„Trece în fugă pe lîngă noi un copil şi se
opreşte brusc. Se uită lung la noi şi ne
spune: mă voi nu vreţi un măr, că mie
nu-mi mai este foame de el !”
Nichita Stănescu

 

 

Un exerciţiu inteligent de artă grafică şi de desen gîndit pentru omul problematic de astăzi din perspectiva unei estetici abisale în consonanţă cu structura psihică a omului aflat într-o în criză a înstrăinării de orice absolut, într-un hău al negării cazuiste a valorilor, o heterodoxie care nu e departe de un „străluminat metaforism hermetic”, o ivire de idealism magic care se originează în Novalis, de ezoterism care nu e străin de o elevată inteligenţă a inimii, reuşeşte ISTVÁN KANCSURA în expunerea sa recentă 111 desene care sunt gîndite asemenea unor „telegrame spirituale” pentru „trezire şi văz interior”.
O predispoziţie metafizică, o estetizare a mesianismului (parabola în parabola conţine evenimentul messianic) şi, poate acesta este principalul mecanism al fabulării artistice, activitatea ficţională a gîndirii artistice se dobîndeşte cu a jutorul unor concepte auxiliare care nu corespund niciunui obiect real. Pentru Kancsura imaginea este dialectica suspendată. Imaginea este Dar şi Har.
Într-o mai veche mărturisire artistul afirmă: “Am avut şansa prin har, să văd în profunzime, să văd scînteia divină în trupul fragil, trecător, în ochii unor oameni de la ţară. Strădania mea este să realizez un fel de acupunctură între lumina din sufletul acestora şi scînteia care sălăşluieşte în fiecare din noi. Stau uimit la poalele neformulabilului: Chipul, Sufletul omenesc, tresăririle tainice, infinite ale sufletului, sfinţenia vieţii. (…) În această atmosferă de contemplare a existenţei şi a sufletului omenesc, vegheaţi de imaginea cosmică a acestui ţăran, ca un înger îmbrăcat în alb, care îşi duce demn destinul, duhul, durerea şi dorul nădăjduind, împreună cu spiritul acestor fiinţe resemnate, să rostim cu recunoştinţă o înţelepciune ultimă: FIE VOIA TATĂLUI …”
Această mărturisire îl dovedeşte pe artist ca fiind în stare să intre în legătură cu irealul şi cu inaccesibilul, ca atare şi să-şi însuşească realitatea adeverind faptul că cel care îşi însuşeşte irealitatea cea mai mare va plăsmui realitatea cea mai mare.
Cerurile mesianice, o adevărată topologie a real-irealului, însemnate de pictor pe Stîlpul şi la Temelia Adevărului sînt următoarele în ordinea urcuşului: pămîntul, ploaia, plugul, pîinea, pîntecul, pruncul, pasărea. potirul, pacea. E în toată această anabază un tremur stăpînit, un echilibru voios, un ţesut de mişcări ale liniei în lume din care se naşte dinamica “devenirii” şi a “dispariţiei” tuturor lucrurilor.
Sunt mărturisiri despre viaţa de dincolo de cotidian şi de ştiinţele oculte, despre taina naşterii, despre naşterea-moarte în care, după cum însuşi pictorul mărturiseşte, prezenţa cuvîntului amplifică mesajul imaginilor în care arta trece peste obiect, peste cel real ca şi peste cel imaginar, făcînd cu obiectele un joc imaginar. Sunt metafore ale Vasului Plin şi ale Vasului Spart care se desvăluie dintr-o aceeaşi determinare stilistică care cuprinde structuri unitive dar şi universuri heteroclite care descriu un Weltanschauung care dezvăluie condiţia omului de astăzi. Stilul asianic antic, romantismul învolburat şi absurdul contemporan, se întîlnesc în sufletul care vrea să se regăsească în experienţa formală, în acurateţea limbajului, în gramaticile care caută expresia cea mai relevantă pentru labirintul de stări şi emoţii care îl traversează pe privitorul care se lasă răpit de carnavalul lumii contemporane.
Dincolo de mitologii şi de ştiinţe, dincolo de imaginarul miraculos şi de realul măsurabil, dincolo de liniştea senin-imobilă şi de rana fără leac a ultimului martir, István Kancsura caută în pictura şi desenele sale marii invarianţi care pot să-i unească în aceeaşi înţelepciune şi în aceeaşi credinţă (căci, în centrul spiritului, Dumnezeul artiştilor se reuneşte cu Dumnezeul credincioşilor), pe oamenii din toate timpurile şi din toate locurile. Semnul după care recunoaştem aceşti invarianţi este acela că ei nu sunt niciodată verificabili din afară şi sunt de fiecare dată necontestabili înăuntru. Altfel spus, oricare formulă de viaţă care se dovedeşte mai devreme sau mai tîrziu trecătoare, orice formulă care se sprijină pe virtuţi – interioare şi exterioare – care se vor arăta cîndva a fi de domeniul miraculosului sau expresii aproximative şi provizorii ale lumii aparenţelor, intră în jocul unui dialog interior vizibil şi/sau abscons.
Singurul care sfidează uzura veacurilor este dialogul interior în care se întîlnesc creator cu creator, se întîlnesc Tao, marile texte ale lui Platon, ale lui Marc Aureliu, ale Sfîntului Ioan al Crucii, ale lui Theo şi Vincent van Gogh, ale lui Igor Stravinski, care nu au îmbătrînit şi nu vor îmbătrîni niciodată. Pentru István Kancsura cetatea sufletului rămîne invulnerabilă în faţa timpului. E în el o anumită calitate de acceptare şi de ofrandă care face dovada de necontestat a fidelităţii vii, care nu e altceva decît un proaspăt neîncetat reînceput, o plecare fără sosire, o auroră fără zenit şi fără asfinţit, o inocenţă care pare a fi impregnată în unitatea originară. Pentru István Kancsura desenul este fratele visului care ascultă doleanţele spiritului. Sunt puncte, energii lineare plane şi spaţiale, în relaţie unele faţă de altele. Mişcare, caracter, ochi tactil şi aforistic, simplitate de ansamblu, polifonie creatoare, linişte prin echilibru şi mişcare tainică, un joc inconştient, un ecou de basm care gospodăreşte binele şi răul ca pe o atotputernicie, toate se întîlnesc precum şuvoaiele puternice ale fermecătoarei grafici care se deschide spre nesfîrşite încrengături.
Tensiune între real şi ideal, între necesar şi bine, între materie şi spirit cu rare şi scurte iluminări, sunt puse în lucrarea de artă drept ceea ce este mai vigilent şi mai solid în artist. Esteticul, eticul şi religiosul îl îndeamnă pe artist să asculte de un judecător interior, de memorie, de hazard şi de providenţă.
În relaţia lui István Kancsura cu fraţii van Gogh – constantă de trei decenii a imaginarului şi a epistemei lui artistice – singură memoria, amintirea, credinţa îi îngăduie să concilieze ataşamentul faţă de limită cu chemarea infinitului viu. Ceea ce altădată a fost o dureroasă constrîngere, devine punct de plecare către toate lumile de dincolo. Kancsura vede lumea pornind din interior. Desenatorul, pictorul, artistul nu sesizează interiorul fiinţei decît pentru a-l proiecta imediat în exterior cu scopul de a le releva celorlalţi secretul ei. Reuşita acestui atentat asupra misterului este talentul cu care măsurăm împlinirea deplină care ni se înfăţişează ca un straniu amestec de participare ritualică la sacru şi de exhibiţie pîngăritoare. Fiecare desen, fiecare pînză sau foaie de hîrtie consemnează izolarea artistului în risipire faţă în faţă cu singurătatea lui regăsită în unitate. Strigătul nemăsurat al fiecărei lucrări vine parcă dintr-o altă lume: îngerul şi sirena cîntă acelaşi cîntec, singura diferenţă este că nu e vizată aceeaşi atitudine (tot ceea ce este jos este tentaţie iar ceea ce este sus e vocaţie!). Aici jos totul este coruptibil. E coruptibilă pînă şi ideea şi dorinţa de incoruptibil. Dumnezeu, gîndit în timpul lumii, este la fel de inconsistent ca şi toate lucrurile timpului. Artistul caută să surprindă figura şi forma timpului răscumpărat şi transfigurat cu durată în absolut. Se naşte în majoritatea gesturilor artistice o constelaţie erotică a melancoliei care se înrădăcinează emblematic în fiecare imagine. Doar dacă înţelegem că imaginile se întemeiază iconic sub semnul Erosului putem să le păstrăm şi, totodată, să le dezvăluim taina, a cărei intenţie alegorică este în întregime subîntinsă în spaţiul dintre Eros şi fantasmele sale.
Adevărul şi frumuseţea trebuie căutate, după opţiunea lui Kancsura, mai degrabă în trecut şi nu în viitor, trebuie căutată mai degrabă amintirea iar nu speranţa, privirea înapoi mai curînd decît privirea înainte. Retrăgîndu-se, marea timpului lasă în sufletul oamenilor o sare de eternitate. Reînceputurile şi repetiţiile simbolice trebuie trăite ca o noutate şi cuvintele aşezate pe hîrtie şi pe pînză trebuie trăite ca revelaţie. Fără această iluzie viaţa s-ar scufunda în iluzia uitării. Recunoştinţa implică memoria, iar aceasta implică la rîndul ei un sentiment care dezvăluie zborul triumfal al speranţei. Îngerul trebuie să plutească pe o mare virgină care se află la orizontul unor promisiuni fabuloase.
Un dogmatism şi un optimism gratuit te duc pe acele cărări unde poţi să cazi şi să te rătăceşti, dar unde misterul şi neprevăzutul îşi distilează toate magiile.
Theo şi Vincent devin cu fiecare zi care se scurge şi cu ajutorul artei lui Kancsura, legende eroice şi divine; chiar dacă lumea de azi trece pe lîngă ele în ordinea evenimentului, nu poate face la fel în ordinea frumuseţii şi a iubirii. Dacă oamenii de astăzi transpun naiv în trecut reminiscenţe ale veşniciei şi dacă tot aşa visurile sunt facute parţial din resturi diurne după cum crede Freud, atunci legendele sunt făcute din resturi divine luminate istoric.
István Kancsura brodează pe canavaua timpului elemente ale eternului, brodare care altădată se răsfrîngea asupra trecutului; astăzi ea se face asupra viitorului. Dacă artistul detemporalizează – cum o face de altfel mereu – aceste legende pentru a le regăsi originea divină şi conţinutul saturat de eternitate, asta se întîmplă pentru a ne demonstra că slujeşte o tradiţie spiritualmente adevărată.
Derularea „povestirilor” pe care încearcă să ni le spună artistul care a expus în acest anotimp al clarificărilor la galeria ARCADE 24 din Bistriţa, fie că se raportează la fapte exterioare veridice sau fictive, solicită, la rîndul său, un joc de imagini care construiesc un imaginar narativ care se prezintă sub formă de intrigă mitică, de poveste, de legendă, sau de scenariu mitico-poetic. Imaginile sunt de esenţă metaforică în care trebuie remarcat un transfer şi o deplasare de sens. Nu e greu să desluşeşti cifrul, enigma, ideograma, care sunt purtătoare de informaţii seminale capabile să producă „structuri iconice matriciale”.