…problema problemelor, prima quaestio, […] rămâne problema generală: ce este tot ceea ce există (tí tò ón, n.n.), împreună cu mine care observ lumea şi o cuget?

 

*
Prin noũs-ul lui, omul cugetă atunci toate câte există, iar această cugetare este astfel măsură, etalon existenţial, întrucât a gândi şi a fi este acelaşi lucru.

 

*
Dirijarea minţii […] izvorăşte din partea superioară a ceea ce Aristotel numea noũs apathetikós; şi de aceea […] profunzimea idealului uman depinde de înălţimea lui.

 

Anton Dumitriu

Penultima secţiune a cărţii Homo universalis (capitolele VIII-X) este destinată să readucă în atenţie Prima quaestio – problema problemelor la care ar trebui să răspundă filosofia, apoi, Mens mensura sau despre statutul omului ca măsură a tuturor lucrurilor şi, în fine, spinoasa problematică binară a realităţii – Bonum et Malum – aşa cum se manifestată aceasta în funcţie de fluctuaţiile noũs-ul. Cele trei teme dau conţinut capitolelor menţionate şi sunt prezentate de către Anton Dumitriu nu doar prin prisma considerentelor provenite din metafizică, ci şi din perspectiva filosofiei moderne care, prin umanizarea cunoaşterii şi continua fragmentare a realităţii, s-a distanţat, în mare parte, de nobila misiune proclamată la începuturi de către gânditorii antici, anume de a conferi umanităţii o sinteză utilă asupra înţelepciunii care să prefigureze un sens vieţii şi construcţiei societale, deopotrivă.
Pentru antichitatea elenă, Principiul principiilor era Noũs-ul iar omul, prin inteligenţa sa – esenţa-i divină –, participa la mintea universală ordonatoare căci, prin însăşi natura gândirii sale, el reuşea să pună întrebări şi identifice răspunsuri. Treptat, s-a ajuns la convingerea că şocul existenţial al mirării ar fi sorgintea filosofiei; perplexitatea trăită pe viu de gânditorul uimit în faţa miracolului apartenenţei sale la Fiinţă declanşa varietatea de acte contemplative, theoretice.1 Aşa s-a ajuns la conştientizarea identităţii fiinţiale a intelectul uman cu Noũs-ul universal, dar şi la Prima quaestio ca fiind tema fundamentală a metafizicii din care toate problemele şi domenii de cercetare se ramifică asemenea unei arborescenţe (pp. 123-124).
În mod eronat, scolastica medievală credea că universalele aristoteliene, în integralitatea lor, constituiau Prima quaestio în filosofie, cu toate că, Stagiritul specifică explicit în Metafizica sa că, dintotdeauna, întrebarea care a stat în centrul atenţiei a fost ce este tot ceea ce există? Pentru Heidegger, subiectul cel mai general al filosofiei şi prima sa problemă ontologică nu poate fi decât …existenţa a ceea ce există – realitatea eternă şi nemărginită –, cea …care se sprijină pe ceea ce are existenţialitate; nota bene, Aristotel a precizat că esenţa (ousía, forma care impregnează materia, enérgeia) ar fi răspunsul la acea faimoasă întrebare pe care o considera a fi primordială şi întemeietoare a întregii filosofii. Aşadar, nu existenţa în sine era considerată de către Aristotel ca având primatul în filosofie căci, după cum se poate observa, întrebarea fundamentală era redusă la esenţă, acea misterioasă ousía care acţionând asupra materiei determină realitatea în multiplicitatea sa (p. 125).
Identificarea Noũs-ului ca Principiu universal şi constatarea, prin experiere directă, nemijlocită, a faptului că fiinţa umană participă la Acesta a condus, pe cale de consecinţă, la o separare originară a subiectului de obiectul cunoaşterii sale şi astfel, agentul cunoscător şi-a dat seama că are facultatea de a cunoaşte universul şi de a conferi un sens existenţei sale în acord cu realitatea care-l cuprinde. Totuşi, scindarea în eu şi non-eu avea să afecteze întreaga cercetare ulterioară întrucât această ruptură ignora în mod vizibil faptul că omul ca subiect cunoscător este, în acelaşi timp, parte din cele existente, asupra cărora exercită actul cunoaşterii. Târziu, în plin secol XX, savanţii din fizica cuantică vor proclama ferm că atitudinea observatorului este de natură să determine starea de corpuscul sau de undă a particolelor elementare. În plus faţă de toate acestea, dacă se afirmă că mintea umană este de-o fiinţă cu Mintea absolută, atunci se atribuie intelectului uman o valoare universală făcându-se abstracţie, prin aceasta, de caracterul său strict personal şi, ca atare, noũs-ul prezent în mine devine, concomitent, transpersonal, dincolo de mine, sau, cu alte cuvinte, …universalul se găseşte imanent în individual ( p. 126).
În timpurile moderne, Immanuel Kant pare să fi fost primul care a realizat că există o lume obiectivă a fenomenelor şi, separat de aceasta, o lume a intelectului, ca un lucru în sine, în cadrul căreia se individualizează un subiect cunoscător; de aceea, va fi proclamat el, cu deplină convingere, că marea încercare metafizică a tuturor timpurilor constă în descifrarea şi clarificarea acelui lucru în sine – esenţa existenţială cu efect ordonator asupra materiei, esenţă impenetrabilă şi indefinibilă care scapă, oarecum, asaltului cunoaşterii umane. Şi astfel, în finalul cercetării sale, Kant va fi fost nevoit să conchidă fără rezerve cu privire la existenţa unei probleme filosofice reale ce decurge din faptul că, iată, un intellectus agens transformat în subiect cunoscător îşi poate propune, la un moment dat, să cunoască o entitate distinctă, aflată în afara sa, fără să ţină cont că, de fapt, obiectul cercetării îl conţine organic (pp 126-128).
Mai apoi, pornind de la ipoteza supremă că cineva ar găsi toate propoziţiile prime ce descriu corect realitatea fenomenală, Ludwig Wittgenstein sugerează că, în acest caz, pentru a se realiza o reprezentare ireproşabilă, incluzând şi realitatea noũmenală, toate acele propoziţii prime se impun a fi depăşite şi, astfel, integrate într-un Adevăr atotcuprinzător care, prin natura sa universală, se află dincolo de ele; de aceea, spune Wittgenstein, …despre ce nu se poate vorbi trebuie să tăcem. În mod similar, Arthur Eddington cercetând sfârşitul lumii în baza principiilor termodinamicii şi referindu-se la entropie ca la un criteriu unic de departajare a trecutului de viitor, ajuns cu investigaţia sa în punctul de maximă obiectivitate, se vede nevoit să prezică finalul universului fizic în afara vreunui martor la acel eveniment. Pe bună dreptate, concluzionează Anton Dumitriu, în cele din urmă: …obiectivitatea ştiinţifică nu poate face abstracţie, în niciun fel, de subiectul gânditor şi-l presupune că există […] chiar după ce el a dispărut; mai mult decât atât, subliniind incapacitatea omului modern de a-şi stabili corect identitatea, autorul cărţii menţionează că ştiinţa …nu are nicio vină în această chestiune. Vinovat […] este modul nostru de a gândi, incapabil să se desprindă de conştiinţa eului observator, care se desparte de non-eu şi-l examinează din afară tot timpul (pp. 128-131).
La rândul său, încercând să fondeze o epistemologie fără obiectul cunoscător, Karl R. Popper propune o împărţire a universului în trei subdiviziuni: (i) o lume a fizicalităţii, a obiectelor / corpurilor fizice; (ii) o lume a universului psihic, a stărilor mentale şi a modului de a acţiona; (iii) o lume a conţinuturilor logice şi a produselor minţii omeneşti. În baza acestei tipologii şi a analizelor pe care le produce, Popper conchide că cea de-a treia lume a sa este de natură să faciliteze o continuă autodepăşire a omului în raport cu cele mai importante esenţe universale (imuabile, eterne şi având origine divină) aşa cum au fost acestea nominalizate de către Platon ca fiind Adevărul, Binele şi Frumosul. Toate aceste încercări popperiene care-şi propun să descrie o lume fără subiect cunoscător, prezentate foarte succint în cadrul acestui paragraf, sunt catalogate de către Anton Dumitriu, ca fiind eşuate, pe fond, din moment ce ele nu fac decât să exprime o reprezentare vădit subiectivă (pp. 131-133).
Werner Heisenberg şi al său principiu al incertitudinii, au zdruncinat din temelii, la început de secol XX, determinismul fizicii newtoniane şi aceasta îl capacitează pe Anton Dumitriu în probatoriul său privind faptul că filosofia modernă evită strategic o dezbatere despre prima quaestio şi se complace în situaţia de a spune totul despre toate şi nimic despre Tot ca univers de sine stătător. În esenţă, Heisenberg demonstrează irefutabil că subiectul (observatorul) perturbă, prin atitudinea sa, obiectul supus cercetării şi, astfel, din acel moment, conştiinţa a intrat pe tărâmul rigid al fizicii mecaniciste, realismul materialist fiind desfiinţat. Spre edificare, redăm un pasaj consemnat de către însuşi Heisenberg, în acest sens: Cu toate că teoria relativităţii apelează […] la facultatea de abstracţie a minţii noastre, ea este totuşi de acord cu exigenţele tradiţionale ale ştiinţei prin aceea că permite separarea lumii în subiect şi obiect. Pentru a se rezolva indeterminarea, fizicianul german face observatorului o recomandare insolită, anume ca acesta să se lase cuprins în obiectul observat spre a se şterge graniţa dintre cei doi poli ai cunoaşterii (pp. 133-136).
Pentru problematica circumscrisă sintagmei prima quaestio, concluzia finală se conturează pornind de la afirmaţia că ideea în sine vine din gândirea indiană unde eul individual nu este privit ca o realitate efectivă; transcenderea eului, survenită după ce aspirantul a parcurs un anevoios proces de dezindividualizare, este cea care asigură atingerea stării de conştiinţă pură în care dispare distincţia dintre eu şi non-eu. În căutarea obiectivităţii totale, savantul occidental se loveşte, precum Huserl, de pragul subiectivităţii sale din moment ce teoria pe care o susţine este produsul unei minţi individuale. De aceea, Anton Dumitriu spune că, …tema fundamentală a filosofiei perene, aceea de a lua contact direct cu ceea ce cunoscătorul este în realitate şi care, până la urmă, este însăşi realitatea cunoscută. Din această perspectivă, eliberarea de ego-ul limitat şi perisabil este primul pas întru realizarea spirituală deplină, acesta fiind urmat cu necesitate de asumarea identităţii supreme în cadrul căreia subiectul cunoscător devine totuna cu obiectul cunoaşterii sale şi, printr-o astfel de contopire fiinţială, alcătuiesc, împreună, o unică şi eternă realitate (pp. 136-138).
În capitolul următor, Mens mensura, problematică este cercetată, inevitabil, pornindu-se de la enigmaticul aforism ce ne-a parvenit de la Protagoras din Abdera – Omul este măsura tuturor lucrurilor… Protagoras nu spune direct că gândirea este măsura tuturor lucrurilor, dar chiar şi aşa se înţelege clar că, de fapt, doar facultatea umană de a raţiona reprezintă etalonul (instrumentul) la care ne raportăm atunci când emitem o judecată de valoare. Sub aspect ontologic, omul are capacitatea de a conferi o măsură întregului ansamblu cosmic. Trebuie spus, totuşi, că nu orice individ uman este capabil să înfăptuiască acest artificiu ci, în mod exclusiv, cel care a atins statutul de om veritabil, cel care a realizat plenitudinea posibilităţilor stării umane şi, astfel, întrucât dă semne că a atins un nivel maxim de claritate a mentalului, el poate să atribuie o justă măsură realităţii. (Guénon, 2005, p. 228 şi 2008, pp. 269-280)
Problema poziţiei omului în Univers, ne spune Anton Dumitriu, a preocupat dintotdeauna pe cel care, cu luciditate, metodă şi echilibru, a încercat să găsească răspuns la marile întrebări existenţiale. Pentru un astfel de protagonist, gândirea a fost, este şi va fi unicul instrument calificat prin care totul poate căpăta un sens în raport cu care să se edifice construcţia socio-umană; mintea este, aşadar, la originea tuturor interpretărilor şi numai prin aceste sensuri care se obţin în urma actului cognitiv, este capabilă fiinţa umană să măsoare realitatea şi să confere valoare existenţei. În judecata şi concepţiile omului pot apărea, în mod inevitabil, grave erori de interpretare (utopii) şi cele mai semnificative dintre aceste vor fi analizate în continuare (p. 139).
Mai întâi este menţionată eroarea solipsismului, cea care presupune că întreaga existenţă nu ar fi decât un conţinut de conştiinţă al eului individual; subiectul cunoscător ar fi, aşadar, tot ceea ce există, el incluzând, sub o formă sau alta, întreaga realitate. Absurditatea unei asemenea interpretări a fost uşor demontată şi pentru a se mai atenua sensul extrem, unii susţinători fervenţi au lărgit conţinutul concepţiei solipsisiste prin diverse adaosuri din afara subiectului cunoscător. Cea de-a doua eroare vine din considerarea lumii ca fiind o iluzie. Platon, de pildă, vede lumea sensibilă ca pe o simplă reflectare a lumii inteligibile a ideilor-arhetip. Tot astfel, termenul sanscrit maya, tradus mecanic fără a se lua în seamă toate sensurile sale, conduce la o concepţie greşită care induce credinţa că lumea ar fi o imensă iluzie. În fine, cea de-a treia eroare menţionată de Anton Dumitriu se referă la faptul că practicantul unei asceze se concentrează pe dobândirea unor puteri supranaturale (siddhi) în loc să aprofundeze cunoaşterea Fiinţei, singura abordare care poate justifica sacrificiul în sine (pp. 139-141).
Revenind la Protagoras, Anton Dumitriu va sublinia că acesta era o personalitate de prim rang a timpului său chiar dacă sofistica, din care şi el făcea parte, a fost puternic contestată de către contemporani. Începând cu Hegel şi continuând, apoi, cu Eduard Zeller, sofistica intră într-o perioadă de reconsiderare şi aceasta îndeosebi pentru că filosofia respectivă a pus în centrul preocupărilor sale omul ca fiinţă individuală şi a stimulat cultura, dialectica şi retorica. Cât priveşte fondul gândirii lui Protagoras şi a sistemului său filosofic, un cercetător din vremurile noastre va trebui să declare cu onestitate că este aproape imposibilă o judecată obiectivă din moment ce scrierile lui nu s-au păstrat decât sub forma unor fragmente disparate iar referirile înregistrate sunt cele semnate, îndeosebi, de către adversarii săi (pp. 142-144).
De remarcat, apoi, că traducerea, în limbile moderne, a dictonului atribuit lui Protagoras nu este, defel, o sarcină uşoară şi sigură sub aspectul conservării înţelesurilor originare şi aceasta pentru că terminologia elenă e foarte nuanţată şi bogată în semnificaţii. Spre edificare, redăm aici principalele traduceri luate în considerare de către Anton Dumitriu, după cum urmează: (i) Omul este măsura tuturor lucrurilor; pentru acelea care sunt, măsura existenţei lor; pentru acelea care nu sunt, măsura non-existenţei lor; (ii); Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt pentru existenţa lor, şi a celor ce nu sunt pentru non-existenţa lor; (iii) Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt că sunt, şi a celor ce nu sunt, că nu sunt (pp. 144-146).
De remarcat, totodată, că interpretările care au fost consemnate, de-a lungul timpului, pe marginea misteriosului aforism nu se suprapun decât parţial, acestea evidenţiind, în unele cazuri, diferenţe semnificative în ceea ce priveşte esenţa mesajului originar. În antichitate, Socrate şi Platon vor pleda împotriva conceptului homo-mensura care inducea, prin el însuşi, o relativitate a cunoaşterii; în schimb, Sextus Empiricus va susţine că mesaj transmis de către Protagoras constă în enunţul potrivit căruia …omul este criteriul tuturor realităţilor şi, astfel, se introduce în cercetare relaţia cu existenţa ca existenţă, din moment ce adevărurile sunt enunţate de către fiecare subiect cunoscător în parte, din perspective diferite (pp. 146-147).
În timpurile moderne, Carl Prantl susţine că, în cercetarea subiectului (fiinţa umană), Protagoras va fi căutat, cu deosebire, sorgintea cunoaşterii, aceasta constituind, în reprezentarea sa, unica intersecţie a unei filosofii valide cu legitimitatea individuală a lui intellectus agens. La rândul său, Zeller adoptă, în linii mari, interpretarea lui Platon care proclama că …ştiinţa nu are valoare generală (universală, n.n.), ci este numai o opinie (doxa, n.n.), idee care conduce la […] relativitatea lucrurilor…; filosoful german susţine, totodată, că aforismul lui Protagoras vrea să spună un lucru foarte simplu: adevărul este întotdeauna al omului şi, de fapt, nu există decât opinii subiective şi relative în ceea ce priveşte citirea (măsurarea, judecarea) realităţii (pp. 147-149).
O altă interpretare interesantă vine din partea lui Heidegger care face o asociere între propoziţia lui Protagoras şi celebrul dicton cartesian, ambele aforisme indicând un subiectivism de nivel absolut. Heidegger propune şi el o traducere a textului originar care, extinsă fiind, are inclusă şi o interpretare ad-hoc menită să pună în ordine mesajul în sine cu fondul său: Fiecare om este masura tuturor lucrurilor (anume a acelora pe care omul le are în întrebuinţare şi folosinţă obişnuită, şi prin aceasta le are constant în jurul lui), a celor prezente că sunt prezente, cum sunt prezente, şi a celor cărora le este refuzat să fie prezente, că ele nu sunt prezente. Şi încă, mai mult decât atât, Heidegger, amintindu-l pe Aristotel, va sublinia că omul, înțeles ca egoitate (ichhaft), este, totuşi, o fiinţă bio-psiho-socială, dotată cu noũs-lógos, el fiind, deci, subiectul cunoscător şi, în acelaşi timp, métron – măsura existândului ca existând (pp. 150-151).
Aşadar, ne spune Anton Dumitriu concluzionând, omul era considerat de către metafizica elenă asemenea unui etalon care măsoară existenţa. Punctul arhimetric ontologic a fost găsit, el este existenţa umană. Descartes nu a făcut decât să identifice acelaşi punct… Cel care operaţionalizează măsurarea / judecarea este omul însuşi care, pentru aceasta, îşi fixează subiectiv repere, limite, proceduri… Unitatea constantă de măsurare (etalonul) şi, concomitent, judecata umană calificată în a pronunţa o apreciere, decizie, verdict etc. alcătuiesc, în opinia lui Anton Dumitriu, cele două faţete ale interpretării sale referitoare la dictonului lui Protagoras, atât în ceea ce priveşte cunoaşterea, ca atare, cât şi existenţa ca existenţă (pp. 151-155).
În capitolul X este prezentată dualitatea de tendinţe Bonum (Bine, bucurie) – Malum (Rău, suferinţă), cea care marchează în mod dominant întreaga existenţa cosmică, această realitate fiind o constantă universală omniprezentă; în tot acest cadru general al contrariilor, homo universalis vine cu însuşirea sa inefabilă de a transcende realitatea care, uneori, poate să-i fie potrivnică şi ştie (pentru că deţine cunoaşterea) să-şi impună o conduită în armonie cu forţele exterioare astfel încât să obţină rezultatul preconizat indiferent de conjunctură; prin contrast cu aceasta, ignoranţa este considerată a fi originea tuturor erorilor, rătăcirilor, exceselor şi a Răului, în genere (Grayling, pp. 501-515). Eterna confruntare dintre Bine şi Rău a fost personificată, mai mult sau mai puţin detectabil, în toate spiritualităţile şi religiile lumii; în cultura şi civilizaţia persană, de pildă, apare ca deosebit de pregnantă tendinţa de a se ridica la rang de principiu această dualitate, Binele, reprezentat prin zeul Ormuzd fiind zugrăvit mereu în opoziţie cu Ahriman – zeul Răului. Mai mult decât atât, antagonismul menţionat a fost prelucrat şi sintetizat, prin intermediul vechilor mituri şi transformat într-o problemă autentic metafizică; astfel apare, în iudaism, legenda pomului cunoaşterii Binelui şi Răului ca o atenţionare severă asupra faptului că omul poartă intrinsec (în fiinţa sa) cele două tendinţe, în egală măsură (pp. 156-159).
Continuând demonstraţia sa şi având ca pretext un eveniment considerat cert, dispariţia dinozaurilor, Anton Dumitriu sugerează ingenios că acel dezastru ecologic s-ar fi produs deoarece uriaşele şi fioroasele reptile s-ar fi devorat între ele, în ultima fază a existenţei lor, până la autodistrugerea totală. În mod similar, stirpea umană, considerată a fi cea mai inteligentă specie din câte au existat vreodată pe pământ, a ajuns în pragul extincţiei sale din moment ce şi-a pierdut în aşa măsură instinctul conservării şi facultatea de a gândi încât merge orbeşte înspre anihilarea proprie-i existenţe. Sophocle, cu Antigona sa, este cel care-l inspiră pe Anton Dumitriu să exemplifice utilizând similitudinea dintre dispariţiei dinozaurilor şi starea actuală a omenirii aflată pe buza prăpastiei, la toate acestea adăugându-se şi o surprinzătoare şi expresivă coincidenţă etimologică. Omul apare în istorie ca un amestec de Rău şi Bine şi a devenit, date fiind puterile adjudecat în etape succesive, un real pericol pentru viaţa de pe întreaga planetă. Numeroasele iniţiative de a se contrabalansa puterea acumulată cu ajutorul unor reguli etice s-au dovedit a fi total lipsite de eficacitate şi astfel o speranţă reală ca omul să depăşească dualitatea (diplicitatea) sa morală pare, în prezent, de domeniul imposibilului (pp. 159-162).
La timpul său, Socrate vorbeşte explicit despre o ştiinţă a Binelui şi Răului, dar nu în sensul epistemic, presupunând raţiocinare şi act dianoetic ci, mai curând, ca despre o cunoaştere lăuntrică, fiinţială, sugerând descifrarea a ceea ce este universal şi permanent în natura umană. Pentru Socrate, raţiunea este virtutea, iar temeiul acesteia din urmă este gândirea; Binele socratic vine cu necesitate din cunoaşterea de sine, în timp ce Răul derivă din ignoranţă. Mai departe, vom constata că în Ethica nicomachica sa, Aristolel va fi acordat şi el spaţii largi virtuţii, Binele, în cel mai înalt grad al său, fiind virtutea în act; existenţa Binelui este un dat necesar, acesta rămânând de domeniul transcendentului şi, de aceea, Stagiritul, ca şi Platon, de altfel, identifică Binele cu Arché – Primum movens nemişcat, etern şi absolut (pp. 162-165).
Doctrina stoică, preponderent etică, are la bază convingerea că raţiunea celestă (cu prelungirea sa în om) solicită individului să trăiască în moralitate, evitând excesele, viciile şi urmărind să atingă o stare de apátheia. Mai târziu, Plotin va susţine că cel mai mare Bine pe care omul îl poate realiza în timpul vieţii constă în reintegrarea sa, ca spirit, în lumea noetică, Binele fiind prima şi cea mai importantă ipostază a Unului – Entitatea supremă conştientă de sine; anterior reintegrării, aspirantul va trebui să obţină eliberarea inteligenţei sale din chingile materiei, virtutea fiind, în acest caz, o consecinţă a conştientizării, de către om, a naturii sale divine. Sfântul Augustin va completa toate aceste spunând că Răul nu are o natură proprie ci este, pur şi simplu, o absenţă a Binelui care ordonează lumea prin acţiunea sa iar Thomas de Aquino, interpretând opera lui Aristotel către final de ev mediu, va identifica temelia Binelui în actul de contemplare (visio, vedere) a esenţei divine ca lumină interioară (pp. 165-168).
După aprecierea lui Anton Dumitriu, cel mai interesant edificiu livresc, sub aspect etic, este Critica raţiunii practice (1788). Immanuel Kant, autorul acestei lucrări magistrale, a reuşit să ridice legea morală la rang de principiu şi, de la această altitudine, să proclame maximele moralităţii ca imperative categorice cu statut de reper călăuzitor în plan socio-uman. Potrivit concepţiei kantiene, voinţa, ca dimensiune practică a raţiunii, ar trebui să fie aceea care afirmă şi garantează transpunerea în fapt a imperativului etic. Acest imperativ (judecată sintetică a priori) devine, la rându-i, puntea de legătură între voinţa propriu-zisă şi datoria de a face ceva dincolo de orice altă condiţionare empirică (pp. 168-170).
Este remarcată, de asemenea, de către Anton Dumitriu, contribuţia lui Baruch Spinoza care, în opera sa de căpătâi, Ethica ordine geometrico demonstrata, stabileşte, încă de la început, că singurul lucru util sub aspect etic constă în înţelegerea realităţii; din această perspectivă, intelectul este unicul instrument calificat care relevă adevărul în contrast cu eroarea şi, astfel, el risipeşte ignoranţa – cauza Răului. După ce defineşte Binele (ceea ce ştim în mod sigur că ne este util) şi Răul (ceea ce nu ne este util), Spinoza insistă asupra conceptului de libertate lăuntrică, aceasta obţinându-se, în opinia sa, doar prin raţiune lucidă şi prin ieşire efectivă (eliberarea) din dualitatea morală obişnuită. Virtutea, la rându-i decurge numai din înţelegerea corectă a Fiinţei obţinută în urma unui autentic parcurs de elevare spirituală (pp. 170- 173).
Urmează, în carte, un survol asupra problematicii bonum-malum în varianta sa orientală, survol care face trimitere, cumva, şi la conceptul de om veritabil. Reţinem că, pentru civilizaţia chineză, exigenţa încadrării individului în societate este marcată de reguli (li) stricte de conduită. Reţinem, de asemenea, că un adevărat înţelept este fericit la modul absolut pentru că a reuşit transcenderea separării lui interioare (în eu şi non-eu), şi pentru că a depăşit distincţiile dintre el şi lume. Tot astfel, în India, se consideră că numai un discernământ născut dintr-o veritabilă eliberare spirituală este în măsură că potenţeze cunoaşterea Fiinţei; un aspirant care a finalizat procesul de dezindividualizare şi a atins acest cel mai înalt prag al cunoaşterii poartă denumirea de jivan-mukta, adică om eliberat încă în viaţă fiind (pp. 173-174).
Concluziile lui Anton Dumitriu cu privire la Bine şi la Rău, în om şi în lume, vin să consolideze convicţiunea potrivit căreia, de fapt, nu ştim cu claritate care este esenţa acestor idei. Ni s-a spus când apar, în ce condiţii se produc şi ce le-ar putea împiedica să se producă, dar motivul logic pentru care nu s-a putut găsi o definiţie a binelui în sine şi nici a răului în sine nu ni s-a arătat – notează autorul cărţii. Binele şi Răul apar odată cu intrarea omului în cunoaşterea dianoetică şi, de aceea, s-ar putea conchide că imperativul etic este pendinte de actul cunoaşterii. Totuşi, dramatismul mărturisirii kantiene despre …cerul înstelat de deasupra… şi …legea morală… încriptată în sufletul omului aduce un plus de clarificare, căci, iată, contemplarea cerului (a înaltului) este, pentru fiinţa umană, acelaşi lucru cu actul introspecţiei destinat găsirii resortului lăuntric esenţial care să-l poziţioneze pe individ în armonie cu Întregul (pp. 174-178).

 

 

Notă
1 Anton Dumitriu, 1974, pp. 26-32.