Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Tradiția ermetică (VII)

Tradiția ermetică (VII)

Ce a adăgat Jamblichos, se-ntreabă C. Van Liefferinge, la lista filosofilor care consideră filosofia ca un remediu la bolile sufletului? Jamblichos însuși a compus un îndemn la filosofie destinat „să incite la modul cel mai simplu la filosofie, pe scurt, la actul însuși al gândirii, nu contează în ce fel, fără a prefera în mod deschis anumite școli, ci luându-le pe toate împreună.”
În chestiunea de care ne ocupăm aici este vorba în mod clar de poziția aristotelică la care se alătură și Jamblichos, Aristotel din primele scrieri, ca în lucrarea Etica lui Eudemos, unde Aristotel ne spune că bolile sufletului provin din unirea lui cu corpul; sufletul nu-și va recăpăta sănătatea decât atunci când va fi eliberat din corp.”, eliberare posibilă numai prin contemplație.
Prin filosofie obținem bunătatea, scrie Jamblichos în Protreptikos, care înfrumusețează sufletul în corp:
„Filosofia nu pare să procure oamenilor slăbirea legăturilor sufletești dintre oameni, ci o eliberare a acestora de procesul generării, și orientarea lor spre ființă, o cunoaștere a adevărului, printr-un proces de purificare. Dacă adevărata bunătate rezidă în aceasta, atunci trebuie să ne grăbim să înfăptuim această operă, dacă vrem să fim fericiți cu adevărat.”
Același scop este urmărit și de teurgi, conform lucrării De Mysteriis, aceștia nu-și ocupă intelectul cu lucruri inutile, ci vizează istrumentele spirituale care duc la purificarea sufletului și în ultimă instanță Protreptikos atestă aceeași aplecare a filosofiei spre teurgie; ne arată cum o anumită filosofie s-a putut deschide spre teurgie: este vorba de Pitagorikos bios. În această operă, de fapt, doctrinele pitagoriciene trec ca simbola și Jamblichos a subliniat de mai multe ori caracterul simbolic al învățăturii pitagoriciene. Ori, aceste simbola, comentează Van Liefferinge, prezintă caracteristici cărora nu le lipsește posibilitatea de a evoca sistemata proprie teurgiei, simboluri divine al căror rituri trebuiau să-și manifeste eficacitatea. Aceasta, deoarece după spusele lui Jamblichos, Pitagora este un demon trimis de zei oamenilor, și în aceeași măsură, filosofia sa emană o adevărată revelație, iar simbola, constitutive pentru învățătura sa sunt de origine divină. Astfel, conform termenilor folosiți de Jamblichos, aceste simboluri corespund unor fenomene divine, „care depășesc inteligența umană.”, ceea ce înseamnă că nu pot fi sesizate decât cu ajutorul nous-ului, iar ajutorul zeilor devine asfel unul necesar. La fel ca teurgia, filosofia este astfel un dar al zeilor, pentru care omul este beneficiarul predilect. Ceea ce face diferența este faptul că în filosofie simbolurile divine sunt legate de limbaj, iar în teurgie ele sunt extinse la acțiunea umană. Aceste considerații ne permit să întrevedem o nouă față a integrării platonismului spre o filosofie religioasă tentată de teurgie, a unui curent neoplatonician vizibil în primul
secol d. Hr.
În concluzie chiar dacă Jamblichos acordă primul loc teurgiei, el este departe de a devaloriza filosofia. El răspunde în De Mysteriis chestiunilor puse de Porfir, prin faptul că se interesează să facă o „anchetă filosofică” în sensul renunțării la subiectele teurgice într-o manieră eristică. Această luare de poziție în favoarea filosofiei nu este incompatibilă cu valorizarea teurgiei, deoarece pune demersul filosofic la locul său între teurgie și formele inferioare ale cunoașterii. De altfel, dacă ar trebui să poziționăm De Mysteriis în contextul unei reacții filosofice la creștinism, putem fără îndoială considera această operă, o apologie a teurgiei, o tentativă de revalorizare a unei filosofii care s-a îndepărtat într-o oarecare măsură de cercetare a adevărului. Cu un secol înainte Lucian în Nekyomanteia l-a pus în scenă pe personajul său Menip, care nu găsea decât contradicții în discursul filosofilor și s-a adresat după aceea unui magician, discipolul lui Zoroastru, pe care Nietzsche în epoca modernă l-a transformat în mit.
Împăratul Julian însuși, după douăzeci de ani de la moartea lui Jamblichos, lua lecții de filosofie de la Eusebius, crezând în posibilitatea eliberării sufletului cu ajutorul filosofiei, după aceea s-a adresat lui Maxim din Efes, care a continuat să-i facă cunoscută calea teurgică.
Pe scurt, cele trei domenii înfățișate de Jamblichos filosofia, teologia și teurgia se articulează într-un mod convingător și pot fi desemnate conform unei prime aproximări așa cum urmează: filosofia și teologia sunt așezate în Logos, cu toate că teurgia este situată în domeniul ergon-ului (a proiectului inițial). Departe de a face abstracție de primele activități care par a fi indispensabile teurgiei, filosoful neoplatonician o consideră pe aceasta ca fiind singurul mijloc prin care se ajunge la uniunea mistică. Este adevărat că plecând de la Jamblichos, doritor să pună capacitatea de a avea viziuni beatifice la dispoziția celor mai umili, diferit de platonicienii însăși care s-ar fi putut abține de la aceste practici, datorită stării de pietate inițială procurată de meditația filosofică și datorită inițierii, ca o condiție sine qua non a practicii teurgice.
De fapt, scopul suprem al riturilor teurgice, cel pe care l-a desemnat Jamblichos este eliberarea de fatalitățile soartei, înălțarea spre Dumnezeu și uniunea cu ființele divine. Este aceeași modalitate prin care ne înfățișază teurgia la Egipteni: „Darul hieratic și teurgic al acțiunii Binelui se numește Poarta care se deschide spre zeul demiurg și spre toate lucrurile sau deschiderea spre Bine…, ea ne unește cu zeii, care sunt deținătorii Binelui. Datorită faptului că a reunit sufletul întrupat cu toate elementele lucrurilor și cu toate forțele dumnezeiești, care le cuprind și care în final îl conduc la Dumnezeu; de aici tentația continuă a căutării Lui în locurile unde El este prezent, înafara întregii materii, unit numai cu rațiunea eternă… Acesta este scopul ascensiunii hieratice la Egipteni.”
Cu alte cuvinte, purificarea, eliberarea și salvarea sufletului, înălțarea până la Dumnezeu și la Demiurg revine ca un laitmotiv în scopurile finale pe care Jamblichos le-a încredințat teurgiei Egiptenilor. Trebiue spus că acest popor antic și sacru, scrie C. Van Liefferinge, la care el face apel într-o lucrare vizând și apărarea tradiției grecești, presupune o anumită grijă în felul în care au fost primite aceste afirmații, deoarece faptul de a pune împreună elemente grecești și orientale, presupune o cunoaștere adecvată a întregii tradiții platoniciene și egiptene. Jamblichos a reușit în De Mysteriis să asigure legătura dintre Grecia și Orient, demers original, căruia i-a încredințat același scop, asemănător teurgiei Grecilor, adică al ritualurilor grecești pe care le-a descris și de care s-a făcut un apărător activ, ajungând până a da sfaturi privind eficacitatea riturilor și în același timp a cauzelor care le pot face ineficiente. Este practica înălțării spre „Focul inteligibil”, proprie teurgilor, pe care a propus-o ca pe un scop, ca rezultat al unei întregi predicții, operație teurgică în măsura în care culmea artei hieratice se îndreaptă spre Unul însuși, Maestrul tuturor celor în măsură să-l caute.
Finalitățile pe care Jamblichos le încredințează teurgiei sunt legate de o dublă mișcare, una spre înalturi, aceea a sfletului nostru spre Dumnezeu în vederea unirii mistice, care este scopul suprem al teurgiei, celălalt spre pământ, spre muritorii de rând, care astfel pot obține iluminarea, în apropierea divinității, darurile și revelațiile ei. În acest demers Jamblichos se bazează pe tradiția neoplatoniciană, care asociază emanația sufletelor cu conversiunea, dar pe care o prelungesc în domeniul teurgiei.
În ce privește raportul dintre magie și teurgie, Jamblichos în De Mysteriis întreprinde o operă de reabilitare a unui păgânism în declin. J. Bidez, citându-l pe A. Dietrich scrie: „Noi nu posedăm liturghii ale cultelor antice” și a adăugat: „Nici pentru secolul în care a trăit Împăratul Julian, nici pentru epocile anterioare, nicio descriere nu ne-a fost transmisă fără a ne furniza date clare privind ritualurile folosite și incantațiile proprii unor inițieri hieratice”.
