Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Giordano Bruno și tradiția ermetică (I)

Giordano Bruno  și tradiția ermetică (I)

Giordano Bruno s-a născut la Nola, un orășel la poalele Vezuviului, în 1548. N-a pierdut niciodată această amprentă a originii sale napoletane și vulcanice și era orgolios să se numească „Nolan”, născut sub un cer „binevoitor”. Sunt cuvintele cu care își începe Frances A. Yates1 studiul său despre G. Bruno. El a intrat în Ordinul dominican în 1563, primit în Conventul dominican din Napoli, unde se află mormântul Sfântului Toma din Aquino. În 1576 au început pentru el necazurile cu Inchiziția, fiind deja acuzat de erezie, după care a fugit abandonând hainele dominicane: din acel moment a început călătoriile sale în toată Europa. După ce a încercat să intre în contact cu calviniștii din Geneva, a plecat la Toulouse, în Franța. Aici a ținut timp de doi ani prelegeri privind lucrarea „Sfera” a lui Giovanni di Sacrobosco, după care a plecat la Paris spre sfârșitul anului 1581.
Aici a început să țină lecții despre „atributele divine”, atrăgând atenția Regelui Henri al III-lea de Valois, fiul lui Henri al II-lea și al Caterinei de Medici. Să ne amintim, scrie Frances A. Yates de atenția pe care ermeticii fracezi o acordau distincției dintre ermetismul creștin și magia din Asclepius și magia talismanică a lui Marsilio Ficino. Putem vedea cum ermetismul creștin catolic a înflorit într-un mediu specific mediului mișcării franciscane, de sorginte capucină, cel din jurul Regelui Henri al III-lea. După sosirea la Paris G. Bruno începe să predice un ermetism magic, pătruns de magia din Asclepius, în care magia ficiniană e dusă până la consecințele pe care însuși Ficino nu le-a putut visa.
Raporturile dintre Bruno și regele Henri al III-lea sunt documentate numai de ceea ce Bruno le-a spus inchizitorilor venețiani. El le-a spus acestora că regele, care a aflat de lecturile sale publice, l-a chemat, întrebându-l dacă arta memoriei pe care o predă el era naturală sau era bazată pe artificii magice. Bruno a afirmat că a demonstrat în fața regelui că arta sa nu era magică. Acest lucru, ne spune Frances A. Yates, nu este adevărat. A afirmat, de asemenenea, că i-a dedicat regelui cartea De umbris idearum, după care regele l-a numit Lector la curtea sa. Dacă regele ar fi aruncat o privire asupra lucrării De umbris idearum, ar fi recunoscut în mod sigur imaginile magice. De asemenea mama regelui avea raporturi strânse cu magicieni și astrologi, ceea ce demonstrează că regele cunoștea bine magia. Tocmai de aceea l-a chemat pe Bruno la Curte. El le-a referit inchizitorilor că atunci când a plecat spre Anglia avea cu el Scrisorile de recomandare din partea regelui adresate ambasadorului francez în Anglia, Michel de Castelnau de Mauvissière, în casa căruia a rămas întreaga perioadă a permanenței sale engleze.
Trebuie amintit aici un fapt extrem de relevant, remarcat de F. A. Yates, și anume că este posibil ca însuși Henri al III-lea să-l fi trimis pe Bruno în Anglia în misiune, sub acoperirea rozei, fapt care i-a schimbat radical viața, transformându-l dintr-un magician rătăcitor într-un tip singular de misionar. Ambasadorul englez la Paris, scrie F. A. Yates, l-a atenționat pe Francis Walsingham, într-o scrisoare datată martie 1583, de sosirea iminentă a lui Bruno:
„Intenționează să vină în Anglia Giordano Bruno, Nolanul, profesor de filosofie, a cărui religie n-o pot aproba.”2 Vedem aici o remarcă foarte impotantă: este religia și nu filosofia lui Bruno, cea pe care ambasadorul nu era capabil s-o aprobe, dar probabil că face parte dintr-o expresie care își are limitele ei.
În ce privește arta clasică a memoriei, pentru a putea înțelege importanța tradiției, trebuie să amintim că începând cu oratorii romani care se foloseau de o metodă mnemonică descrisă în lucrarea Ad Herenium3, la care s-au referit Cicero și Quintiliano. Metoda presupune memorizarea unei serii de locuri dintr-o clădire și punerea lor în legătură cu anumite imagini folosite pentru a readuce în memoria oratorului diversele etape ale discursului. În timp ce-și ținea discursul oratorul își amintea ordinea succesivă a a diferitelor locuri memorizate, alăturând fiecăruia imaginile care trebuiau să-i amintească determinate concepte din propriul discurs. Dar trimiterile mnemonice la diferitele locuri din edificiu nu era unica metodă folosită: se spune că Metrodor din Scepsi s-a folosit de un Zodiac, ca un punct de plecare pentru sistemul său mnemonic.
„Această artă clasică, scrie Frances A. Yates, considerată în mod normal numai ca mnemonică, a avut o lungă istorie în Evul Mediu, recomandată încă de Albert cel Mare și de Toma din Aquino. În timpul Renașterii a devenit o metodă folosită de filosofii neoplatonici și de ermetiști și era folosită ca metodă pentru fixarea în memorie a unor imagini fundamentale și a arhetipurilor, care presupuneau, ca sistem de localizare mnemonică, aceeași ordine cosmică și făcea asftfel posibilă o cunoaștere profundă a Universului. O asemenea concepție este deja evidentă în textul lucrării lui Marsilio Ficino, De vita coelitus comparanda în care ni se spune că imaginile sau culorile planetare, memorizate în felul în care erau reproduse pe tavanul unei săli, erau folosite de cei care le-au memorizat în acest fel ca pe un principiu organizator al tuturor fenomenelor de care s-ar fi folosit cel care a fost instruit în acest mod. După părerea mea, scrie Fraces A. Yates, experiența ermetică a reflectării Universului în mintea umană se găsește la baza memoriei magice a Renașterii, în cadrul căreia mnemonica clasică bazată pe locuri și imagini este înțeleasă sau aplicată ca pe o metodă de urmat în acea experiență, imprimând în memorie imagini arhetip sau în cel mai bun caz, activatăți memorizate magic. Folosindu-se de imagini magice sau talismanice, ca de imagini mnemotehnice, magicianul spera să dobândească cunoștințe și puteri universale urmârind ca prin intermediul organizării magice a imaginației să devină o personalitate dotată cu puteri magice, în sintonie, ca să spunem așa, cu cele ale cosmosului.”4
Această singulară transformare sau adaptarea artei clasice a memoriei în cursul Renașterii are o istorie încă dinaintea lui G. Bruno, dar prin scrierile sale se va ajunge la punnctul culminant. Lucrările sale De umbris idearum și Cantus Circaeus5 pe care cercetătoarea engleză le analizează, sunt primele scrieri despre memoria magică. Din aceste scrieri ne putem da seama că G. Bruno era deja un magician înainte de a ajunge în Anglia.
De umbis idearum, publicată la Paris în 1582, este dedicată regelui Henri al III-lea. Dedicația este precedată și urmată de poezii, care atrag atenția cititorilor în ce privește dificultățile operei. Primii pași sunt cei mai dificili, dar atenția care trebuie să i-o acorzi va avea la sfârșit o binemeritată recompensă. Opera, scrie Frances A. Yates, poate fi asemănată cu statuia zeiței Diana din insula Chios, care ne arată la intrarea în templu o față plângătoare și un chip surâzător la ieșire; sau ca în enigma lui bicornis, care pe de o parte era asprru și respingător, în timp ce cealaltă față îi permitea o perspectivă mult mai atrăgătoare. Acel chip și acea enigmă păreau, la început, de neînțeles și antipatice, însă celora care contemplă umbrele, n-o să le lipsească satisfacția unor beneficii mulțumitoare.
