A muri în mizerie. O prostie, toată lumea moare în mizerie. Lumea care ajunge la pat, la pamperşi, nu se mai poate hrăni sau spăla singură, ce să mai zici, punem noi, când suntem în putere, lista de bucate pe piept la restaurant, sau duminica, în vizită, darmite ei, care beau şi mănâncă în pat? Sigur că se schimbă aşternuturile, tricourile, maieurile, ciorapii, fesurile, se spală şi se înlocuiesc prosoapele, dar se aduce ligheanul la pat, se spală pe porţiuni, cu buretele îmbibat în săpun de copii, se aeriseşte camera. Nu-ţi poţi ascunde sentimentul de jenă, chiar de invidie că uite, are cine să-i oblojească pe ăştia bătrâni, de tine cine o să aibă grijă când va fi nevoie? Câteodată oftezi şi stai să te gândeşti pentru ce mai trăieşti astfel şi vii la vorba mamei, pe care iată, şi tatăl tău o avea atunci când le urai „la mulţi ani”: „lasă asta, fie şi mulţi, dar buni întâi de toate, să nu ajung o legumă!”.
Nouăzeci şi doi de ani şi patru luni. „Ei, e o vârstă”, observă câte-un prost. Da, e o vârstă te aşteptai din zi în zi, remarcai căderea lentă şi ireversibilă, ce cuvânt îngust, nenorocit, dăulat, ca o rochie neagră, da, dar e al tău şi tu suferi! Au fost ai tăi şi nu mai sunt acum decât în fotografii şi în amintire. Şi poate oare te vor măcina cât vei trăi remuşcările? De ce n-ai întrebat-o pe doctoriţa aia, Rădescu, ce ar fi făcut ea dacă era tată-su? De ce nu ai început tu resuscitarea chiar dacă îţi era frică să nu-i rupi coastele? De ce nu l-ai întins imediat în pat, chiar dacă făcea pe el cum de altminteri s-a şi întâmplat? De ce nu l-ai lăsat pe aparate măcar o săptămână?
E adevărat că în cele din urmă toate astea ţi se întâmplă numai ţie, pe oricine altcineva nu-l doare deloc. Dramele sunt strict personale, doar faptul că se repetă şi trec pe la toate porţile şi se multplică în toate familiile le fac general-valabile şi general-umane.
Pentru părinţi copiii rămân întotdeauna copii, neajutoraţi şi nătângi. Adevărat, nu-ţi alegi părinţii după cum nu-ţi alegi nici copiii, îi educi, îi dresezi, îi numeşti, îi denumeşti, îi chemi dar nu ţi-i alegi. Cred că pentru taică-meu eu eram cel întreţinut, cel bleg, cel care trebuia trecut strada de mânuţă, aşa cum mă învăţase de la bun început pe Sfinţii Apostoli, iar mama îmi dăduse fix preţul unei pâini şi mă aştepta la ieşirea din prăvălie.
Pentru copii, părinţii nu pot muri niciodată.
Chiar dacă deseori te-ai gândit cu un oftat prelung şi din rărunchi şi prosteşte că te împiedică să mergi la serviciu, în vacanţă, la prieteni acum îţi vine să renunţi la toate ieşirile şi la toate întâlnirile. Ai vrea să reînvie numai pentru a-i spune atât: „iartă-mă”. Iartă-mă pentru toate vorbele proaste spuse la necaz, pentru toate scenele idioate pe care ţi le-am făcut, pentru toate ridicările nepotrivite de ton. Am spus deseori că n-ai făcut nimic pentru mine dar am impresia că eu nu am făcut nimic pentru dumneata. Poate că nici cu viaţa mea nu am ştiut să fac ceva care să te mulţumească, să te mândreşti cu mine, să ieşi pe alee şi să te lauzi în faţa celorlalţi bătrânei de pe bancă.
Acum urmăreşti vârsta unora care se dau la televizor, 93, 97, 100, oare nu putea şi al tău să mai apuce vârsta asta? Dacă îi dădeai mai mult magneziu, calciu sau mai ştiu ce altceva poate trecea de hopul ivit. Viaţa este averea şi meseria noastră, este singurul lucru frumos şi pentru care merită să te naşti.

Fâstâcită peste măsură, ziua se cofleşea precum creta pe marginea umedă a tablei. Zimţii soarelui se înfigeau ipocrit în frunzişul plin de un verde hipertensiv. Aleile se gudurau pe lângă el, pe lângă soare adică, mustind de un praf emotiv şi se încolăceau languros în jurul lacului de folosinţă îndelungată. Pe care adăstau picotind nişte lebede ca de hârtie. Aerul era cum îl ştim, sobru, stabil, potrivit şi mirosea a levănţică şi a copilărie. Se făcea că tocmai săream pervazul Limbii Române şi adăstam pe o bancă din amintire.
Intri direct din copilărie în adolescenţă cu pantofii scâlciaţi de atâta amăgire a jocului din curtea şcolii. Care nu este nimic altceva decât o deplasare haotică a Timpului, o încercare de armonizare pe melodia tinereţii, o pierdere în seninul alb şi de pâslă al vieţii însăşi. Jocul, jocul de-a v-aţi ascunselea, jocul de-a vacanţa, jocul de-a viaţa, te joci ca să poţi trăi şi muri frumos şi pe deplin sănătos. La cap şi la trup.
Trăieşti din mers, deşi viaţa parcă ţi-o ia înainte, păşeşte viguros înaintea ta. Ai senzaţia că primăverile te aşteaptă, toţi au nevoie de tine, te întreabă, te caută, lumea se uită la tine şi-ţi înghite cu ochi hulpavi fiecare gest, vremea te îneacă, singurătatea nu are niciun sens, ai vrea să trăieşti violent fiecare clipă, ai vrea să se audă despre tine, să alergi nemăsurat, nestăpânit, fără ţintă să schimbi, să probezi cu înţeleaptă şi înţepată cutezanţă atitudini diverse, potrivite pentru fiecare anotimp.
Pe vremea aceea noi eram un fel de aspiratoare, nu cazane sub presiune. Ne plăcea să ne întâlnim, să sporovăim, să nu ne implicăm în desene măreţe.Ne plăcea recreaţia. Aveam şi parcul şi lacul aproape. Într-a noua inventaserăm o revistă, scrisă de mână, evident, cu poveşti din mica realitate de uz intern pe care o străbăteam colorat. Probam mereu iluzii.
Pe urmă am început să ne interesăm de fericire. Ce este ea, cum se ajunge la ea, cum se face rost de ea, ce-ţi trebuia ca să fii astfel? Fericire şi realizare, asta era în capul noastru, auzeam în casă, prin vecini, la şcoală. Are facultate, are facultăţi, două, are doctoratul, are aspirantura, după modelul sovietic, e cineva. Ei şi? Cine, ăla de la doi?
Devenind eu însumi profesor mi-am dat seama că orice clasă este o lume, spun, desigur, o banalitate ca orice intersecţie. Nu păşeam dincolo de graniţele zilei şi nici ale lumii aceleia. Eram acolo, cu ideile şi idealurile noastre, crescute la umbră, nedopate, dar stropite cu iluzii. Nu exista întrecere, lăfăire în îngâmfare, etalare de blugi şi de alte casetofoane, obiecte de lux scrâşnit. Aveam fiecare în buzunar trei lei de corn şi de un lapte bătut la Spicul, plus câteva firfirici de speranţă.
Am visat teze, antiteze şi examene timp îndelungat. Acum nu le mai visez, semn că ele au intrat demult în adormire. La toate examenele te prezinţi anesteziat, parcă Timpul se suspendă, se leagă cu o funie de mătase şi se aruncă într-o pungă de uitare.
În timpii facultăţii, cel mai iubit asistent îmi spunea că la orice examen trebuie să citeşti Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei. Începi cu altceva, ca G. Călinescu, ca Hăulică! Pe primul nu l-am auzit decât pe discuri sau pe youtube, pe celălalt l-am cunoscut îndeaproape, am şi luat masa cu el. Adevărat, dacă vorbea despre raţe sau gâşte, pleca de la Platon, trecea prin Vasari şi Eminescu şi se oprea la Şalom Alehem. Era deosebit de din toate punctele de vedere, dar nu prea spunea nimic. De fapt, nici examenele nu spun nimic, absolut nimic. Am trecut şi eu prin astea, şi dintr-o parte şi din alta, şi ca examinator nu mă interesa materia propriu-zisă, care se putea toci în voie, în linişte şi în întunecime oricât şi oricând, ci zvelteţea argumentării, săritura peste băltoacele locurilor comune. Mi s-a întâmplat să dau notă maximă şi unuia care a ironizat ceea ce spuneam eu – de fapt o fac aici pe nebunul, poate că mi-e jenă să v-o spun, nu m-a ironizat deloc, a declarat că e o tâmpenie chestia aia susţinută de mine! L-am întrebat de ce, cum te întreabă ăia micii, de ce e cerul albastru, şi mi-a argumentat. Am intrat în discuţii, în spută şi dispută, şi ne-am lămurit. Nu era simplă obrăznicie, ci şi părere personelă. I-am şi spus-o, cu ironie, evident, chiar muşcătoare, ca să nu mă las mai prejos!
