Festivalul Național de Teatru…

…începe să integreze din ce în ce mai mult – și mai corect/coerent, zic eu – producții ale teatrului independent în programul său. Ediția 2017 a FNT, curatoriată tot de Marina Constantinescu, ca și în anii precedenți, a avut astfel o conformație poliedrică, cu montări de toate anvergurile și calibrele. E limpede, așa cum vorbeam deunăzi cu câțiva colegi, că în ultimii cinci ani teatrul românesc a parcurs o evoluție care devine – prin decelare istorică – semnificativă, iar intrarea spectacolelor independente în focusul marilor evenimente publice este sincronă și cu emergența unei noi generații de creatori de teatru (regizori în principal, dar nu numai) în teatrele publice.
Un exemplu de producție independentă selectată în FNT este Înaintea erei noastre de/r. Daniel Chirilă (Frilensăr & Teatrul Luni, București), o parodie cinic-amăruie despre fractura urban-rural, criza educației, paseism, sărăcie, încremenirea în proiect – cu un moment greu-simbolic: televizorul făcut cadou unei școli fără curent electric. Spectacolul, de o alertețe drăcească, cu personaje inteligent construite în cheie „rustică”, este un apogeu, cred, pentru seria teatrală „patriotică” a frilensărilor. Joacă, energic și convingător: Alina Mîndru, Maria Veronica Vârlan, Ovidiu Cosovanu, Tiberiu Enache, Tudor Răzvan Morar, Dumitru Georgescu.
După opinia mea, este cel mai substanțial text dramatic al lui Chirilă transpus într-un spectacol care, dincolo de austeritatea mijloacelor scenice, bazat în mare măsură pe performanța actoricească și pe ritmul de joc, are o consistență artistică, ideologică și estetică frustă și convingătoare.
O revenire actoricească notabilă în prim-planul scenic a avut Andreea Bibiri cu one-woman showul după Dario Fo și Franca Rame O femeie singură (r. Daniel Grigore-Simion, Teatrul de Artă, București). Partitura de mare cinism și emoție, având ca eroină o femeie sechestrată casnic de soțul ei, aflată în plină abulie și derivă existențială, undeva la frontiera dintre imaginarul exorcizant și pura nebunie, este susținută de redutabila actriță cu un frisonant amestec de detașare vampescă, vag trivială, și sincopele emoționale cele mai deznădăjduite, mici sclipiri ale lucidității disperate.
Un recital actoricesc de mare firesc și notabilă profunzime, cu care Andreea Bibiri își reconfirmă ambitusul teatral.
Trei producții muzicale, fiecare inedită în felul său, mi-au atras atenția în FNT.
Fecioarele noastre grabnic ajutătoare de Lee Hall a fost montat de Răzvan Mazilu la Teatrul Excelsior, coregraful/regizor făcând un pas decisiv în zona regiei de teatru muzical, de-a dreptul, cu un spectacol cu totul iconoclast din multe puncte de vedere.
Fecioarele noastre… este un fel de interpretare înțelegător-parodică a „ritualului de maturizare erotică” al unui grup de școlărițe catolice aflate la un festival de coruri – prima lor mare călătorie, prilej evident de verificare a potențialului lor feminin. Povestea contrariază, benign, toate clișeele bunei-cuviințe ipocrite despre inocența fetelor adolescente, cu situații dramatice fruste și un limbaj adesea… neortodox. Apare, astfel, un amestec fermecător de umor, de satiră și nostalgie, de naturalețe și omenesc.
Spectacolul are o excelentă scenografie modulară (Romana Țopescu și Dragoș Trăistaru) – un patrulater mobil axial ale cărui laturi compun fiecare câte un spațiu – care elimină fracturile de tempo, și un joc actoricesc șarmant, plin de nerv, de versatilitate coregrafică și muzicală, al actrițelor Alina Petrică, Meda Topîrceanu, Ioana Mărcoiu, Daniela Tocari, Oana Pușcatu și Ana Bianca Popescu; orchestra live (cu orchestrația lui Lucian Vlădescu) completează fast dinamica unei producții pe care pudibonzii ar caracteriza-o sigur ca „deșucheată”. Deșucheată, nu cred, dar vie și sinceră, cu siguranță.
Cu Jurnalul lui Robinson Crusoe după Insula lui Gellu Naum, Ada Milea face și ea o trecere memorabilă dinspre concert-performance spre musical, într-un spectacol a cărui coerență/consistență i se datorează esențial, chiar dacă regia e semnată de Mihai Măniuțiu (Teatrul Odeon, București). Povestea poznașă a naufragiatului Robinson este de această dată narată muzical cu o elaborare orchestrală și vocală mult mai complexă decât în precedenta versiune, cea de la Cluj – un aspect care nu face decât să asigure plus-valoare artistică și rotunjime estetică acestui spectacol. Totuși, personal consider că ambele producții după Insula sunt la fel de ghidușe și frumoase, cu aceeași putere de sugestie și de transpunere a privitorului într-o lume a fanteziei.
Opulent decorul masiv, imaginând un soi de acvariu circular, al lui Adrian Damian; plină de pitoresc și savoare interpretarea lui Mihai Smarandache, Marius Damian, Paula Niculiță, Antoaneta Zaharia, Ionuț Chivu, Cezar Antal, Dimitrii Bogomaz, Marius Stănescu, Anda Saltelechi, Ruxandra Maniu, Diana Gheorghian, Meda Victor, Constantin Cojocaru, Ioan Batinaș, Relu Poalelungi, Alex Neagu.
Într-un registru deloc impregnat de fantezie, dimpotrivă, de o acuitate socio-ideologică chirurgicală, a fost conceput Familia fără zahăr de Mihaela Michailov (r. Radu Apostol, Teatrul Mic & REPLIKA, București), un musical aparent agreabil despre subiecte din cele mai traumatice ale existenței cotidiene românești. Prejudecăți și clișee, blocaje „tradiționale” și rebeliuni generaționale, abuzuri „firești” și glisaje rușinoase, tot ce ține de familia românească de ieri și de azi – iar diferențele, recunosc, nu sut chiar atât de mari pe cât credeam – e aici coagulat în versuri și pe muzică, cu ritmuri și sonorități din cele mai diverse, de la hiphop la șlagărul nostalgic-evergreen, dacă vreți. Un aer ușor polar prin subtextul poveștilor spuse/cântate străbate adesea scena, dincolo de voioșia copilăroasă a interpetării și volutele video de fundal.
Familia fără zahăr poate fi socotit un spectacol exorcizant-pedagogic (dar nu didacticist), în care semantici de sens opus sunt reunite pentru a obține un efect cathartic (efect obținut, vă asigur). Un spectacol care te amuză, te oglindește, te confruntă cu o realitate pe care poate n-o știai și te pune pe gânduri. Echipa care face asta: Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Gabi Costin, Oana Pușcatu, Silvana Negruțiu, Paul Dunca (care a făcut și coregrafia). Plus Gabi Albu (scenografia), Elena Găgeanu (video), Bobo Burlăcianu (muzica) și Bobi Dumitraș (versurile).
Nu evitați acest spectacol nici dacă aveți o familie mică, cu care vă întâlniți rar, nici dacă faceți parte dintr-un trib. Efectul elegiac-cathartic va fi similar de mare.
Adaptarea după György Dragomán m-a îndemnat să văd înscenarea lui Armin Petras cu Rug (Teatrul Național „Radu Stanca” în coproducție cu teatre din Germania și Ungaria). Un spectacol cu o forță de sugestie care m-a impresionat și cu o dimensiune speculară în care m-am regăsit cu mare emoție și empatie, Rug narează câteva povești de viață de copleșitoare veridicitate, împletite într-o Românie bulversată de recenta mare schimbare de regimuri. Cu intarsii retrospective și visuri prospective, narațiunile se întretaie într-un întreg ce combină resemnarea memoriei și exuberanța adolescentină a speranței. Admirabil a știut Armin Petras să filieze trama romanescă a lui Dragoman, într-un un spațiu de joc multifuncțional semantic, deși extrem de simplu-simbolic (decor: Olaf Attmann) – un patrulater pavat cu pietriș, deopotrivă piață publică, maidan, câmp înghețat, spațiu recluziv sau domestic. Marea emoție pe care o transmite Rug se datorează însă în cel mai înalt grad interpetării celor două actrițe a căror riguroasă și pregnantă energie scenică – cu treceri subite de la dezlănțuite trăiri de tinere fete la abstracta suferință a maturității feminine – poate să taie uneori respirația spectatorului: Arina Ioana Trif și Maria Tomoiagă.

Conect Act,

un festival organizat de Teatrul Național din Târgu Mureș, compania „Liviu Rebreanu”, și Fabulamundi Playwriting Europe a catalizat în programul său texte dramatice și spectacole cu subiecte problematice – politice, sociale, extrem-contemporane, de la noi sau de prin preajmă.
O montare foarte acută, remarcabil calibrată dramaturgic și regizoral, impecabil susținută actoricește și scenografic-vizual a aparținut chiar gazdelor: Tatăl meu, preotul de Gabriel Sandu, în regia Letei Popescu.
Piesa are o stilistică literară admirabilă și o solidă articulație dramatică, chiar dacă premisa ei poate părea anecdotică pentru cârcotași. Tatăl meu, preotul prezintă – adică nu „comentează”, nu judecă, nu împarte adevăruri – profundul conflict intim, moral, uman, social din familia unui preot care susține campania pentru familia tradițională, dar află că fiul său este homosexual.
Gabriel Sandu și-a construit textul fără inflexiuni ostentative ori militante, cu un echilibru care, cu atât mai mult, prin chiar felul în care sunt edificate personajele, accentuează dramatismul situației, lăsând spectatorul s-o „evalueze” din propria-i perspectivă.
Leta Popescu a operat o lectură complet în spiritul intrigii, developând, cu ajutorul unor actori total implicați, cu interpretare dozată atent și ferită de clișee sau șarje, interacțiuni etice și dileme interioare care dau pregnanță subiectului. Mai puțin sofisticat spus, personajele pe care le vedem nu sunt schematice, dogmatice, monocorde, ci vii, complexe, dilematice.
Dan Rădulescu și Monica Ristea au conturat savuros, dar nu caricatural, în rolul cuplului părintesc-preoțesc, exact „onorabilitatea” social-pretinsă a poziției lor: teama de „scandal”, salvarea aparențelor, tonul mereu controlat, jos, indiferent de tensiunea dialogului. Acest conformism social nu duce, totuși, la habotnicie: dincolo de spaima lor funciară de „gura lumii” și demolarea unui orizont familial pastelat-fericit, ei rămân părinți, adică nu-și pot renega fiul. În pandant, fiul Andrei (Vlad Bîrzanu) și prietenul acestuia, Bostan (Alexandru-Andrei Chiran) au exact aerul rebel al asumării unei condiții aparte, cu alura belicoasă și certă a tinereții, dar asta nu-l face pe Andrei să-și abandoneze postura filială, „ascultarea” față de părinți. Distribuția e completată de Cristian Iorga, care joacă versatil mai multe roluri.
Prin veridicitatea personajelor – interpretate convingător, echilibrat, de actorii mureșeni – spectacolul coagulează o emoție evidentă. Situația dramatică nu e doar plauzibilă, ci are și o autenticitate indeniabilă, inspirat configurată dramaturgic și ingenios potențată regizoral. Firescul intrigii, cu tot cu partea sa liminară, a fost transpus scenic cu precizie, fără „artificii” inutile, ba chiar cu o lăudabilă rigoare regizorală. Aceeași exactitate ce se regăsește și în decorul ușor constructivist, sugestiv, și video-designul lui Tiberiu Toitan, tubular-auster și multisemantic.
Tatăl meu, preotul e unul din spectacolele pe teme extrem-contemporane care depășește cu succes bariera tezei schematice, intrând într-o fastă zonă de creativitate literară și regizorală, de anduranță semantică și umanism artistic, oricât de ciudat ar mai suna azi aceste expresii.
(În alt registru, mult mai ludic, Leta Popescu a montat la Târgu Mureș, la Teatrul 3G, și Neverland de Alexa Băcanu, un fel de parodie romantic-anxioasă despre dilemele stârnite de căsătorie și tot ce ține de noul statut. Construit cu mici accente de musical – compozitor Boros Csaba -, cu o netă amorsă comică, spectacolul se remarcă prin vitalitatea jocului și farmecul scenic al actorilor Raisa Ané, Laura Mihalache, Ștefan Mura și Pál Emőke.)