În continuare ne vom ocupa de doi filosofi-teurgi care au făcut epocă prin importanța personalității lor, este vorba de Apollonio din Tyana și de Apuleius. Se povestește că Împăratul roman Alexandru Sever l-a așezat pe Apollonio printre spiritele care-i protejau casa (lari) spiritele lui Avraam și Orfeu printre cele ale strămoșilor( penati). Este greu de reconstituit realitatea istorică a lui Apollonio, scrie Dario Del Corno, mag și teurg extrem de abil, despre care ne-au rămas puține date începând cu secolul I d.Hr. Între secolul al II-lea și al III-lea d. Hr., scriitorul Filostrato la ideea Iuliei Domna, soția împăratului Septimius Severus, îi va scrie viața, bazându-se pe Jurnalul rămas de la Damis, fidelul său confident și discipolul său cel mai apropiat.
Septimiu Severus era un militar, originar din Alexandria Egiptului, iar Iulia Domna era fiica lui Bassiano, preot al cultului solar la Emessa în Siria. Ei erau purtătorii la curtea imperială a unui program politic și religios, al căror tendințe absolutiste de marcă orientală erau puse în fața monoteismului propriu cultului solar, pe care Iulia Domna și întreaga sa familie încercau să-l răspândească. Propaganda acestui proiect făcea trimitere la monarhia ecumenică al cărui inițiator a fost Alexandru cel Mare. Aceste tendințe s-au unit cu interesele teosofice ale Împărătesei, investite în figura polivalentă a lui Apollonio din Tyana. El a fost un înțelept și taumaturg călător ale cărui învățături de marcă neopitagoreică intrau în tradiția speculativă și culturală greacă și a cărui viață s-a împletit cu cea a împăraților Nero și Nerva și cum vom vedea cu aceea a lui Domițian. De-a lungul vieții el a fost însoțit de discipolul său fidel Damis, născut la Ninive, care a ținut un Jurnal în care a notat cu detalii minuțioase întreaga experiență de viață și teurgică a Maestrului său. La moartea lui Damis manuscrisul a rămas uitat, până când un urmaș de-al său l-a dăruit Iuliei Domna, care la rândul ei l-a transmis lui Filostrato. În primele două capitole Filostrato afirmă că dorește să-l elibereze pe eroul său de acuzația de a fi un magician, apropiindu-l de tradiția pitagoreică, asupra căreia se va întoarce deseori în cursul redactării operei. Filostrato face de asemenea trimitere la anii de formare ai filosofului, mai ales la învățăturile primite la Aigai de la un învățat pe nume Maxim, care arămas necunoscut. Amintit și în alte izvoare tratatul în patru cărți Memorialul lui Apollonio Tianeo mag și filosof al lui Moiragenes pune accentul pe aspectele magice și taumaturgice ale activității sale. Această perspectivă este respinsă de Filostrato cu fraze polemice, chiar dacă scrisul său este presărat cu episoade magice.
Este o zestre aproape supranaturală, scrie Dario Del Corno, care-l ridică pe Apollonio dincolo de starea sa naturală, prin tot ceea ce zice și face. Personalitatea lui Apollonio a avut prerogative atât de extraordinare și în același timp de caracter taumaturgic și teurgic în măsură să-i anuleze orice individualitate: el a riscat astfel să devină o figură deschisă spre orice tip de experiență spirituală încât a devenit o personalitate aproape unică de-a lungul istoriei.
După aventura sa orientală, Apollonio a avut de înfruntat mânia împăratului Nero, chiar dacă prin interpunerea între ei a unui personaj ca Tighellinus, unul din cei mai fideli și mai cruzi funcționari ai lui Nero, implicat în sentința prin care filosoful Lucius Annaeus Seneca a fost constrâns să se sinucidă; apoi l-a întâlnit pe împăratul Vespasianus și pe fiul său Titus,întreținând raporturi cordiale cu amândoi. Însă confruntarea cu împăratul Domițian este ceea care aruncă o lumină nouă asupra întregii experiențe mistice, prezentă, dar și trecută a lui Apollonio. Domițian este tiranul: nu numai ca simbol abstract al unei puteri exercitate cu un despotism agresiv, amestec de ferocitate, incapacitate și lipsa totală de responsabilitate. Dar dacă Domițian este tiranul, atunci contrariul său este Apollonio, campion al libertății: la lumina acestei contrapoziții el vorbește și acționează. Grecia și trecutul ei sunt pentru Apollonio paradigma istorică a libertății; și libertatea este scopul suprem pentru înțelept.
