În luna septembrie a acestui an, aflându-mă la SUNY Cortland, am avut ocazia de a participa la conferința (Artist’s Talk) artistei Heather Ramsdale, care vernisase, cu două săptămâni înainte, expoziția sa personală de sculptură, Formă şi eternitate. Prietenii Henry Steck şi Alexandru Balaş ne spuseseră să mergem înainte cu o jumătate de oră, dacă mai vrem să prindem locuri în Dowd Gallery, fiindcă acestea sunt ocupate, în general, de studenții de la Facultatea de Arte.
Am fost printre primii în sală, unde se aflau, la masă, Jaroslava Prihodova, directorul interimar al Departamentului de Artă şi Istorie a Artei de la SUNY Cortland, precum şi o altă persoană tânără, de o constituție firavă, care testa aparatura pe care urma să o folosească. Aşteptam să soseacă sculptorul (mă rog, sculptorița, dacă vocabula nu ar avea, în limba română, unele conotații negative, prin asociere cu alte cuvinte – chelneriță, casieriță, şoferiță etc.). Îmi erau greu să concep o femeie-sculptor, ştiind că sculptorii au o ținută herculeană, dat fiind efortul lor depus în dăltuirea pietrei.
Ei bine, când a început conferința, Jaroslava i-a dat cuvântul tinerei delicate, care era tocmai Heather Ramsdale! I-am ascultat cu atenție prelegerea (care a început cu un elogiu adus regretatei Janet Steck, soția lui Henry, predecesoarea Jaroslavei), din care am aflat etapele formării sale ca artist, creatorii care au influențat-o, concepția personală asupra artei etc. Autoarea şi-a prezentat activitatea creatoare împărțită în cinci etape (2009-2010; 2011-2013; 2014-2015; 2016-2017; 2018). Nu mică mi-a fost mirarea să aud, de mai multe ori, pronunțat numele lui „Brancuzi” (= Brâncuşi), pentru care Heather manifestă o foarte mare prețuire, recunoscând influența sculptorului român asupra sa. De altfel, în chiar catalogul prezentei expoziții, există o lucrare amintind de Coloana infinitului brâncuşiană, în care modulele octaedrice suprapuse sunt înlocuite cu nişte clepsidre rotunde, iar extremitățile inferioară și superioară au câte o jumătate de modul, ca şi la capodopera lui Brâncuşi. Nu mai vorbesc de alte lucrări, care amintesc de „păsările” lui Brâncuşi, de celebrul său Cocoş, pe care tocmai le văzusem la New York City, la Muzeul de Atră Modernă (MoMA).
După conferință, am stat de vorbă cu Heather, care mi-a confirmat dragostea ei pentru Brâncuşi şi dorința de a vedea cândva ansamblul acestuia, de la Târgu Jiu. I-am spus