O anume ambiguitate, intenționată, de semnificație, au aruncat asupra spectacolului lor actrițele sârbe Maja Pelević și Olga Dimitrijević.
Libertate, cel mai scump cuvânt capitalist (BITEF Teatar, Belgrad) este un pseudo-videodocumentar din Coreea de Nord, presărat cu momente „comerciale”, în care actrițele vând diverse suveniruri de acolo, de la cărți de joc la tărie, tricouri, un topor etc. Narațiunile scenice și interludiile publicitare se derulează cumva în răspăr cu imaginile video ce alcătuiesc un soi de road-movie conspirativ, iar ansamblul capătă – cel puțin pentru noi, esticii – conotații frisonante. Finalul, însă, e derutant deconstructivist: dacă realitatea nu e așa?, ne întreabă cele două interprete, schimbând radical codul reprezentației. Un spectacol amuzant și freaky totodată, bine gândit și inteligent dezvoltat, despre fragilitatea certitudinilor și partizanatul perspectivei.
Regizorii Olga Macrinici și Andi Gherghe au realizat un ghiduș experiment artistic prin Gen.eu (intitulat anterior eurOpinions – șase piese scurte despre noi), un colaj de texte pe tema „Tinerii în societate”, propusă de un concurs de dramaturgie. Spectacolul rezultat a fost unul de năucitoare alertețe, ofensiv vizual (excelent designul video al lui Janian, care a dat o dinamică grozavă unei montări altminteri, prin forța lucrurilor, relativ statice), cu o secvențialitate bogată, dar cam greu de urmărit consecvent, și o interpretare în forță și cu vervă a actorilor Anca Loghin, Loredana Dascălu, Laura Mihalache, Carmen Ghiurco, Luchian Pantea, Radu Anastas. Dileme adolescentine, povești de dragoste, conflicte de generații s-au succedat în fragmentele acestui colaj inedit, un fel de caleidoscop ritmat tinerește.
În fine, Andi Gherghe m-a provocat să văd un al doilea spectacol de la Teatrul 3G, în afara ConectAct: Bucurie și fericire de Szekely Csaba. Un text care denotă versatilitatea tematică a dramaturgului, un fel de comedie neagră despre condiția homosexualului într-o comunitate ardelenească aparent tolerantă, cu condiția să nu știe nimic. Szekely cultivă aici, ostentativ, caracterele neverosimile, bruscând aparențele și obținând, astfel, un efect comic copios. Un tânăr care încearcă să-și mascheze identitatea de gen într-un univers urban-rural îmbâcsit, opac, amenințător față de confesiuni prea evidente se refugiază într-o bizară poveste de dragoste homosexuală cu accente rizibile. N-are sens să rezum povestea, savuroasă; voi spune doar că e genul de intrigă care, paradoxal, poate stârni deopotrivă homofobie – cum am auzit că s-ar fi petrecut la o reprezentație –, ca și frustrare din partea minorității, pe de altă parte, prin aspectul său crud-anecdotic.
După opinia mea însă – și cred că Andi Gherghe și actorii din spectacol au redat exact această dimensiune a textului –, avem de-a face cu o poveste didactic-exemplară, în care haloul grotesc al întâmplării este menit să releve atât jocul înșelător al aparențelor cât și stupizenia prejudecăților și clișeelor mentalității comune despre un subiect băgat adesea sub preș, când nu e vehement contestat.
Spectacolul e montat în registru frust-realist, cu un decor apropriat-gospodăresc, așa că granița dintre evidență și fantezie, dintre esență și aparență, așadar, e și mai netă.
Fodor Piroska, Benedek Botond, Orbán Levente, Kovács Károly, Nagy István, Badics Petra, Szász Réka sunt actorii care spun această istorie de „bucurie și fericire”. Și, dirijați de Andi Gherghe, un fin hermeneut szekelyan, ca să zic așa, o spun atât de bine încât, dacă ești un om cu mințile la tine, nu poți să nu te amuzi, dar și să empatizezi…