În scena procesului în care Apollonio este în fața lui Domițian, Filostrato ne prezintă apărarea lui Apollonio împotriva acuzației de vrăjitorie. Pentru Apollonio proba de nezdruncinat că nu este un vrăjitor este faptul că tatăl lui Domițian n-a recurs niciodată la el pentru a-i constrânge pe zei să-i acorde puteri supranaturale, demonsrtrâdu-se încă o dată că magia și „constrîngerile” (vinculus) proprii magilor nu pot fi despărțite.
La sfârșit, Împăratul Domițian l-a declarat nevinovat, dar a dorit ca Apollonio să rămână la dispoziția sa, fapt inacceptabil pentru filosoful teurg, care s-a făcut nevăzut imediat după proces. Întâlnirea cu Domițian poate că s-a întâmplat, sau poate că intră în invenția proprie unei scrieri literare. Experiența lui Apollonio se înscrie în tradiția greacă autentică, numai dacă ne gândim la Pitagora, Empedocle sau Pitagora.
Au existat mărturii în epocă care vorbesc despre puterea lui Apollonio de a elibera persoanele posedate de demoni, iar Origene, care considera magia ca un sistem coerent bazat pe pronunțarea unor nume ce aveau puterea de a înlătura forțele malefice. El acorda astfel o putere imensă numelui lui Iisus Hristos, asemănătoare puterilor prin care exorciștii îi înlătură pe demoni, ceea ce l-a făcut pe Celsus să spună că „Creștinii par să aibă puterea, prin invocarea Numelor, de a înlătura demonii.” Origene a atribuit această putere Numelor atunci când ele sunt pronunțate într-o înlănțuire care le dă sens, sau pronunțate în dialectul lor propriu. Demonii sunt astfel învinși și dominați de cel care este în măsură să pronunțe aceste nume cu valoare inițiatică.
Fără a cunoaște în profunzime aceste texte și personajele de care vorbim este foarte greu azi să le dăm importanța care o merită. Vorbind despre lucrurile dumnezeiești marele Philon din Alexandria a spus: „Momentul just pentru creatură, pentru a-l întâlni pe Creatorul său vine numai atunci când ea își recunoaște propria nulitate.” ( Heres, 30)
Lucius Apuleius Madaurensis, cunoscut ca Apuleius, a fost un filosof teurg de origini nord africane (numidiano-getule). Prima jumătate a celui de-al doilea secol d. Hr. a rămas în istorie prin schimbarea decisivă produsă în istoria civilizației romane și a literaturii latine: la moartea împăratului Traian (117 d. Hr.) Imperiul roman a ajuns la limitele extreme ale extensiunii sale, după cucerirea Daciei; limba, noile obiceiuri, administrația romană și noile rânduieli care vor transforma radical mentalitățile celor integrați în marea familie romană; ea a întâmpinat însă o rezistență din partea culturilor locale, deoarece schimbările profunde presupun sacrificii, care de multe ori sunt greu de înțeles. Procesul de romanizare nu va dura prea mult timp, suficient însă să producă schimbarea necesară prin reformele promovate de romani. Provinciile orientale vor fi primele care se despart de restul Imperiului. Crizele politice interne vor duce la schimbări radicale, la care stă mărturie și faptul că după Traian împărații nu vor fi esclusiv de origine romană sau italică, fapt ce va aduce după sine și la schimbări privind importanța centrelor culturale, devenind mai importante cele din Provincii. Scriitorii cei mai de seamă, fie din domeniul literaturii păgâne, fie apologeții creștini și apoi reprezentanții patristicii proveneau cu toții din Provincii, mai ales din nordul Africii. Apuleius s-a născut în anul 125 d. Hr. în Madaura, la granița dintre Numidia și Getulia, în actuala Algerie. Tatăl lui Apuleius era un veteran trimis în Madaura după ce acest oraș a devenit colonie militară romană. Studiile de retorică și gramatică Apuleius le-a făcut la Cartagina, după care s-a îndreptat spre Atena unde a primit o instrucție superioară în mediul încă viu al școlilor filosofice: aici Apuleius a avut ocazia să aprofundeze studiul lui Platon, căruia îi va rămâne fidel toată viața, fără a disprețui școala lui Aristotel și a peripateticilor. La Atena s-a ocupat de diferitele ramuri ale științelor naturale și de toate genurile literare. Noile sale Muse i-au devenit foarte apropiate, cum îi plăcea să spună, ce-i vorbeau atât în latină cât și în greacă. Faptul că a studiat în Grecia i-a permis să aibă o cunoaștere perfectă a limbii prin care a avut acces la textele esențiale ale metafisicii și teurgiei proprii misticii grecești. Aici a fost inițiat în cele mai diverse experiențe, culminând cu inițierea sa în misterele eleusine și în cele provenind din Egipt.