Un artificiu poetic atribuit înțelepciunii magului Merlin descrie cum anumite animale nu sunt menite să înfăptuiască acțiuni incompatibile cu natura lor: de exemplu, „unui porc prin natura lui, îi este imposibil să zboare”. Cititorul este avertizat să se apropie de această operă, numai dacă este în măsură să o înțeleagă, în ultimă instanță, să nu ne ocupăm de lucruri care ne depășesc capacitățile noastre intelective.
Pentru a ne face înțeleși pe deplin, n-avem altă modalitate decât de a ne face părtași la scrierile lui G. Bruno, urmând punerea în pagină pe care o face la modul exemplar F.A.Yates:
„Lucrarea este organizată pe baza subdiviziunilor trigesimale. Pe primul loc sunt treizeci de paragrafe sau capitole de intentiones, adică despre modalitatea căutării luminii dumnezeiești, printr-o intenție voluntară îndreptată spre umbre sau spre reflexiile acesteia. În anumite texte se face trimitere la cabaliști și la simbologia Cântării lui Solomon. Totul este ilustrat printr-un cerc, împărțit în treizeci de sectoare, marcate cu un număr identic de litere, cu Soarele în Centru. Toate intențiile, cererile se îndreaptă spre Soare, nu numai spre Soarele vizibil, ci și spre divinul Intelect, din care Primul este imaginea sa. Cercul cu litere este în mod sigur un element lullian și reflectă principiul lullian pe care se bazează arta despre „atributele divine”, reprezentate de litere și care probabil se leagă de acele lecturi despre despre acele treizeci de atribute divine pe care Bruno le-a prezentat la Paris, din care nu ne-a rămas niciun text”.
Urmează, ne spune Frances A. Yates, treizeci de capitole scurte despre „conceptele ideilor”; acestea au un vag caracter neoplatonic și fac trimitere la Plotin. Fără a-l cita în mod direct, opera la care se referă este De vita coelitus comparanda a lui Ficino. El se referă la plotinizarea ficiniană a imaginilor cerești și enunță premisele pentru o listă cu imaginile pe care se bazează sistemul magic al memoriei.
Bruno n-a ezitat să-și imprime în memoria sa imaginile demonilor și a decanilor egiptene. Așa cum a spus Eugene Garin6, Bruno a preluat lista cu imaginile celor treizeci de decani, atribuită lui Teucro Babilonezul aproape integral din De occulta philosophia a lui Cornelius Agrippa.7
Bruno, scrie Frances A. Yates, s-a referit destul de mult la talismanele ficiniane, fără inhibițiile creștine ale lui Ficino, el crede că tradiția ermetică egipteană era mai consistentă decât cea creștină. Acest fapt are o explicație mult mai profundă pe care o găsim în Numenius, deoarece „în multe texte medioplatonice iese în evidență o puternică apreciere pentru Pitagora, considerat maestrul lui lui Platon și, într-un anumit fel, părintele înțelepciunii filosofice, amândoi, urmașii lui Moise, așa cum credea Numenius.”8
Filosofii cărora le era familiară literatura magică și care s-au ocupat cu propagarea ei au sfârșit tragic, cum a fost cazul lui Cecco din Ascoli, un magician din secolul al XIV-lea, a sfârșit ars pe rug, deoarece în Comentariul său necromantic la lucrarea Sfera a lui Giovanni Sacrobosco a citat o lucrare intitulată Liber de umbris idearum atribuită lui Solomon.9
Oricât ar fi de extraordinar, scrie Frances A. Yates, rețin faptul că „umbrele ideilor” bruniene ar fi imaginile magice, imaginile arhetipice cerești, cele mai apropiate de ideile din mintea dumnezeiască, diferite de cele aparținând lucrurilor inferioare. Nu putem exclude faptul că Ficino prin folosirea frecventă a cuvântului „umbră” ar fi fost și el intenționat să le dea aceeași semnificație. Imaginile magice continuă F. A.Yates erau așezate pe cercul sistemului mnemonic, căruia îi corespund alte cercuri pe care erau indicate toate conținuturile fizice ale lumii pământești elemente, pietre, metale, ierburi și plante, animale și păsări și așa mai departe, o complexitate a cunoașterii omenești strânsă de-a lungul secolelor, simbolizată de imaginile a o sutăcincizeci de mari personalități și inventatori. Cine era în posesia unui astfel de sistem se putea înălța deasupra timpului și era capabil să reflecteze în propria minte întregul Univers al naturii și al omului.