Niciodată nu mi-a plăcut imaginea aia de profesor aspru care nu dă zece decât lui Dumnezeu! Mereu notele mele au fost 6, 8, 9, 10. Chiar asta îmi spunea şi biată mamă, să nu-mi aduci numai de-alde zece, cum spun alelalte gospodine pe alee, Aleea Circului colţ cu Ştefan cel Mare, bloc 15, ci de la opt în sus, şase sau şapte este deja mediocritatea lucioasă. Şi aici, la mediocritate, nu orice prost poate candida la acest eminent titlu! De exemplu mediocru este Veronese pe lângă Michelangelo şi da Vinci, sau Watteau pe lângă Rembrandt! Dar ce mediocri de mare talent sunt şi ăştia! Până şi Fantin-Latour.

Într-o carte apărută în 2010 vorbeam despre mirosurile oraşelor ( nu despre parfumuri, aia-i din 2001 şi-i scrisă împreună cu buna mea soţie, Mihaela! ) şi despre cum caracterizează ele locurile cu pricina. La Antibes, într-o seară, cumpărând clătite flambate mi se părea că aerul mirosea a vanilie. Şi la Bucureşti, în lungile mele preumblări de adolescent, spre Colentina şi spre Maşina de Pâine aerul mirosea a seminţe prăjite, a alune. Vizavi de noi era pe vremuri o vulcanizare şi mirosul de cauciuc îmi plăcea la nebunie. Cel mai plăcut miros l-am probat la Stockholm, într-o vară, miros de săpun fin, de bomboane şi de gumă de mestecat. Un miros colorat. Tot aşa, mirosul fieros de tutun stătut al metroului parizian, sau mirosul de ţigară sau ţigaretă fină de pe la lizierele teraselor din acelaşi oraş. Sau mirosul leandrilor amestecat cu benzina uşoară, fără plumb, din Italia şi Grecia. Sau mirosul plin, copt, proaspăt şi crud de lămâie adevărată, luată atunci din pom, dintr-un restaurant aflat pe cea mai frumoasă plajă de la Valencia. Când eram mici, ne ziceam unul altuia, eu lui Lucian, vecinul de palier, sau Lucian mie: „miroşi a jucărie”, era mirosul ăla de lac, de proaspăt vopsit, dat peste plastic. Sau de ojă. Aşa mirosea în Magazinul Copiilor, din centru, de pe Calea Victoriei, mai ales la subsol, unde erau mingi lucioase şi maşinuţe Schuko. Veneau la rând mirosurile de pe palier, mirosurile de duminica, pline, gustoase, de mâncăruri cu sos, îndesate în aragazul familiei. (Masa era un ritual, mâncare însemna orice era în afara fripturii, felul doi, după supa sau ciorba de rigoare, ardei umpluţi cu mâna, mazăre sau fasole sau dovlecei, chifteluţe marinate, cartofi franţuzeşti, musaca din aceeaşi cartofi sau din vinete, gutui sau prune la cuptor sau cu orez, pilaf sârbesc.).
Am fost mereu atent şi cu simţurile la pândă, mi-a fost teamă întotdeauna să nu put, să nu dau damfuri. Deodorantul a apărut la noi întâi sub firma Farmec, din Cluj-Napoca, apoi luat de mama de la Victoria, cincizeci de magazine într-unul singur, sau de la talcioc sau adus de Tanti Jeni şi de Nenea Titel din pachet, cumpărat de mine însumi de pe la Câmpina sau iarăşi Cluj, luat în cele din urmă de la coada calului, din Piaţa Universităţii. Miraj, Obao, Bac, Narta, Hattrick. Pe când fumam nu aveam miros, ăsta mi-a revenit prin anii două mii, bradul mirosea a brad frumos, pepenele galben a cantalup, gazul a gaz.
Totuşi, cel mai mult şi mult îmi plăceau mirosul de plastilină, de ziar proaspăt tipărit şi de carte nouă, mai ales de poche, de se găsea la librăria Kreţulescu, mai pe sub mână. Întotdeauna, când cumpăr o carte, o frunzăresc şi o miros, mă uit la cotor, dacă e cusută sau măcar bine lipită, ca şi pantofii, nu o îndoi, nu-i dau foile peste cap; cândva, Nino mi-a împrumutat Frumoşii nebuni ai marilor oraşe rupând volumul pe din două, era broşat, cu copertă albastră. Mi-a întins prima jumătate spunându-mi „până aici am citit!” şi s-a dus spre amfiteatrul Odobescu.
Cărţile. Am ţinut mereu la ele, odată le-am şi catalogat. Tata venise cu un braţ, nu ştiu ce i se întâmplase, Poeziile lui Blaga, ediţia Gană, nişte volumaşe din colecţia Meridiane, Nuvele de Hesse, Iarna vrajbei noastre a lui Steinbeck parcă şi nu mai ştiu ce altceva, plus o carte a unui albanez, Migjeni, Fructul oprit, pe care am citit-o pe nerăsuflate şi mi-a plăcut pentru atmosferă.
Revenind peste aceleaşi locuri, la Nisa, de-un par examplu, ai aceeaşi senzaţie de proaspăt, de miros de bătaie de aripă de soare, înflorită. Să fii în noiembrie şi să vezi în turcoazul apei chiar câţiva bătrânei scăldându-se, nu e de colo! Să vezi creşterea şi des-creşterea palmierilor, care sunt precum crocodilii, la început ies din nişte ouă pitice ca să devină ditamai huidumele; dintr-un lăstar fraged de verde iese gogeamite copăcioiul cu frunze cât o plapumă. Ce trebuie curăţate şi bine întreţinute de grădinarul tocmit şi date cu prafuri contra gâzelor care îl mănâncă, îl ofilesc. Şi câtă linişte se decupează pe uliţe, chiar şi în aglomerata promenadă a anglezilor, singurii ce se cheamă pe nume, obscen de strident, fiind fireşte românaşii.
Acum descoperi alte colori şi alte mirosuri. Mirosul de craquelin, o bombă de cocă plină de vanilie, zahăr şi migdale prăjite, o bunătate, sau ăl de galetă cu andouille, o clătită subţire cu rotocoale dintr-un soi de caltaboş, sau clătitele cu orice. Provensalii sunt mai apropiaţi de noi, ştiu să ne cunoască mai bine, ştiu să ne audă şi să aibă haz, nu-s detaşaţi şi uşor gomoşi ca francezii obişnuiţi, de souche. Nisa este un oraş roze, ca vinul cu aceeaşi căutătură, adevărat balsam după un cabillaud, bacala, cod atlantic, un fel de morun, cu o piaţă Massena, ( mareşal al primului Napoleon, Nabulione al treilea având el pod mare şi arcuit elegant dar, deşi poate a făcut mai multe decât primul, inclusiv un colţ de Românie modernă, a pierdut la Sedan! ) redesenată şi redată circulaţiei de toate gradele, mai ales pietonale, o şosea împăturită şi un râu îngropat în peluze pe unde zburdă tramvaie bulbucate, precum trenurile de mare viteză sau precum rachetele cosmice. Apoi piaţetele italieneşti din oraşul vechi, pline de negustori de vechituri şi de anticari de toate înţelepciunile lumii şi statul pe o terasă stătută, lângă englezi, olandezi, nemţi şi destui românaşi. Prietenul meu, Roger, îmi spune că în iulie şi în august se simt, adică el şi familia lui, asediaţi de-a dreptul, oraşul este invadat de turişti, de neamuri proaste cu pretenţii gureşe, nu mai ai loc nicăieri, nici pe trotuar. „Pantofi-trotuar”, zicea tanti Silvia de la Breaza, adică trotteur. Astăzi până şi limba noastră s-a stricat, a devenit law-coast. Wow! Globalizarea haotică strică peisajului, îl tufleşte, îl înnegreşte, îl bâzâie. Sigur, vorba lui Roger, mâncarea de zi cu zi a francezului mediu a devenit acum cuşcuş şi pizza! Dar mai e mult până departe, nu poţi trece peste petanque cu tractorul Istoriei! Diferenţele sunt uriaşe şi un ochi atent le vede imediat! Noi suntem folclorici, indiferenţi, zgomotoşi. Suntem hărţuiţi de simţuri, de sclipiri rapide şi de înveliri săţioase la prima vedere. Nou-îmbogăţiţii ruşi au cumpărat castele pe toată Coasta de Azur sau de Uzură, după cum o ironizează ei înşişi, noi ne lăfăim cu Negresco, fiindcă tot e numele românesc al unui bucătar! Dar nu marcăm drumul trecerii lui Panait Istrati, genialul vagabond brăilean despre care nu-şi mai aduce nimeni aminte! Că doar aici dormea în geamantan şi a făcut poze cu briciul, Doamne iartă-mă!
La îmbarcare, o blondă subţire, plămădită şi strunjită după calapodul franţozesc, ne întreabă dacă sunt case în România, că ea a văzut la tembelizor colibe de chirpici! Mă mai întrebase un ofiţer, în tren, prin anii nouăzeci, pe lângă Strasbourg, dacă mai avem urşi prin pădurile patriei! Asta să ştiţi că nu e numai din vina lor!