După o perioadă parcursă la Roma, fără prea mare influență în formarea sa spirituală s-a întors în Africa, când încă n-avea treizeci de ani, oprindu-se la Cartagina. Ocupația sa principală a devenit literatura, de care fac mărturie numeroasele sale opere, din care numai o parte au ajuns până la noi. În una din numeroasele sale călătorii s-a oprit la Alexandria pentru o conferință; aici s-a petrecut faptul cel mai important fapt al vieții sale, metamorfoza, care după aceea a avut un ecou puternic în toată Provincia. A ajuns oaspetele prietenului său Ponziano, care locuia cu mama sa Pudentilla, rămasă văduvă, cu care Apuleius a decis să se căsătorească. După moartea prietenului Ponziano, familiarii Pudentillei îl vor acuza pe Apuleius de magie și că prin intermediul artei magice ar fi sedus-o pentru a pune mâna pe averea acesteia. Cauza a fost judecată în Sabrata, în Sirtica, trei ani după ce Apuleius ajunsese la Oea, actuala Tripoli. Ședința de judecată a fost condusă de Proconsulul roman Claudio Massimo, cu aproximație în anul 158 d. Hr.
Opera în care vorbește de acest proces este „Despre magie și în apărarea ei”, cunoscută ca Apologia, pe care Apuleius a scris-o după proces și în care a fost declarat nevinovat.
Formația sa retorică se remarcă mai ales în Apologia și în opera Florida. Apologia este discursul său de apărare în fața acuzației de practică a artelor magice. Fapt extrem de important este faptul că el nu s-a apărat încercând să nege propriile sale competențe în câmpul magiei, ci mai ales în încercarea de a demonstra existența a două forme de magie: una populară, asemănătoare goetiei, vrăjitoriei, cu caracter malefic și una nobilă, asemănătoare teurgiei, în măsură să realizeze contactul cu divinitatea. Apuleius se disociază astfel în mod radical de prima formă de magie, în timp ce subliniază validitatea celei de-a doua, căreia i s-a alăturat fără nicio reticență și care va face carieră în mistica occidentală, de la Meister Eckhart la Teresa d’Avila. Această distincție dintre formele de magie a fost primită cu mare interes în epocă, punând accent pe dimensiunea religioasă și mai ales pe faptul că procesul cunoașterii nu este rezultatul exclusiv al rațiunii, așa cum au încercat să acrediteze doctrinele materialiste, ci are o componentă mistico spirituală relevantă.
Metamorfoza apuleiană reia transformarea petrecută cu Lucio, personajul supus transformării spirituale, cu schimbări radicale petrecute în personalitatea și ființa sa mundană; inițierea sa în misterele zeiței Isis, este o parte aunui fenomen care s-a petrecut în toată lumea mediteraneană. Cultul ei a devenit parte a religiei romane. Cultul a influențat practicile creștine, cum este venerația pentru Maria, aspectul feminin al divinității. Inițierea în cultul lui Isis, este modalitatea prin care divinitatea intră în istoria spirituală a practicantului, operând o transformare definitivă, o metamorfoza spirituală și teurgică.
„Iată-mă, îi spune zeița Isis lui Lucio, mișcată de rugăciunile tale, eu, ceea ce-am dat naștere lumii naturale, origine înainte oricărei generări, Prea înaltă dumnezeire, Regină, prima dintre ființele cerești, chip unic al zeilor și zeițelor, (…) unica mea măreție este venerată urbi et orbi, sub multe aspecte, prin rituri diferite, cu diferite nume. Populația din Frigia mă numește Pessinunzia, mamă a zeilor, cei din Creta Cerere, alții Giunone, alții Bellona sau Hecate, iar cele două popoare din Etiopia, Sole invictus. Egiptenii, mari prin înțelepciunea lor antică, Regina Isis. M-am emoționat de tot ceea ce a trebuit să suporți, lasă acum deoparte toate, deoarece datorită Providenței mele strălucește pentru tine ziua salvării. Îndreaptă-ți de acum înainte inima ta spre mine. Va trebui să urmezi, cu sufletul eliberat de preocupări și idei profane acest rit sacru” (Metamorfosi, XI).
Apuleius s-a revelat de la început un filosof mistic, și așa cum a scris Karl Junghanns, „la el nu este vorba de o istorie de magie, ci de un destin omenesc.” După teurgii antici vom continua istoria ermetismului cu dramatica experiență filosofică și umană a lui Giordano Bruno.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg