltuită întreaga cunoaștere a omenirii pe două coloane, una rezistentă la foc, cealaltă rezistentă la apă, pentru ca astfel să fie salvată învăţătura acumulată până la acel moment. După potop, cele două stele au fost găsite, una de către cel de-al doilea Thot (Hermes), cealaltă de către Pithagora. Legenda coloanelor astfel recuperate este redată de istoricul Josephus Flavius (37-100 e.n.) dar versiunea sa nu pare să provină din aceiaşi sursă cu cea consemnată în manuscrisul Cooke datând de la finele secolului al XV-lea. (Mackey, 2017, pp. 85-96; Mead, pp. 62-66)
Istoria legendară ne spune că Euclid ar fi fost ucenicul lui Avraam7 care, la un moment dat al existenţei sale, se afla în Egipt pentru a transmite cunoaşterea despre cele şapte arte liberale. Pe cale de consecinţă, rezultă că Avraam l-ar fi iniţiat pe Euclid în tainele geometriei.8 Desigur, ar fi un sofism gratuit dacă am menţiona imposibilitatea întâlnirii lui Avraam cu Euclid. Dată fiind, cum spuneam, natura legendară istoriei Ordinului, astfel cum rezultă aceasta din manuscrisele menţionate, mult mai importantă de subliniat, în acest context, ar fi trecerea subtilă, dintr-o formă tradiţională în alta, a ezoterismului venit pe filieră sumeriano-ebraică şi preluat, apoi, în hermetismul greco-egiptean ale cărui fundamente tocmai se consolidau la Alexandria Egiptului pe vremea lui Euclid.
În cadrul istoriei legendare a masoneriei este reluată tematica Templului şi, cu o deosebită grijă, sunt prezentate acele înţelesuri subtile ce decurg din aceasta pentru a se fixa un imperativ de-a pururi călăuzitor, anume că Templul este Casa Domnului pe care cei aleşi sunt chemaţi să o edifice aici, pe Pământ, asemenea celei existente în Ceruri. Altfel spus, Templul este o reflectare a ordinii universale şi, ca atare, este destinat a transpune în operă Proporţia divină cunoscută de om prin intermediul geometriei. De aceea, Templul, în genere, şi Templul lui Solomon, în particular, reprezintă arhetipul oricărei construcţii spirituale. Istoria legendară a masoneriei aminteşte totodată de Turnul Babel,9 cel ridicat cu semeţie din ordinul regelui Nimrod10 al Babilonului şi al Asiriei.
Mai târziu se va spune: „Spiritualizarea Templului lui Solomon este prima şi cea mai proeminentă dintre învăţăturile Francmasoneriei. Aceasta este veriga care uneşte diviziunile operative şi speculative ale ordinului şi îi conferă caracterul religios (sacru, n.n.). Luaţi-i Francmasoneriei dependenţa de templu, eliminaţi din ritualul ei orice referire la acel edificiu sacru şi la legendele legate de el, şi sistemul însuşi va fi condamnat la decadenţă şi moarte grabnică.” (Mackey, 2018, p. 87)
Să remarcăm, pentru început, că însăşi nominalizarea temei privind răspândirea Artei regale în lume sugerează conştientizarea faptului că există o măiestrie distinctă care nu este altceva decât geometria identificată cu masoneria. Acest mit este, cumva, deosebit de discret şi, oarecum, povestit în mod diferit în manuscrise astfel că nu se poate trage o concluzie definitivă. În Poemul Regius, de pildă, se vorbeşte despre faptul că masoneria din Anglia provine direct din cea egipteană, în timp ce Manuscrisul Cooke ne arată că masoneria …a mers din ţinut în ţinut şi din regat în regat… până a ajuns în insulele britanice, tradiţia itinerantă fiind creditată, aşadar, ca sorginte a răspândirii măiestriei. De altfel, găsim această concepţie în orice tratat de istorie a arhitecturii căci, căutând contracte de muncă în domeniul edificării unor mari edificii reprezentative şi impunătoare, asociaţiile de masoni operativi au răspândit arta iniţiatică pe tot cuprinsul Europei.
Putem identifica şi o referire mai apropiată de adevărul istoric, aceea rezultată, cumva, din derularea evenimentelor şi, mai ales, din proximitatea insulelor britanice cu Francia medievală. Astfel, în manuscrisul Dowland, se face o referire nominală la un personaj legendar de stirpe regală, numit Charles Martell, care învăţaseră măiestria de la …un mason ciudat, Namus Grecus11 (Pithagora). Manuscrisul Cooke menţionează, în loc de Charles Martell, pe regele Carolus Secundus (Carol al II-lea) care fusese iniţiat în tinereţe, îi iubea mult pe francmasoni, „…îi preţuia şi le-a dat reguli şi obiceiuri gândite de el, dintre care unele nu fuseseră încă folosite în Franţa şi a poruncit ca ei să aibă o adunare o dată pe an şi să vină şi să vorbească împreună şi să fie conduşi de maeştri.” (Mackey, p. 136)
Primul protector legendar al francmasonilor pe tărâm britanic este Sfântul Alban12 care ar fi primit titlul de conducător al Ordinului şi a instituit o constituţie privind activităţile specifice. Legenda Sfântului Alban este redată în Manuscrisul Cooke şi este reluată, apoi, în Manuscisul Dowland cu detalii sporite acreditându-se teza potrivit căreia masoneria a fost adusă în Britannia de către legiunile imperiale.13
Ultimul episod notabil al istoriei legendare îl constituie cel al fondării Ordinului masonic la York, în anul 926. Astfel, poemul Regius menţioneză o lungă perioadă istorică de suprimare a artelor şi proiectelor arhitecturale, acestea fiind reluate abia în secolul al X-lea când prinţul Edwin, fiul cel mic al regelui Athelstan – iubitor de geometrie – ar fi convocat la York pe toţi francmasonii şi, astfel, ar fi reinstituit Ordinul. Detalii în legătură cu acest eveniment sunt consemnate atât în Poemul Regius, cât şi în Manuscrisul Cooke.

