Unul dintre cei mai controversați scriitori în epocă a fost Mihai Beniuc, poetul care s-a identificat cu celebrul său vers: Toboșar al timpurilor noi. Niciodată nu s-a sfiit să se denunțe ca fiind un comunist autentic: „Sunt comunist și voi continua să rămân comunist, la fel de comunist ca totdeauna”, scrie, cu ferimitate, în memorialul său, editat de curând de către Ilie Rad: Însemnările unui om de rând. Pagini de jurnal și memorii (1965-1969; 1971; 1974). Cu un argument de V. Fanache. Ediție îngrijită, prefață, notă asupra ediției, note și comentarii, indice de nume de Ilie Rad (Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2016). O carte ce se așează în completarea mai vechiului volum de memorialistică: Sub patru dictaturi (1940-1975), reeditat de Ion Cristoiu și Mircea Suciu (Editura „Ion Cristoiu”, S.A., București, 1999). Acestea toate vin să confirme (?!) premoniția sa (orgoliul din totdeauna) că: „Știu. După moarte voi fi celebru”, aducând în atenție activitatea literară și obștească a acestuia, în ciuda faptului că poezia i se citește (citează) tot mai puțin azi, uitată pe nedrept, pentru că din maldărul de versuri publicate în sumedenia de volume tipărite, se poate alege un volum de poezii, cu totul îndreptățit la un loc distinct în orice istorie literară la noi, a ultimelor decenii. Nu se poate ști în ce măsură celebritatea îi va fi recunoscută post-mortem dar, oricum, cât a stat în fruntea Uniunii Scriitorilor și, în consecință, în fruntea liricii noastre oficiale de după război, celebritatea i-a fost impusă. De aici i s-au tras și toate ponoasele despre care vorbește cu năduf în paginile ziaristicii sale („să țin un ziar de impresii”) și care merită, cu prisosință, a fi parcurse, în beneficiul stabilirii unor adevăruri (?!) din lupta pentru putere (în breasla scriitoricească și nu numai) ce s-a dus, mai mult sau mai puțin surdinizată, în toți anii de dictatură ai socialismului.
Intenția lui Mihai Beniuc de a ține un jurnal cu mărturisiri privitoare la destinul său literar și științific, la ascensiunea socială ca și la decăderea sa, nu mai puțin spectaculoasă, e mereu itinerată în momente de cumpănă. „Ia să-mi aduc aminte… Dar de unde începând?”, se întreabă el în 1945, pentru ca să adauge imediat: „Am să încep cu intrarea mea în jocul ielelor, adică al treburilor literaturii românești, mai bine zis din România, în primăvara anului 1945, și voi duce-o până în primăvara lui 1955, când m-am desprins din hora blestemată, după ce am fost afurisit ca un eretic”. E, așadar, un fals jurnal întrucât totul, sau aproape totul e rememorare, mai ales privitor la anii de tinerețe. Așadar, aceste memorii se construiesc în jurul a trei momente esențiale din viața sa. Unul, cel în care este evocată participarea la război („un biet caporal”), implicat în mișcarea de rezistență a comuniștilor – un adevărat roman autobiografic, spectaculos în felul său, ca un veritabil thriller (cu arestări, cu evadări din detenție, cu anchetări la Siguranță, cu legături clandestine în activitatea partidului comunist, cu deconspirări etc. etc., închipuindu-se ca un veritabil erou, asemănător celor pe care Eugen Barbu îi construiește în ciclul romanesc Incognito, greu de apreciat câtă fantezie și cât adevăr conțin aceste pagini) apoi, un alt moment, și cel mai interesant, este cel al înlăturării sale de la conducerea Uniunii Scriitorilor, la Conferința pe țară din 1964 („Congresul canibalilor literaturii române”, cum se exprimă el), pentru ca într-o a treia parte să relateze despre activitatea științifică, didactică, reluându-și cercetările asupra peștelui combatant, cu plecări în străinătate, la congrese, cu examene la facultate, ajuns șef de catedră („mă duc la o comemorare a lui Rădulescu-Motru/ făcută la Institutul de Psihologie al Academiei/, al cărui urmaș sunt la șefia catedrei de la Universitate: Rădulescu-Motru, M. Ralea, G. Zapan, pe rând, apoi eu”), mereu ambiționând funcții de vârf, chiar dacă mereu ține să declare că nu le dorește și că ele i se oferă ca însărcinări pe care nu le poate refuza; în fine pensionarea, în 1968 („Prima zi când am primit pensia […] Va să zică sunt și pensionar”) și lamentații (fariseiste) în prag de sinucidere: „Am fost de multe ori pe punctul de a mă sinucide – scrie la 29 septembrie 1969 – de altfel ca și Emma, dar, de când am aflat că prietenii doresc foarte mult aceasta, m-am hotărât, cred definitiv, să las sarcina morții mele, ucidere sau «moarte bună», prietenilor mei și destinului”. Iată, așadar, un om duplicitar și mai ales ranchiunos, dispus oricând a discredita pe oricine, a-și blama și denunța colegii de breaslă, de generație („Ah, ce generație destrămată!”), vanitos, supraevaluându-și, meritele și considerând că toți sunt împotriva lui, dorind să-l distrugă: „Generația mea, însă, m-ar răstigni, să poată. De ce? Nu știu nici eu […] Firește că și eu îmi am neajunsurile mele că s-a ajuns unde s-a ajuns, în primul rând – faptul că nu știu să-mi țin gura, în al doilea râd – că sunt naiv de credul, în al treilea – că cedez ușor când cineva dorește un favor, în al patrulea – sânt neconcesiv, rigid până la fanatism, când e vorba de principialitatea comunistă”. Ei bine, tocmai această principialitate comunistă devenise greu de suportat în deceniul al șaptelea al veacului pe care îl traversa, în momentele în care scriitorii făcuseră front comun în debordarea metodei de creație a realismului socialist etc., iar el devenise, în 1965, o veritabilă frână. Nu degeaba Geo Bogza spusese, de la tribuna Conferinței, că scaunul pe care a stat Beniuc în fruntea Uniunii, ar trebui să fie ars. Era, fără îndoială, o metaforă, dar ea exprima un punct de vedere ferm, o atitudine pe care o adoptau cei mai mulți scriitori. Exact contrar se văd lucrurile din perspectiva lui: „de fapt, grupul anti-Beniuc este cam același, cu roluri schimbate, unii fiind mereu de primă importanță, din umbră […] lichele și oportuniști […] Legionarii și emigrația reacționară este și a fost mereu contra mea și m-a înjurat de câte ori a avut ocazia, la radio și în presă. Exact ca lichelele și canaliile din țară, să zicem Geo Bogza și Zaharia Stancu”. Paginile jurnalului/memorialului sunt pline de astfel de caracterizări (demne de crezare?!): Zaharia Stancu „academician, deputat în MAN, directorul primului teatru național, membru de partid” dar fost „agent și spion” […] „a fost nu numai în slujba Siguranței Generale, ci și a lui Intelligence Service […] L-am auzit pe Zaharia Stancu înjurând realismul socialist” ș.a.m.d., făcându-i un portret din linii groase, parșive: „Era un bărbat frumos, înalt, cu un zâmbet plăcut, cu un râs răutăcios. Ochii lui albaștri s-au poate verzi impresionau în fața-i smeadă. Că era șchiop nu deranja pe nimeni, nici chiar pe el, și mai ales pe femei nu, după cât am aflat ulterior. Îndeosebi Maria Banuș, pe care a lansat-o, cum pretindea el, a avut mult de-a face ca femeie cu dânsul. Zece ani a fost marea ei dragoste, tragică sufletește, chinuită. Bărbatul Mariei Banuș era duhovnicul ei, «săracul», îmi spunea chiar ea, prin 1950, la Moscova. Dar pe atunci, Maria Banuș ajunsese o femeie săracă, își pierduse zestrea odată cu falimentul Băncii Marmorosch-Blank”. Despre toți cei din jurul său are aprecieri… demascatoare: Mihnea Gheorghiu „a fost în legătură cu Intelligence Service”; Cicerone Theodorescu „fără soață și fără talent”; Ion Barbu „purtase cămașă verde cu centură și diagonală”; Petru Dumitriu „a fugit din țară […] cu nemțoaica lui, faimoasa «Isolda», fiica unei nemțoaice și a faimosului prefect de poliție Medrea, de la Chișinău, stabilit la bătrânețe în Cluj, pe «moșioară»”; Maria Banuș și Radu Boureanu „ambii detestabili și canalii”; C. Daicoviciu „a fost primul decan al fasciștilor din Sibiu, al Facultății de Litere și Filozofie”; Eusebiu Camilar „cuzist”; Tudor Arghezi „și-a închiriat sufletul tuturor regimurilor […] n-a fost și nu va fi comunist”; Nicolae Caranica „un legionar fanatic”; Yvonne Rossignon „cămașă verde, cu centură și diagonală”; Ursula Șchiopu „fusese legionară și încă nu o oarecare. Avusese în primire serviciul relațiilor externe, iar rebeliunea o prinsese pe strada Roma 25, unde-și aveau ei un sediu principal”. Etc. etc. etc.
De ce n-am avea încredere în mărturiile lui Mihai Beniuc?!… Numai că ele dau la iveală un caracter găunos, plătitor de polițe în alb, pentru că, se auto-mustră: „Partidul te-a folosit când ca stegar, când ca zdreanță de șters pe jos”. Din această ultimă condiție existențială pornesc mărturisirile sale, evocând atmosfera Conferinței din 1964: „veniseră acești corifei să dărâme «statuia» mea, ridicată pe dogmatism, megalomanie, lipsă de talent și câte altele, între care teroarea și pumnul în gură […] Zaharia Stancu, Geo Bogza, un oarecare Ion Brad, Eugen Jebeleanu și alții au vărsat peste mine haznale și hârdaie de lături și fecale, bine condimentate cu toate calomniile și minciunile imaginabile și garnisite cu o bogată laudă de sine. A venit apoi Maria Banuș, cu un țucal proaspăt scos de sub rochie, dintre craci, și, turnându-mi-l grațios în cap, m-a «încoronat» […] În sfârșit, «statuia» mea a fost dărâmată cu mult zgomot și cu multe înjurii coram publico, și iată-mă, după șaisprezece ani, acasă”.
