Consiliul
Județean Cluj
Ideea și analiza declinului civilizațional în opera lui Emil Cioran (II)

Declinul civilizațional în opera lui Emil Cioran
După cum se știe, spenglerian intens din tinerețe, Emil Cioran a cultivat cu delicii mesianismul negru, „apocaliptita” Occidentului muribund, paralel cu convingerea că numai semințiile care nu s-au consumat în istorie au un viitor, și încă unul năvalnic: „Aici (în Occident, n.n.) totul se află într-un proces de descompunere. Perioadele de decădere sunt fascinante”1. Totodată, contrar celor susținute de marile filosofii ale istoriei, cea mai evidentă lecție ce se poate extrage din operele unor Tucidide, Tacitus, Gibbon, Michelet sau Toynbee este că în Istorie se poate întâmpla orice, inclusiv decăderea sau declinul civilizațiilor, aș sublinia, și că abia după aceea se urzește explicația care metamorfozează „fortuitul în necesar”2. Unul dintre cele mai bizare lucruri este observarea faptului că admirațiile și preferințele popoarelor i-au însoțit întotdeauna pe aceia care au avut specialitatea de a dezlănțui tsunami-uri de sânge, fiind vorba de un cult al Măcelarului ce s-ar putea concentra în următoarea frază a filozofului Emil Cioran: „Omenirea nu i-a adorat decât pe cei ce-au dus-o la pieire”3. Singurele perioade care au valorificat calități mai puțin terifiante decât măiestria în asasinat sunt etapele istorice numite decadente: „Semne ale vieții: cruzime, fanatism, intoleranță; semne ale decadenței: blândețe, înțelegere, indulgență…”4. Din acest motiv se simte Cioran de-a dreptul fascinat de decadență, „succedaneu al progresului”, moment în care istoria pare a-și modera lipsa de umanitate, iar faptul principal ar fi că epocile de decadență comportă o ambianță propice și „mai mari posibilități statistice de clarviziune”, fiind epoci esențial lucide.5 Se pare că nimic nu stimulează atât de mult intelectul critic, precum cel cioranian, ca vidul provocat de prăbușirea valabilității unor valori cu niște rădăcini milenare, filozoful și eseistul din Rășinari subliniind că: „La apogeu, zămislești valori; în amurg, după ce s-au uzat și fărâmițat, le anihilezi. Fascinație a decadenței – epoci când adevărurile nu mai au viață…, când se îngrămădesc ca tot atâtea schelete în sufletul gânditor și uscat, în osuarul viselor…”6. Această scenă de iluzii demolate reprezintă cadrul adecvat pentru o revelație limpede, rațională, mereu obnubilată de către „dogmele inamovibile, credințele ferme și intrasigența intelectuală”, condiții, acestea, indispensabile în momentele de cucerire și apogeu imperial al popoarelor – cu bagajul ideologic pe care-l furnizează luciditatea, „niciun popor nu și-ar depăși frontierele în căutarea unor invazii sterile” și nici nu ar găsi „energia spirituală pe care o pretinde instalarea unei dictaturi doctrinare”7.
Tratat de descompunere (1952)
În prima sa carte scrisă în limba franceză, Tratat de descompunere (1949), pe un ton nihilist și apocaliptic, Emil Cioran se focalizează pe această temă majoră și epustuflantă, respectiv conceptul de decădere, care poate apărea la indivizi ca boală sau boală mintală și care se poate ivi în societăți ca „declin în decadență”. Tema sau ideea include o nemulțumire profundă față de lume, părerile sale despre inutilitatea vieții, antinatalism și sentimente anti-creștine: „După ce am trăit – după ce am verificat toate argumentele împotriva vieții – am dezbrăcat-o de aromele ei… Am știut. metafizica post-sexuală, vidul universului inutil procreat și acea disipare a transpirației care te cufundă într-un fior veche, anterior furiei materiei. Și am încercat să fiu fidel cunoștințelor mele, să-mi forțez instinctele să cedeze și am realizat că nu are rost să mânuiesc armele nimicului dacă nu le poți întoarce împotriva ta. Căci izbucnirea dorințelor, în mijlocul cunoștințelor noastre care le contrazice, creează un conflict îngrozitor între mintea noastră care se opune Creației și substratul irațional care ne leagă încă de ea”8. După ce și-a epuizat poftele sau pohtele, omul care se apropie de o „formă-limită de detașare” nu mai vrea să se perpetueze, postulează Cioran, detestă supraviețuirea în altcineva, căruia, de altfel, nu mai are ce să-i transmită; „specia îl îngrozește; el este un monstru – iar monștrii nu nasc”9.
În primul capitol al cărții menționate, distinsă cu Premiul Rivarol – cel mai întins, ocupând jumătate din lungimea cărții – Cioran analizează conceptul general de decădere (a indivizilor, societăților și universului), dar și bunătatea îndoielii. Potrivit lui Cioran, îndoiala este mai bună decât certitudinea într-un ideal imperativ (în special idealuri religioase sau politice), deoarece cei care sunt convinși de un astfel de ideal ar putea fi dispuși să ucidă de dragul lui: „Când omul își pierde facultatea de a fi indiferent, el devine un asasin virtual; iar dacă își transformă ideea în zeu consecințele sunt incalculabile. Nu ucidem decât în numele unui zeu sau al simulacrelor sale: excesele suscitate de zeița Rațiune, de ideea de națiune, de clasă sau de rasă se înrudesc cu cele ale Inchiziției sau ale Reformei”10. Datorită afinității sale pentru îndoială, Cioran își exprimă chiar admirația pentru declinul civilizației, citând ca exemple arhicunoscute decăderea sau declinul Greciei și Romei antice și al Vechiului Regim (Ancien Régime) francez (care a precedat Revoluția din 1789). Paradoxal cioranian, astfel de perioade de declin sunt mai bune decât epocile de stabilitate socială, deoarece erodează vechile certitudini, făcând posibil ca oamenii să se întrebe și să se îndoiască din nou. „Inteligența înflorește doar în epocile în care credințele se ofilesc, când articolele și preceptele lor se slăbesc, când regulile lor se prăbușesc. Sfârșitul oricărei perioade este paradisul minții, pentru că mintea își recăpătă jocul și capriciile sale numai în cadrul unui organism aflat în dizolvare totală. Omul care are ghinionul de a aparține unei perioade de creație și fecunditate își suferă limitările și șanțurile; sclav al viziunii unilaterale, el este închis într-un orizont limitat”11. În acest context, Atena murea, şi, o dată cu ea, cultul cunoaşterii, deoarece, susține Cioran, marile sisteme îşi trăiseră traiul: limitate la domeniul conceptual, ele refuzau intervenția zbuciumului, căutarea izbăvirii şi a meditației dezordonate asupra durerii. În Grecia antică, Cetatea murea, ea, care îngăduise „preschimbarea accidentelor umane în teorie, iar acum orice accident – strănutul sau moartea – înlocuia vechile probleme”12. Obsesia leacurilor marchează „sfârşitul unei civilizații”, consideră E.M. Cioran, căutarea cu obstinație a mântuirii, sfârşitul unei filosofii.13El accentuează că marii filozofi Platon şi Aristotel nu cedaseră acestor preocupări decât dintr-o nevoie de echilibru; în urma lor, ele căpătau întâietate în toate sectoarele.14 În schimb: „Roma, la apusul ei, n-a moştenit de la Atena decât ecourile decadenței şi răsfrângerile secătuirii. Când grecii îşi plimbau îndoielile de-a lungul şi de-a latul Imperiului, clătinarea din temelii a acestuia şi a filosofiei era un fapt virtual consumat. […] Pe străzile Romei, mişunau cu felurite rețete de ‚fericire’ epicurienii şi stoicii, experți în înțelepciune, nobili şarlatani iviți la periferia filosofiei pentru a vindeca o oboseală incurabilă şi generalizată. […] Înțelepciunea este ultimul cuvânt al unei civilizații care-şi dă duhul, nimbul amurgurilor istorice, oboseala transfigurată în viziune asupra lumii, ultimă toleranță înainte de întronarea altor zei, plini de o nouă prospețime – şi a barbariei; ea este şi o zadarnică încercare de melodie printre horcăielile sfîrşitului, ce-l urcă de pretutindeni”15, punctează filozoful și eseistul din Rășinari.
La urma urmei, Cioran crede că trebuie să ne exprimăm recunoștința civilizațiilor care nu au abuzat de seriozitate și care s-au jucat cu valorile și s-au desfătat zămislindu-le și nimicindu-le, el întrebându-se: „Cunoaştem oare în afara civilizației greceşti şi a celei franceze o demonstrație mai lucid glumeață a neantului elegant al lucrurilor? Secolul lui Alcibiade şi secolul al XVIII-lea francez sînt două surse de consolare. În timp ce celelalte civilizații au putut gusta doar în ultimul lor stadiu, o dată cu dizolvarea unui întreg sistem de credințe şi de moravuri, din exercițiul sprinten care dă vieții o savoare de inutilitate – aceste două secole au cunoscut plictisul nepăsător la toate şi permeabil la orice, în deplina lor maturitate, în deplina stăpînire a forțelor şi a viitorului lor”16. În afară de scepticii greci şi de împărații romani din perioada decadenței, Cioran consideră că toate spiritele par aservite unei vocații municipale, doar ei emancipându-se, unii prin îndoială, ceilalți prin demență, de fixația fadă de a fi utili și, astfel, promovând arbitrariul la „rangul de exercițiu sau de vertij”, după cum erau filozofi sau vlăstari dezabuzați ai vechilor cuceritori, Cioran opinează că aceștia nu erau legați de nimic: prin această latură, ne amintesc de sfinți: „Dar în timp ce aceştia nu se vor prăbuşi niciodată, ei se găseau la discreția propriului lor joc, stăpîni şi victime ale capriciilor lor, adevărați singuratici, de vreme ce singurătatea lor era sterilă. […] Să fii cel prin care are loc descompunerea unei filosofii sau a unui imperiu: ne putem oare închipui un prilej de mândrie mai trist şi mai măreț? Să ucizi pe de o parte adevărul şi pe de altă parte măreția, manii prin care trăiesc spiritul şi cetatea; să zgudui din temelii edificiul amăgirilor pe care se sprijină orgoliul ‚gânditorului şi al cetățeanului’; să mlădiezi, până la deformare, resorturile bucuriei de a concepe şi de a voi; să discreditezi, prin subtilitățile sarcasmului şi ale supliciului, abstracțiile tradiționale şi obiceiurile onorabile – ce efervescență delicată şi sălbatică!”17
Cioran se visează în rolul unui sclav care își târăște o vagă disperare înfrumusețată cu niște sofisme grecești decăderea sau agonia Romei: „În ochii goi ai statuilor, în idolii micşorați de superstiții pe cale de a se stinge, aş fi găsit uitarea strămoşilor, a servituților şi a părerilor de rău. Cununându-mă cu melancolia vechilor simboluri, m-aş fi eliberat; aş fi împărtăşit demnitatea zeilor părăsiți, apărându-i împotriva crucilor viclene, împotriva năvalei de slugi şi de martiri, şi nopțile mele şi-ar fi căutat odihna în demența şi desfrâuI Cezarilor. Expert în dezamăgiri, străpungând cu toate săgețile unei înțelepciuni pervertite noile fervori, – în preajma curtezanelor, în lupanare sceptice sau în circuri cu fastuoase cruzimi, mi-aş fi năclăit judecățile cu viciu şi sânge, pentru a dilata logica până la dimensiuni pe care ea nu le-a visat niciodată, pîână la dimensiunile lumilor ce mor”18.
În capitolul „Exegeza decăderii”, Emil Cioran crede că fiecare om s-a născut cu o doză de puritate, predestinată însă să fie coruptă prin frecventarea celorlalți oameni, prin acest păcat al singurătății, el subliniind că omul nu este fatalitate, ci „ispită a decăderii”. „Incapabili să rămânem cu mâinile curate şi să ne păstrăm sufletele neprihănite, ne murdărim în contact cu o sudoare străină, ne tăvălim, însetați de dezgust şi împătimiți de scârnă, în noroiul unanim. Şi când visăm la mări preschimbate în apă sfințită, e prea târziu ca să ne cufundăm în ele, iar corupția noastră prea adâncă ne împiedică să ne înecăm: lumea ne-a pângărit singurătatea; urmele lăsate pe noi de ceilalți ajung de neșters”19, susține poetico-filosofic Emil Cioran. Ne amintim că Jean-Jacquea Rousseau spunea că stadiul de dezvoltare a omului, asociat cu ceea ce el a numit „sălbatici” a fost cel mai bun sau optim în dezvoltarea umană, „între extreme mai puțin decât optime ale animalelor brute, pe de o parte și, de extremă a civilizației decadente pe de altă parte“… „Nimic nu este atât de blând precum omul în starea sa primitivă, atunci când este plasat de natură la o distanță egală de prostia brutelor”20.
În fine, în capitolul „Chipurile decadenței” din același Tratat de descompunere, Emil Cioran afirmă că o civilizație începe să decadă din clipa cînd viața îi devine „unica obsesie”, iar epocile de apogeu cultivă valorile în sine: viața nu-i decât un mijloc pentru a le realiza; individul nu ştie că trăieşte, el trăieşte – sclav fericit al formelor cărora le dă naştere, pe care le perfecționează şi idolatrizează. Afectivitatea îl domină şi îl inundă… „Nu există creație fără resursele ‘sentimentului’, care sînt limitate; totuşi, pentru cel ce le simte doar bogăția, ele par de nesecătuit: această iluzie produce istoria. În epocile de decadență, uscăciunea afectivă nu mai permite decât două modalități de a simți şi înțelege: senzația şi ideea”21, subliniază Cioran. De asemenea, el consideră că o națiune nu poate să creeze tot timpul sau la nesfârşit, aceasta fiind chemată „să dea expresie şi sens unei sume de valori care se epuizează o dată cu sufletul ce le-a zămislit”22, în acest mod, cetățeanul trezindu-se dintr-o „hipnoză productivă”, și începe domnia lucidității: masele nu mai mânuiesc decât categorii vide. „Miturile redevin concepte: iată decadența. Şi consecințele se fac simțite: individul vrea să trăiască, el converteşte viața în finalitate, înălțîndu-se la rangul unei mărunte excepții. Bilanțul acestor excepții, alcătuind deficitul unei civilizații, îi prefigurează dispariția”23, conchide Cioran.
Note
1 Dan C. Mihăilescu, Despre Cioran și fascinația nebuniei, București, Editura Humanitas, 2010, p. 102.
2 Fernando Savater, Eseu despre Cioran, București, Editura Humanitas, 1998, pp. 108-109.
3 Fernando Savater, op. cit., p. 109.
4 Ibidem, p. 109.
5 Ibidem, p. 109.
6 Ibidem, p. 109.
7 Ibidem, pp. 109-110.
8 Emil Cioran (1975) [Originally published in 1949], A Short History of Decay, translated by Richard Howard, Arcade, Foreword by Eugene Thacker, p. 69.
9 Emil Cioran, op. cit., p. 127.
10 Emil Cioran, Tratat de descompunere, București, Editura Humanitas, 1992, p. 8.
11 Emil Cioran (1975) [Originally published in 1949], A Short History of Decay, translated by Richard Howard, Arcade, Foreword by Eugene Thacker, p. 80.
12 Emil Cioran, Tratat de descompunere, București, Editura Humanitas, 1992, p. 56.
13 Emil Cioran, op. cit., p. 57.
14 Ibidem, p. 57.
15 Ibidem, pp. 57-58.
16 Emil Cioran, op. cit., p. 15.
17 Ibidem, pp. 26-27.
18 Ibidem, pp. 27-28
19 Ibidem, p. 28.
20 Jean-Jacques Rousseau (1754), „Discourse on the Origin of Inequality, part two”, în The Basic Political Writings, Hackett, 1987, p. 64.
21 Emil Cioran, Tratat de descompunere, București, Editura Humanitas, 1992, p. 170.
22 Emil Cioran, op. cit., p. 171.
23 Ibidem, p. 171.