 

 

Bibliografie
Dalea, Ioan Gabriel – Documentele constitutive ale Francmasoneriei, Ed. Arcana, 2014;
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, Ed. Nemira, 2007;
Ghyka, Matila, C. – Numărul de aur, Ed. Nemira, 2016;
Guénon, René – Francmasonerie şi companionaj, Ed. Herald, 2016;
Ligou, Daniel (coord.) – Dicţionar de francmasonerie, Ed. Ideea europeană, 2008;
Livio, Mario – Este Dumnezeu matematician?, Ed. Humanitas, 2017;
Mackey, Albert G. – Istoria francmasoneriei, Ed. Herald, 2017;
Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei, Ed. Herald, 2018;
Mead, George Robert – Hermes Trismegistos, Ed. Herald, 2017;
Newton, Joseph Fort – Constructorii. O cercetare a istoriei şi filosofiei Masoneriei, Ed. Herald, 2021;
Tămaş, Mircea – Arta regală şi Franc-masoneria, Ed. Aion, Oradea, 2005.

 

 

Note
1 Cunoscut sub numele de Poemul Regius, documentul a intrat în atenția cercetătorilor în anul 1734 când a fost catalogat de către bibliotecarul David Casley care l-a descris ca fiind …un poem al îndatoririlor morale. Deplina consacare are loc în anul 1840 când James Halliwell a publicat lucrarea intitulată The Early History of Freemasonry in England, dedicată prezentării acestui manuscris.
2 Exemple de asemenea norme: …nu adăposti hoții, nu lua mită, participă cu regularitate la slujbele religioase etc.
3 Cum ar fi, de pildă: …nu-i face pe lucrătorii tăi să muncească noaptea, învață ucenicii corect, nu preluaţi lucrări pe care nu le puteţi executa etc.
4 Numele manuscrisului este dat de Matthew Cooke care l-a editat la Londra, în anul 1861.
5 În anul 1815, James Dowland a publicat pentru prima dată acest document în Gentleman’s Magazine.
6 Arhitectura şi arta de a construi nu sunt decât aplicaţii ale geometriei.
7 Personaj biblic legendar, considerat a fi întemeietorul tradiţiei monoteiste; figura lui Avraam (Avram, Abraaham, Ibrahim) este importantă pentru trei mai religii: iudaism, creştinism şi islam.
8 În repetate rânduri, în documentele constitutive, se pune semnul egal între geometrie şi masonerie.
9 A se vedea mitul Turnului Babel ca fiind un precursor legendar al Templul lui Solomon. (Mackey, pp. 97-108)
10 Nimrod este considerat a fi patron al geometriei / masoneriei şi arhitecturii. (Mackey, pp. 109-113)
11 Cu acelaşi înţeles sunt utilizate şi alte formule, cum ar fi: Manon Grecus, Mimus Grecus, Namens Grecus etc.
12 Care a trăit în secolul al III-lea şi s-a distins ca militar şi, apoi, ca premartir creştin al Britanniei romane.
13 Inscripţiile latine şi artefactele scoase la iveală de cercetarea arheologică confirmă faptul că arhitectura de inspiraţie pithagoreică a trecut Canalul Mânecii o dată cu trupele romane de ocupaţie.