Perioada aceasta de liniște i se pare a fi un exil („naufragiat”) pe Insula Singurătății despre care vorbește ca un veritabil poet: „Adevărul este că eu am fugit spre Insula Singurătății, unde trăiesc și azi cu soția mea – numai doi, ușor, greu, cum ne pricepem. Aici avem avantajul, ca-n spiritism, să aducem oricând, orice, din timp și din spațiu, fie trecut, prezent, viitor sau imposibil, fie planetar, cosmic sau iarăși imposibil. În locul obișnuitului și fumatului univers ireversibil, ne-am creat, datorită împrejurărilor, un univers reversibil. E o roată a norocului care merge în sensul arătătoarelor ceasornicului, dar și invers. Căci nimic mai bestial decât ceasornicul: merge într-un singur sens – de la stânga la dreapta. Iar dacă-l dai îndărăt, el tot de la stânga la dreapta merge, în cerc, fugind să recupereze parcă timpul pierdut. Ce se va face oare ceasornicul, când nu va mai fi timp? Căci, până la urmă, toate ar trebui să aibă un sfârșit”.
Poate că aflat, totuși, într-un moment de auto-analiză, este capabil să exclame: „Haoticul București, în mijlocul Insulei Singurătății! Nu știu, e haosul din lume ori numai din sufletul meu agitat?”. Fără îndoială e un om agitat. Dar unul care știe să-și controleze foarte bine trăirile, mai ales că în tot universul evocat nu e decât poza unui victimizat. De ce nu se referă niciodată la mârșăvia (scuzată-mi fie expresia) pe care i-a făcut-o lui Lucian Blaga? Numai lui?! Nimic despre angajamentele sale politice, altele decât cele judicios partinice, pe care și pe acelea le prezintă în culori edulcorate. E, fără îndoială un personaj dramatic, un produs al epocii sale de tulburări sociale și politice în care a trăit mereu într-o bine cumpănită poziție cu dublă vedere la fațadă: „Nimic nu mi-a lipsit, dar n-am avut nimic”, capabil a lovi în oricine, cu plăcere diabolică, evidentă, chiar și în tovarășii de drum, ca să folosesc expresia lui Lenin, însă numai după ce se asigură că aceștia nu mai pot riposta. Iată, bunăoară, demascându-l pe „Sângerosul Impostor”, alias Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Sângerosul Impostor era pe atunci în lagăr, la Târgu-Jiu. L-au scos de acolo să fugă, pe la începutul lui august, dar s-a speriat de niște avioane ce se îndreptau noaptea spre Ploiești sau București și s-a întors în lagăr. Era mai bine acolo – mâncare, băutură, siguranță… Apoi cine putea garanta că rușii chiar vor veni? Iar dacă da, cine putea ști cu ce gânduri vin? Sângerosul Impostor interzisese orice mișcare agresivă a comuniștilor împotriva hitleriștilor și a regimului Antonescu, că de! Sau mai bine zis cică Gestapoul s-ar fi răzbunat pe comuniștii din lagăre și de la închisori./ Istoriei îi este, însă, rușine de aceasta și spune basme despre bravurile comuniștilor sub «conducerea» de la închisoare a Sângerosului Impostor”.
Fără îndoială, a trăit și a văzut multe („am văzut, aș putea spune chiar că am pățit multe. Ar merita să le scriu nu pentru mine, ci pentru ele”), prea puține din acestea se regăsesc însă în memorialul său, iar câte se află sunt în așa fel prezentate încât să-i lustruiască propria imagine. Căci, precaut în privința etalării adevărurilor trăite cu… adevărat, avertizează: „se va spune numai, probabil, și dacă, peste 150 de ani”.
E un memorial mincinos? Poate nu tocmai. Dar laș, în orice caz. Așa că, „volumul de față – spune Ilie Rad în Prefața la acesta – aduce în actualitate un scriitor căzut în uitare, mai ales după 1989, când idealurile comuniste, în care a crezut o viață întreagă, s-au dovedit o iluzie”. De remarcat acuratețea cu care au fost redactate și puse în circulație aceste pagini memorialistice, cu un aparat critic și de note extrem de bine susținut, lămuritor punctual asupra momentelor epocii traversate, în tumultul cărora se profilează un personaj ciudat, „plictisit, ca un urs care nu mai vrea să joace, că-i prea bătrân și nu-i mai place jocul. Pe urși îi trimite la grădina zoologică. Eu unde să mă duc?” – Mihai Beniuc, personaj căruia i se aplică perfect judecata exprimată de el însuși: „Toți marii oameni politici sunt niște lași fără egal […] Toți marii politicieni sunt niște criminali înrăiți. De când e lumea așa e. Atenție!”