Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Napoleon, un împărat în luptă cu istoria (III)

Napoleon, un împărat  în luptă cu istoria (III)

 

 

Finalul și exilul

 

 

Modestia este calitatea celor care nu au alte calități
(Napoleon Bonaparte)

 

 

Războaiele au ocupat aproape tot timpul imaginația și visele oamenilor politici ocupând începutul de secol XIX cu ură și răzbunări la nivel european, sursa fiind însă mereu Franța, care se dorea tot mai mare și devenea tot mai greu de stăpânit. Literatura a stat cuminte în acele vremuri în așteptarea romanelor lui Stendhal. Putem totuși nota romanul Doamnei de Stael1, Corinne ou L’Italie. Tot atunci, în 1807, David va picta Le sacre. Apoi, nemultumit că Anglia și Rusia îl sfidează și continuă să facă comerț, Napoleon instituie Blocada Continentală și creează o atmosferă de conflict permanent ce anunța noi lupte. Este perioada când Chateaubriand pleacă în exil nemulțumit de monarhie iar conflictul cu papa Pius al VII-lea duce la refuzul acestuia de a confirma investitura episcopilor numiți de Napoleon. Deși se vorbește puțin despre trădare, în 1808 Talleyrand2 și Fouche3 pun la cale un complot contra lui Napoleon. Mai concret, după ce l-a împins pe Napoleon spre campania din Spania, Talleyrand, Fouché și Caroline Bonaparte, sora împăratului, au pus la cale un complot pentru răsturnarea lui Napoleon de la tronul Franței ce urma să fie înlocuit cu Murat, cumnatul său și soțul lui Caroline. Napoleon află, revine la Paris și face ordine. Apoi se pregătește de un nou război iar a V-a Coaliție este deja la orizont.
Începând cu V-a Coaliție (desfăşurată în anul 1809), coaliție formată din Anglia şi Austria, Napoleon începe să guste şi din cupa înfrângerii fiind obligat să accepte noi înfrângeri navale în luptele cu Anglia. Coaliția a V-a a însemnat de fapt lupta pe mare cu Anglia şi pe uscat cu Austria. Cea pe mare putem afirma, fără a greşi, că a fost pierdută dar, ca de obicei, Napoleon se va revanşa pe uscat reuşind să îi învingă pe austrieci în mai multe bătălii, cea mai importantă fiind cea de la Wagram din 5 – 6 iulie 1809. Tratatul de la Schonbrunn, din data de 14 octombrie 1809, va stabili condițiile de capitulare impuse Austriei. Urmările Coalițiilor a IV-a şi a V-a au fost mai ales de natură economică, Franța lui Napoleon instituind Blocada Continentală ce interzicea pătrunderea în Europa a mărfurilor ce veneau din Anglia în timp ce Anglia impunea un control sever al tuturor navelor ce treceau Canalul Mânecii.
Rusia a oscilat de-a lungul timpului între a fi sau nu contra Franței. În răsărit, duşmanul Rusiei era Turcia, atât ca zonă disputată pentru supremație şi ieşire la Marea Neagră cât şi ca popoare opuse ca religie şi tradiții. În planurile ei, Rusia s-a bazat mult timp pe Franța care nu avea interese în răsăritul Europei. Blocada impusă de Napoleon Angliei deranja însă Rusia care avea nevoie de bumbacul englez pe care îl putea obține contra lemnului. Cum Rusia a încălcat sistematic Blocada iar Franță trebuia să constate ineficacitatea măsurilor impuse contra Angliei, Napoleon va decide cea de a VI-a Coaliție sau Campania din Rusia, desfășurată pe parcursul anului 1812, decizie care a însemnat o imensă greşeală ce avea să ducă la pierderea războiului şi implicit la pierderea tronului Franței. Alte detalii importante, apropierea de Austria prin cea de a treia căsătorie a lui Napoleon cu Maria Luiza de Habsburg şi sprijinul statelor germane, au grăbit şi ele declanşarea Campaniei din Rusia. Şi totuşi, am adăuga, ceea ce a determinat Campania din Rusia a fost încrederea prea mare în sine şi în „Grande Armeé “ pe care Napoleon o conducea la momentul deciziei. Orgoliul a luat-o înaintea lucidității. Iar destinul, parcă mirat de decizia greşită a lui Napoleon, din acel moment, i-a întors definitiv spatele.
Pentru a-l învinge pe Napoleon, Rusia va evita o confruntare directă pe terestru şi se va retrage permanent din calea armatelor sale până la venirea iernii anului 1812. Campania a început în iunie. Pentru Rusia Campania s-a numit „Războiul patriotic“, pentru Franța „Al doilea război polonez“, Polonia fiind alături de ea, având anumite interese. Până în august armata franceză a avansat lent uitând că timpul va deveni tot mai rece. Bătăliile puține duse pe parcursul înaintării către Moscova nu au dat niciun învingător dar l-au împiedicat pe Napoleon să ajungă la Saint Petersburg, capitala de atunci a Rusiei. În linii mari armata rusă s-a tot retras până în septembrie când are loc Bătălia de la Borodino câştigată de Napoleon cu pierderi imense în oameni şi cu daune majore logistice. Apoi, în 14 septembrie, Napoleon ajunge la Moscova însă oraşul este pustiu şi incendiat cu bună ştiință de ruşi pentru a lăsa armata franceză fără hrană şi adăpost. Drumul spre St. Petersburg este blocat şi în luna următoare, cel mai mare duşman loveşte fără milă. El este iarna rusească la care se adaugă, la fel ca în Campania din Spania, lupta de gherilă cu grupurile răzlețe ale armatei ruse. Resturile armatei franceze vor pieri în lupta de la trecerea Berezinei. Aici pierde 400.000 de oameni şi alți 100.000 sunt luați prizonieri. În acest moment „La Grande Armeé“ dispare iar războiul este pierdut. În data de 5 decembrie, Napoleon abandonează restul armatei sale, mai puțin de 30.000 de oameni pe care îi lasă sub comanda generalului Murat şi pleacă spre Paris unde deja începuse o conspirație contra lui. Pierduse tot, armată şi armament, oamenii şi teritoriile ocupate anterior. Dar mai ales pierduse faima de invincibil.
Deodată, întreaga Europă este contra lui. Germania şi Austria, reunite din nou, îşi refac vechile granițe, Elvețía îşi cere neutralitatea iar Anglia, sub comanda generalului Wellington4, ajută Spania să alunge armata franceză din peninsula iberică. Napoleon este părăsit treptat de toți aliații. Este tot mai izolat şi mai încolțit, la fel ca un lup rănit ce devine pradă pentru propria haită. Urmează trădarea lui Murat, ginerele lui Napoleon, care încearcă unirea Italiei sub comanda sa. O nouă coaliție, ca o continuare a Campaniei din Rusia, se creează rapid şi Austria, aliată cu Prusia, înfrânge în octombrie 1813, la Leipzig, o armată franceză strânsă în grabă de Napoleon. Este finalul. Dar nu cel din urmă final.
Inițial, după ce Napoleon abdică în 1814, va fi exilat în insula Elba, aproape de continent, în Arhipelagul Toscan din Marea Ligurică. O insulă prea aproape de Franța ca să îl oprească pe Napoleon să viseze la o reluarea luptei şi la refacerea imperiului său. După numai un an, el se va întoarce în Franța şi va mai domni 100 de zile înainte de a dispărea din istorie odată cu Bătălia de la Waterloo, cea care rezumă cea de a VII-a Coaliție şi ultima.
Privind la ultima parte din viața lui Napoleon şi mai ales la „cele 100 de zile“, putem observa, pe de o parte, cât de mare a fost permanenta încredere a soldaților francezi în împăratul lor, iar pe de altă parte, cât de mare rămăsese teama puterilor europene de pericolul ca imperiul francez să se refacă. Pe cât de rapidă a fost refacerea unității celor devotați în jurul lui Napoleon, la fel de rapidă a fost şi unirea tuturor duşmanilor ca să-l elimine înainte de a recuceri teritoriile pierdute şi gloria pe câmpul de luptă. Inițial, trupele trimise pentru a-l aresta au trecut de partea lui la fel cum vor face şi majoritatea generalilor săi. Ca de cele mai multe ori de-a lungul timpului, armata lui Napoleon, compusă din cinci corpuri distribuite în mai multe părți ale Europei pentru a ține piept celei de a VII-a Coaliții, era mult inferioară numeric față de armatele aliate şi tot ce de obicei Napoleon a atacat şi s-a interpus între diferitele armate duşmane pentru a le anula posibilitatea de comunicare şi pentru a se lupta cu ele pe rând. Dar, la fel ca în timpul celei de a VI-a Coaliții, ducele de Wellington va găsi drumul către o victorie finală în bătălia de la Waterloo. Aflând de manevrele lui Napoleon, uimit şi chiar admirativ, Wellington exclamă: „Dumnezeule, Napoleon ma păcălit. A câştigat 24 de ore de marş asupra mea“. Geniul lui Napoleon era recunoscut şi de duşmanii săi dar şi invidiat, temut şi respins în grup de toți cei care se temeau de el. Evident, ar trebui să amintim şi unele detalii neaşteptate, trădarea generalului Bourmont5 sau oscilațiile lui Murat6. Ar fi multe de adăugat dar esențialul într-un război este finalul iar finalul bătăliei de la Waterloo şi al celei de a VII-a Coaliții este unul categoric pierdut de Napoleon. Este, în fapt, finalul lui Napoleon.
Silit din nou să abdice şi cu experiența primei evadări, Napoleon va fi din nou exilat, de data aceasta în mijlocul Oceanului Atlantic, pe insula Sfânta Elena de unde nu mai putea evada şi nici deranja puterile Europei şi mai ales Imperiul Britanic cu care se luptase permanent.
Napoleon a fost permanent, din momentul exilării pe insula Sfânta Elena, considerat oficial în custodia Marii Britanii. Însoțit de o suită de 27 de apropiați devotați, sosea la Jamestown, capitala insulei, în octombrie 1815. Paza sa număra o garnizoană formată din 2000 de soldați iar în largul mării, pentru anularea oricărei încercări de a evada, patrula o escadrilă formată din 10 nave.
La început, când Napoleon încă spera ca situația sa să fie revizuită, a impus celor din jurul său o conduită adaptată formalităților oficiale imperiale, bărbații fiind obligați să poarte uniforma militară iar femeile bijuterii. Era, într-un fel, propriu lui Napoleon, o negare a aparențelor ce îi fuseseră impuse. A primit vizitatori și a scris memorii încercând să forțeze o schimbare a deciziei care îi fusese impusă. A încercat chiar imposibilul studiind o perioadă limba engleză dar a renunțat la idee nefiind dotat la capitolul limbi străine.
În noiembrie 1818, aliații au decis că Napoleon va rămâne exilat pe viață. După aflarea veștii, Napoleon a devenit retras, tăcut și deprimat, petrecându-și mare parte din timp singur în camera sa. Încă din martie, Albine de Montholon7, care fusese iubita sa, plecase și îl părăsise, accentuându-i starea de izolare.
Starea sănătății lui Napoleon se agravează apoi în ritm accentuat și va muri la numai 52 de ani, în condiții considerate neclare, în data de 5 mai 1821. Anglia nu a putut să treacă peste trecutul lui Napoleon nici după moartea lui, aducerea rămăşițelor lui Napoleon fiind o operațiune anevoioasă care ar putea fi interpretată, în fond de ce n-am exagera puțin, ca răzbunare a britanicilor pentru victoriile franceze. Sau poate ca o invidie pentru Gloria lui Napoleon. Răutatea engleză, în acest caz, pentru cine poate citi printre rânduri, poate fi o recunoaştere a valorii lui Napoleon.

 

 

Note
1 Anne Louise Germaine de Stael – Holsten, născută Neker (1766 – 1817), o scriitoare și teoreticiană politică care a trăit în cercurile pariziene și din Geneva. Fiica bancherului Jacques Neker, ministru de finanțe al lui Ludovic al XVI – lea și a Suzannei Curchod, o intelectuală gazdă de salon parizian. Autoare, printre altele, a operelor: Eseu despre ficțíune, tradus de Goethe în limba germană, Literatura în raporturile sale cu instituțiile sociale, Delphine, lucrare ce tratează problema statutului femeii în societatea plină de convenții sau supusă unei revoluții, Viața privată a donului Necker, Corinne ou L’Italie , o lucrare mai degrabă gen note de călătorie. Alături de Chateaubriand, Madame de Stael e considerată printre marii scriitori preromantici.
2 Charles – Maurice de Talleyrand – Perigord (1754 – 1838), politician și diplomat francez, ambasador, ministru de externe și președinte al Consiliului de miniștri. Provenit dintr-o familie catolică aparținând înaltei nobilimi, inițial este atras de o carieră ecleziastică, devine arhiepiscop de Reims și ulterior episcop de Autum. Renunță însă apoi la biserică și întră în politică. În calitate de reprezentat al Franței ca ministru de externe dă dovadă de o abilitate ieșită din comun la Congresul de la Viena (1814 – 1815) ce are loc după înfrîngerea la Waterloo, reușind să salveze ineresele Franței care, desi învinsă, iese, conform acordului final, cu câștiguri teritoriale și daune minime materiale. Al doilea mare merit al lui Talleyrand este paternitatea ce i se atribuie ca fiind tatăl neoficial al marelui pictor Delacroix, autorul tabloului Libertatea conducând poporul.
3 Joseph Fouché Iul Duc d’Otrante. Conte Fouché (1759 – 1820), om de stat, revoluțíonar și ministru de poliție în timpul Directoratului, Consulatului și sub Imperiul lui Napoleon. În anul 1815, imediat după abdicarea lui Napoleon, devine președintele Comisiei Executive a guvernului provizoriu.
4 Arthur Wellesley, primul duce de Wellington (1769 – 1852), om de stat, militar și om politic anglo – irlandez, personalitate politică a seolului XIX, de două ori prim ministru al Regatului Unit, care a condus cea de a VII-a Coaliție și a pus capăt războaielor napoleoniene prin victoria de la Waterloo.
5 Louis Auguste Victor, conte de Ghaisnes de Bourmont (1773 – 1846) militar și politician francez, cuceritor al Algerului în 1830 pentru care primește titlul de mareșal. Inițial regalist, face pace cu Napoleon pe care îl slujește cu credință în campaniile din Italia și din Rusia primind Legiunea de Onoare. În iunie 1815, în bătălia de la Waterloo, dezertează în fața prusacilor alăturându-se inamicilor Franței.
6 Joachim Murat (1767 – 1815), mare duce de Cleves și Berg, mareșal al Impriului Francez și rege al Regatului Celor Două Sicilii, căsătorit cu sora cea mica a lui Napoleon Bonaparte. În anul 1808, prin soția sa care primește regatul Neapolelui, Murat devine regale Neapolelui. În 1812 se alătură lui Napoleon în campania din Rusia comandând întreaga cavaleria fiind învingător la Smolensk, Moscova și Berezina. Când Napoleon părăsește Marea Armată, îl lasă pe Murat să conducă restul armatei dar mareșalii îi contest autoritatea datorită planurilor și deciziilor sale riscante.
7 Albine de Montholon (1779 – 1848), nobilă franceză, soția lui Charles Tristan marchiz de Montholon, amanta lui Napoleon în perioada exilului pe insula Sfînta Elena.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg