1. Cred că descriptivul reprezintă numai o dimensiune a fotografiei; cea mai la îndemână, dar şi cea mai lipsită de glorie. De la ea încolo începe ceea ce contează în materie de imagine. Mă gândesc la meditativ şi afectiv, care vin să dea conţinut descriptivului, conferind astfel o altă miză imaginii fotografice. O miză care surclasează simpla imortalizare – seacă şi monotonă – a unor situaţii, momente sau bucăţi de realitate. Prin urmare fotografia (îndată ce a depăşit condiţia de poză) nu imortalizează realitatea, ci o reprezintă, transfigurată de posibilităţile interioare ale fotografului. Ea surprinde subiectul ales într-un moment de graţie şi îl redă privitorului. Momentul de graţie poate să fie rezultatul unei emoţii sau al unui elan de natură mentală, însă oricum apanajul omului din spatele camerei. Pentru că numai el poate să transforme oferta de condiţii exterioare în stare.
Parafrazându-l pe Leonardo da Vinci, spun fără ezitare: fotografia – cosa mentale. Iar în această calitate, nu are cum să fie descripţie pur şi simplu. Chiar şi atunci când se apelează la serviciile sale pentru a imortaliza, fotografia rămâne totuşi pitorească. A pierdut, desigur, cursa care i-ar fi îngăduit saltul dincolo de privire, dar, în acest caz, motivaţia ei o reprezintă divertismentul sau îndatorirea profesională. Este (o) poză. Refuzul imortalizării ori al surprinderii cât mai fidele, înseamnă ieşire din teritoriile pozei. Pasul acesta, odată făcut, conferă imaginii şansa de a fi epică, lirică, simbolică sau conceptuală. Altfel spus, creativă. Materializarea şansei cu pricina coincide cu salvarea din felul comun de a privi în jur.
Întâlnirea mea cu fotografia s-a vrut o călătorie în imaginal. Termenul îi aparţine lui Henry Corbin (mundus imginalis) şi desemnează ceea ce este cunoscut prin imagine. Deşi sintagma lui Corbin avea în vedere lumea universalului „metafizic”, mi-am însuşit-o, animat de convingerea că fotografia este imaginalul în formă pură. O lume paralelă celei reale, care subzistă şi se exprimă ca imagine. Şi cum lumea reală este o lume de cunoscut, fotografia, ca joc secund, se constituie într-o modalitate de cunoaştere. Sau aşa îmi place mie să cred.
2. Focalizarea poate fi definită drept concentrare a luminii într-un singur punct de pe suprafaţa unei lentile. Altfel spus, confiscare a luminii, constrângere a ei, lipsire de libertate. Extrapolând, acelaşi lucru se întâmplă şi cu privirea în momentul când e silită să insiste asupra unui detaliu relevant. Focalizarea privirii prin lentilele gândirii şi sensibilităţii marchează începutul vederii. Atunci reflexul începe să devină reflecţie. Se întâmplă o dumirire vizuală, dictată de spirit. Ochiul capătă conştiinţa faptului că vede. Focalizată, privirea nu mai este simţ, nu mai serveşte doar orientării. Pentru că s-a dumirit. Iar dumirirea îi oferă şansa valorizării detaliului.
Privit, un detaliu oarecare nu există pentru mintea mea, întrucât se pierde în hăţişul înconjurătorului. Văzut, acelaşi detaliu devine clar, se arată limpede contemplatorului. Prin focalizarea mentală se activează mai mult ca privirea.
3. Un enunţ de bun-simţ: realitatea este policromă. Şi nu poate să fie altfel, câtă vreme vedem cu ochii noştri bogăţia de culori şi nuanţe din preajmă. În acest context, rostul artei fotografice îl reprezintă repedea ochire a unor împrejurări mai mult sau mai puţin semnificative, dimpreună cu întreaga lor cromatică. Un fel de ţinere de minte spre neschimbare. Există însă fotografii care neagă bunul-simţ al vederii şi care surprind realul altfel decât se arată el privirilor noastre. Mă refer, desigur, la fotografia monocromă, formă sub semnul căreia de altfel au şi stat începuturile meşteşugului fotografic.
Se spune, de obicei, că o imagine monocromă este mai expresivă decât una policromă. Se poate. Dar monocromia nu este altceva decât policromie minimalistă. Reducere la dominant.
Cea mai uzuală monocromie o constituie fotografia în alb şi negru. Ea presupune reducerea culorii la nonculoare. Pentru că nici albul, nici negrul nu sunt culori, ci absenţe (luminoase ori întunecate) ale culorii.
4. Mai puţin însemnă mai mult. Sau poate însemna. Butada lui Mies van der Rohe a făcut carieră şi a constituit mottoul arhitecturii minimaliste. În domeniul fotografiei n-a existat, după ştiinţa mea, un curent minimalist, ci doar experienţe întâmplătoare, totdeauna individuale şi neprogramatice.
Cred că din perspectivă fotografică minimalismul este sinonim cu sărăcia. Sărăcie a formei, cu intenţia mărturisită a unui spor de conţinut. Altfel spus, mesaj bogat, obţinut cu mijloace puţine. În acest context, se renunţă la poveste, la orice referinţă extravizuală, rămânând imaginea în toată simplitatea ei formală. Detaliile sunt excluse, la fel ca şi eventualele intenţii descriptive sau epice. Importantă e sugestia. Însă numai acea sugestie capabilă să declanşeze o impresie vizuală. Nu poveste, nu descriere, ci stare sau idee sau concept. În cheie religioasă, nu mi se pare greşit să spun că orice imagine minimalistă imortalizează exclusiv ceea ce vede o privire postitoare.
5. Scriere cu lumina-cea-de-toate-zilele. Sintagma dinainte nu reprezintă – aşa cum s-ar putea crede – o metaforă, ci o veche definiţie a fotografiei. Din perspectivă etimologică, definiţia este riguros exactă. Cu condiţia ca scrierii să nu i se substituie impresiunea întâmplătoare a unui suport fotosensibil.
Transformarea luminii în scriere are loc numai când omul din spatele camerei se află acolo din îndemnul interior de a spune ceva. Ceva situat dincolo de simpla conservare a unui timp revolut ce nu vorbeşte decât nostalgiei celui ce l-a trăit.
Prin urmare, scrierea începe acolo unde concretul aparenţelor trecătoare este abandonat în favoarea esenţei ce transpare, fulgurantă, chiar în spatele acelor aparenţe. Atunci, subiect al imaginii este de fapt un vizibil ignorat, iar ceea ce se vrea transmis, un fel de inefabil. Orice fotografie astfel premeditată devine text.
6. Lucrurile oricât de sărace/ dau buzna-n mine şi mă biciuiesc. Versurile acestea, scrise cu mulţi ani în urmă, vorbesc despre tirania umilă a lucrurilor banale. Sau poate nu despre tiranie, ci doar despre o servitute pe care numai din ignoranţă n-o percepem.
Lumea fiecăruia dintre noi conţine o sumedenie de obiecte anonime. Le folosim fără ca, măcar o clipă, să luăm aminte la identitatea lor. Ele sunt de domeniul bine-înţelesului, din moment ce fiinţează ca şi cum o voinţă de dincolo de noi le pune acolo. Dintotdeauna şi pentru totdeauna. Nu avem timp şi nici ochi pentru ele. Fiindcă nu au nimic spectaculos. Cu toate acestea, ne umplu fiecare zi a vieţii. O fac cu atâta discreţie, încât nu le luăm nici în seamă, nici în serios.
Şi totuşi, lucrurile umile poartă, fără emfază, o aură. În lumina ei se vădeşte acea frumuseţe stranie, pe care numai locul comun o are. Dincolo de indiferenţa noastră, se întâmplă un spectacol perpetuu, pe care numai rareori îl vedem: al obiectelor oarecare trăindu-şi anonimatul. Singure şi sigure de nobleţea banalităţii lor.