Trebuie remarcat că rațiunea pentru care un sistem mnemonic ca acesta ar constitui un secret ermetic este de căutat în trimiterile făcute la Corpus-ul Ermetic și la reflectarea gnostică a Universului în mintea umană, ca la sfârșitul lui Pimander, până când inițiatul reușește să-și imprime în mintea sa ceea ce Pimandru propune ca acțiune benefică așa cum este redat în Corpus-ul Ermetic XI.
Imprimând în memorie imaginile cerești, imaginile arhetipice ale cerului, care sunt umbrele apropiate de ideile minții (mens) divine, de care depind toate lucrurile inferioare, Bruno a sperat să urmeze experiența egipteană a puterilor dumnezeiești. Imprimând în propria fantezie figurile zodiacale putem obține calitatea de a poseda o artă figurativă care va însoți într-un mod minunat nu numai memoria, ci toate „puterile sufletești”.
Sistemul magic brunian al memoriei este unul reprezentativ pentru memoria unui magician, a unuia care cunoaște realitatea dincolo de multiplicitatea aparențelor, fiindu-i confirmată propria imaginație în ce privește imaginile arhetipale și care, datorită puterii sale de a pătrunde realitatea a fost capabilă să-și atribuie și puteri operative. Este vorba de o preluare directă din neoplatonica interpretare ficiniană a imaginilor cerești, dar dusă mult mai departe.
„Caracterul egiptean” al artei descrise în De umbris idearum, scrie Frances A. Yates, a fost puternic accentuat de discipolul scoțian al lui Bruno, Alexander Dicson, care a pubicat la Londra, în 1583, o lucrare în care a imitat De umbris idearum sub forma unui dialog în care-i are ca interlocuitori pe Mercurio și pe Theut, nume ale aceluiași Hermes Trismegistul”10.
Cealaltă lucrare despre memoria magică, publicată la Paris, o are ca eroină pe maga Circe ( Kirké ), fiica Soarelui. Se numește Cantus Circaeus și „este dedicată lui Jean Regnault și lui Henri d’Angouléme, Marele Prior al Franței, un personaj important de la Curtea franceză, care era de sânge regesc, fiind fiul nelegitim al regelui Henri al II-lea. Regnault a spus că manuscrisul i-a fost dat de Bruno, care l-a rugat să se îngrijească de publicarea lui. Cu toate că a fost publicat în același an cu De umbris idearum, în 1582, este o operă succesivă a acesteia, dedicată regelui creștin11.
Lucrarea se deschide cu o mare Incantație solară dedicată zeiței Circe, în care sunt amintite toate numele și atributele divine, animalele, păsările, metalele, care sunt în corespondență directă cu Soarele. Din când în când, ne spune Frances A. Yates, cel care o asistă pe zeiță trebuie să arunce o privire în afară pentru a vedea direcția razelor solare și pentru a constata dacă Incantația funcționează. În această incantație există o trimitere directă, dacă nu chiar confuză la De vita coelitus comparanda a lui Ficino, iar în ceea ce privește Soarele ca vehicul al puterilor supranaturale imposibil de perceput cu rațiunea umană; puteri ce provin de la „idei sesizate prin intermediul unor rațiuni ale Sufletului lumii”.
Circe proclamă după acele incantații mărețe, destul de lungi, dedicate Lunii, planetelor Saturn, Jupiter, Marte, Vennus și Mercur (Mercuri dies ) și la sfârșit îi imploră pe cei șapte Guvernatori să-i dea ascultare. Prin magia sa ea se referă în același timp la combinațiile planetelor, a pietrelor etc. făcând și anumite gesturi rituale; asistentul său trebuie să consulte Pergamena (textul sacru) în care apar acele notae, al căror mister este inaccesibil muritorilor de rând.12
Izvorul principal al lui Bruno este De occulta philosophia a lui Cornelius Agrippa din Nettesheim pentru imaginile cerești, cât și pentru lucrarea De umbris idearum. Incantația lui Bruno este asemănătoare cu cea a lui Agrippa, Bruno bazându-se pe versiunea lui Agrippa, adăugând-o și modificând-o în mod liber, la fel cum s-a bazat și pe imaginile astrale ale astrologului german.
Textul despre incantațiile zeiței Circe, sau mai bine zis, cel din Cantus este folosit în memoria practică și a fost urmat de o artă a memoriei.13
„Adeptul, scrie Frances A. Yates, ar fi abordat Arta memoriei cu o imaginație pătrunsă de imagini cerești, un preambul necesar pentru o memorie magică. Nu sunt sigură că aceasta ar fi interpretarea exactă a conexiunii imposibil de explicat între incantații și arta memoriei; este vorba oricum, de o interpretare posibilă.”14
Magia zeiței Circe implică o reformă morală. Ea se întreabă unde este Astrea, justiția din „Vârsta de aur”, care-i amenință pe răufăcători și cere zeilor să restaureze virtuțile. Magia sa face ca oamenii să fie transformați în bestii și acesta este un lucru „bun”, contrar obișnuitei interpretări a legendei lui Circe, deoarece răufăcătorii sunt mai puțin periculoși dacă sunt îmbrăcați cu adevăratele lor veșminte animale. Sunt, pe de altă parte, animale și păsări frumoase și virtuoase ce fug de noaptea răutăților. Cocoșul, de exemplu, este o creatură foarte expresivă, melodioasă, nobilă, generoasă, plină de bunătate, solară, imperială, aproape divină; iar atunci când i-a învins pe ceilalți cocoși ce purtau răul el și-a revelat propria sa supremație prin cântec. Cocoșul, așa cum cunoaștem, simbolizează monarhia franceză. Este deci posibil că Bruno a preluat ideea unei reforme magice solare, legată de monarhia franceză, din textele care circulau la Curtea regală franceză.
Mișcarea reformatoare a zeiței Circe prezintă de asemenea, așa cum a pus în lumină F. Tocco15 curioase anticipări ale operei Spaccio della bestia trionfante (Eliminarea bestiei triumfătoare), chiar dacă toți admiratorii liberali ai lui G. Bruno din secolul al XIX-lea au trecut în plan secundar magia. Bestiile triumfătoare sunt imaginate ca făcând parte din constelațiile cerești, reprezentate de animale, care trebuie eliminate din Cer întrucât reprezintă viciile: trebuie eliminată Falsitatea, Ipocrizia, Răutatea, Credința falsă, Stupiditatea, Mândria fără acoperire, Slăbiciunea, Lașitatea, Apatia, Inactivitatea, Avariția, Invidia, Impostura, Lingușirea și altele.
Este nevoie să ne întoarcem la simplitate, la adevăr, la acțiune, transformând concepțiile morale care s-au impus în lume, conform cărora afecțiunile eroice sunt lipsite de valoare, adică cele ce privesc un anumit de fel de naționalism patriotard, fără substanță, la credința care să aibă în spate înțelepciunea bazată pe un studiu atent al textelor inițiatice. Este nevoie să fie evitate așa numitele „sfaturi divine”, care la sfârșit nu sunt decât rezultatatul imposturii condiționate economic, cu întoarcerea pe dos a legilor naturii. De asemenea, oroarea pe care ți-o poate da bogăția, rezultat al unor acțiuni de corupție. Demnitatea paragonată cu eleganța, prudența cu răutatea, șiretenia cu trădarea, justiția asociată tiraniei, judecata dreaptă paragonată violenței. Nu era din partea lui Bruno decât o atenționare pentru vremea sa, dar vizionar cum era și pentru vremurile viitoare.
„Opere de autentică ascendență erasmiană, scrie Michele Ciliberto16, dau naștere unei reflexii destinată să atingă culmea expresivă în lucrări ca Eliminarea bestiei triumfătoare și Cabala Calului Pegas, în care ni se explică într-un mod aproape perfect și articulat poziția sa etico-politică și religioasă, proprie Nolanului.” În acest plan, Cantus-ul este foarte relevant, în sens general, tocmai pentru că luminează pentru prima dată și la modul cel mai intens posibil privirea critică pe care Bruno o are despre vremea sa, despre decadența percepută la toate nivelele, conform unei perspective ce urmează să se dezvolte, dacă nu sunt luate măsurile necesare. Aceasta, în primul rănd, Bruno o face în dialogurile morale, printr-o filosofie a istoriei cu caracter ermetic, enunțată prin alternarea „luminii” cu „tenebrele”, a „înțelepciunii” cu „ignoranța”. Aceste texte sunt importante și pentru alte motive, puțin studiate: pentru conștiința, atât de puternică la Bruno, că civilizația nu este niciodată definitiv dobândită, nu este garantată o dată pentru totdeauna, fiind foarte subțire limita care desparte „animalitatea” de „umanitate”, pe roata vieții și a soartei omului. Din acest punct de vedere, comentează M. Ciliberto, el face să vorbească acea dimensiune intimă, tragică a Nolanului care se face auzită pentru prima dată într-un text ca „Lumânărarul”, care traversează ca o venă subterană întreaga „nouă filosofie”, mult mai prezentă, decât ne-am fi putut gândi, orbiți de viziunile „prometeice” și „entuziaste” ale operei lui Bruno.17
Dacă cititorul se simte într-o oarecare măsură deranjat de mentalitatea unui celebru filosof al Renașterii cum a fost Gordano Bruno, nu-i rămâne decât să continue să parcurgă această operă plecând de la cercetarea doctrinei „umbrelor” ca structură constitutivă a experienței umane până la analiza completă a operei bruniane, care a făcut posibilă așa-zisa Bruno-Renaissance.
Deci, Giordano Bruno, magicianul ermetic cu stilul său inconfundabil, este acum pe cale să treacă în Anglia pentru a-și expune aici „noua sa filosofie”.

 

 

Note
1 Yates A. Frances, Giordano Bruno, și tradiția ermetică, Laterza, Roma-Bari, 2006. Frances A. Yates a fost una din figurile importante ale Institutului Warburg și a Universității din Londra. Printre alte opere apărute în Italia amintim: Arta memoriei, Torino 1972, Iluminismul Rozei-Cruci, ivi 1976, Giordano Bruno și cultura europeană a Renașterii, Torino 1988.
2 Cf. Calendar of State Papers, Foreign, January-June 1583, p. 214
3 Rhetorica ad Herenium, cel mai vechi tratat în limba latină, din jurul anului 90 î. Hr.
4 Frances A. Yates. op. cit., p. 214
5 Giordano Bruno, Le ombre delle idee, Il Canto di Circe, Il sigillo dei sigilli, Introducere de Michele Ciliberto. Trad. it. și note de Nicoletta Trinnanzi, BUR, Milano, 2010.
6 Garin E., Medioevo e Rinascimento, p. 160.
7 Agrippa C., De occulta philosophia, II, 37.
8 Cfr Numenius , frr. 1A; 8; 24 des Places.
9 Comentariul lui Cecco d’Ascoli a fost publicat de Lynn Thorndike în The Sphere of Sacrobosco and its Commentators, Chicago 1949, pp. 344 și urm. ; citatele lui Solomon in cartea De umbris idearum se găsesc la pp. 397 și 398 din această ediție. Cfr. Și Thorndike, History of Magic and Experimental Science, II, pp. 964-5.
10 Frances A. Yates, op. cit. p. 222.
11 ibid., p. 222.
12 ibid., p. 193.
13 Așa cum vom vedea în continuare în lucrarea lui G. Bruno Arta memoriei, Einaudi, Milano 1985.
14 Frances A. Yates, op. cit. , p. 224
15 Tocco F., Le opere latine di Gordano Bruno, Firenze 1889, p. 56
16 Michele Ciliberto, Introducere la Giordano Bruno, Le ombre delle idee, Bur, Milano 2010, pp. 29-30.
17 Ibid., p. 30.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg