Am putea să clasificăm genetica textuală, știința procesului de invenție/creație printre științele cognitive, categorie de științe relativ recentă care a realizat importanța reorganizării comportamentului intelectual uman în contextul unor societăți din ce în ce mai exigente și mai competitive. Pentru că ea, genetica textuală, este realmente o știință a cogniției dublată de o știință a creației. Cogniție a interiorului psihologic al creatorului in actu, iar pe baza ei gestiune și ameliorare a procesului creator. Și nu numai că genetica textuală face parte dintre aceste științe dar importanta ei pentru individ și pentru societate este strategică. La ora unei concurențe acerbe între economiile, științele și culturile naționale ale lumii ea este aleasă pentru a înzestra personalitatea umană cu arsenalul mental-afectiv-atitudinal care să-l conducă la performanță. Se poate spune că este știința și arta reușitei la nivelul cel mai înalt.
De ce este genetica textuală relevantă pentru înțelegerea fenomenului creației în literatură şi dincolo de domeniul literaturii? Cum se face că ea s-a născut în sânul literaturii și nu în sânul filosofiei sau al unei ştiințe oarecare producătoare şi ea de texte: matematică, istorie, fizică, biologie? De ce este ea singura care deține această poziție de deschizătoare de drumuri către inima epistemică a creativității?
În primul rând, scriitorul este, prin propria-i vocație, scrisul, expulzarea către lume a unor conținuturi interioare, categoria de intelectual cea mai logoreică. Scriitorul este un flecar sublim. El produce un şuvoi discursiv destinat lumii care va influența evoluția ei așa cum s-au întâmplat lucrurile în ultimele două secole iar în acest șuvoi găsim prețioase observații privind interiorul său în fierberea creatoare. Grefat pe această vocație şi constituind o a doua condiție, narcisismul care îl definește proiectează propriu-i ego în centrul universului, îl face să se autoscruteze fără încetare, să se introspecteze, să „exhumeze” din profunzimile psihicului o abundentă materie privindu-i motivațiile, barometrul afectiv, humorile, crezurile, ideile, intuițiile creatoare. Putem vorbi de asemenea de inteligența superioară a celor mai mulți care îi fac să-și dea seama de importanța capitală a strategiilor mental-afective proprii creației și pe care ei le intuiesc, le practică instinctiv și le problematizează încercând să le perfecționeze. Un al treilea motiv ar fi interesul obiectiv pe care îl suscită apariția „miraculoasă” câteodată a operei de sub pana lui. Geneza înlănțuie o suită de paradoxuri: este suspansul, îndoielile în cascadă, incertitudinea, precipitările intempestive, autonegațiile vehemente. Deschizând la întâmplare Jurnalul lui Tolstoi (2 febr. 1870) din epoca în care se găsea în plină gestație la Război și pace găsim îndoiala următoare: „Îi şi aud pe critici. Plimbările de sărbătorile Crăciunului, atacul lui Bagration, vânătoarea, dejunul, dansul – toate sunt bune, în schimb teoria lui istorică, filosofia – sunt proaste, fără gust, fără bucurie”. Jurnalele de creație, epistolografia, carnetele de lucru mustesc de această materie prodigioasă. Involuntar, ele ne oferă un humus bogat de fenomene-sursă pentru reconstituirea procesului de creație cum nici o altă profesiune n-a făcut-o. Marii deschizători de drumuri din alte domenii – arhitecți vizionari, ingineri, medici, genii militare, muzicieni … – chiar dacă nu rareori narcisişti şi curioşi intelectual, sunt mari taciturni. Cunoaştem progresia construcției turnului Eiffel dar nu şi felul în care Eiffel l-a gândit pentru că n-a lăsat nici un fel de note în acest sens. Comentariile lui Pasteur privind descoperirea vaccinului turbării nu sunt suficiente pentru a circumscrie la modul complet calea pe care a urmat-o gândirea marelui chimist. Operele non literatorilor sunt înconjurate de un deşert informațional. Nimeni n-ar putea să le reconstituie geneza pas cu pas. Câteva rarisime excepții precum matematicienii Henri Poincaré, Jacques Hadamard, câțiva psihologi oferă repere dar nu progresia completă a gândirii lor de la neantul inițial la descoperirea completă și definitivă. Marea masă de creatori-inventatori rămâne tăcută pe tema know how-ului personal. Dacă este deci vorba de ridicat un colț al cortinei care acoperă misterul creației, singurul domeniu din care această explorare poate să înceapă în forță este literatura. Aici există mii de pagini care adăpostesc detalii semnificative, fracțiuni de procese mentale, care scrutate și decantate de derizoriu pot oferi o imagine, individuală, despre ce se petrece în spiritul creatorului. Am enumerat (sub)speciile metaliterare care iluminează fenomenul creator: jurnale de creație, epistolografie, interviuri pe tema creației cutărei sau cutărei opere, conferințe, discursuri de recepție la Academie, monografii comentând creația, mărturii ale apropiaților martori ai cotidianului creatorului, deducții ale criticilor şi istoricilor literari bazate pe fapte etc. Se adaugă, fireşte, manuscrisele de lucru înnegrite de tăieturi, substituiri, interpolări, adaosuri, foi întregi barate şi reluate etc.. Această masă documentară reprezintă mina prodigioasă de informații psihologice asupra creației proprii pe care am folosit-o. Extrapolate, ele pot oferi ipoteze de plecare pentru alte domenii1. În a sa L’Art du roman Milan Kundera ne propune o viziune asemănătoare, deși mai limitată: „Opera fiecărui romancier conține o viziune implicită a istoriei romanului, o idee despre ce este romanul; tocmai această idee a romanului inerentă romanelor mele, pe care am încercat s-o fac să vorbească”. „L’œuvre de chaque romancier contient une vision implicite de l’histoire du roman, une idée de ce qu’est le roman; c’est cette idée du roman, inhérente à mes romans, que j’ai essayé de faire parler.”
Un al doilea motiv al poziționării literaturii ca unică poartă de acces spre lumea creației este poziția scriitorului în cele două secole pentru care deținem manuscrise de lucru bogate: al XIX-lea și al XX-lea. Dacă privim polisemia cuvântului „logos” care însemna în greaca veche cuvânt, acțiune şi idee, primele două sensuri rezumă condiția omului politic. Începând din secolul al XVIII-lea, scriitorul devine un fel de centru focal al societății, modelează mentalitățile sociale, se erijează în „director de conştiință ”, se implică în viața publică în chip de deputat, consilier, ministru, jurnalist sau simplu cetățean. Beaumarchais, Goethe, Chateaubriand, Dickens, Victor Hugo, Tolstoi, Adam Mickiewicz, Lamartine, Eminescu, Nicolae Iorga sunt exemple luminoase, chiar dacă guvernanța României în perioada în care Iorga a fost prim ministru a fost catastrofică. Operele scriitorului, spre deosebire de cele ale fizicienilor, matematicienilor sau muzicienilor, posedă capacitatea de penetrație socială cea mai puternică. Un concert se ține în fața unui public restrâns şi într-un oraș important, o carte se citeşte în satele cele mai pierdute dintr-o țară şi până în insulele Marchize din Pacific sau în Kamceatka. Acest impact considerabil al verbului artistic face ca, începând în principal din secolul XVIII-lea, literatura să influențeze politica – a se nota faimosul J’accuse al lui Zola, sau redactarea Constituției Statelor Unite de către Diderot si Benjamin Franklin – iar literatorii colonizează spațiul politic şi influențează destinele popoarelor europene.
*
Inițierea acestui tip de studii pe un obiect vag, alunecos, proteic din care o bună parte din ceea ce este accesibil raționalității a fost evacuată ni se pare o sfidare intelectuală care ne conduce direct în inima creativității. Intrăm în epoca trans-raționalității. Implicit, o parte dintre diferențele care corespund diverselor domenii intelectuale se estompează. Un număr non neglijabil de artiști, oameni de știință și filosofi admit existența unei sfere de fenomene genetice comune între ştiințe şi arte. După Paul Feyerabend (1979) „[…] În momentul în care considerăm că ştiința face parte din istorie, problemele suscitate de ideea unei creativități individuale dispar. Ceea ce dispare de asemenea, este diferența aparentă între ştiințe şi arte”.
Pe de altă parte, adoptarea în cazul nostru a unei perspective universale, în fond de literatură comparată considerată la nivelul rădăcinilor genetice, ni se pare o bună premisă, permițând deschiderea către o diversitate de tipuri de funcționare psiho-intelectuale care depășesc clivajele naționale, istorice, culturale vizibile la nivelul operei finite, în planul istoriei literare. Actul creației mobilizează mecanisme psihologice profunde, multimilenare, datând de dinaintea apariției națiunilor și culturilor naționale, ținând de entitatea om esențial (germ. Wesen), în vreme ce materia care umple rezultatele textuale este recentă: cea de care este impregnată conştiința agenților creației. Primele unesc tagma scriitorilor, cele din urmă îi diferențiază. Pentru a sublinia acest miez comun al tuturor formelor de creativitate, un bun principiu ni se pare faptul de a nu ne interzice observații şi trimiteri către proiectul ştiințific, filosofic, artistic în dezbaterea asupra geneticii textuale. Iată un exemplu: pentru „efectul de biliard” de exemplu, biografem, eveniment neașteptat care intervine în viața unui creator și impactează în mod direct o problematică, exemplul prototipic l-am găsit la un savant: descoperirea cristalografiei de către Pasteur. Fenomenul este mai marcat chiar decât cele reperabile în cadrul genezelor lui Stendhal, Henry James sau Flaubert. Un alt mecanism, maturizarea interioară, în forma ei canonică, cu apostila finală, „iluminarea”, este descrisă de Henri Poincaré în contextul descoperirii soluției ecuațiilor tetrafuchsienne.
Prin misiunea asumată de a pune în evidență şi a decortica procesele paradoxale ale creativității – genetica textuală are vocația de a scoate disciplinele literare din orgolioasa lor autarhie tradițională conferindu-le o dimensiune larg umanistă, putând debuşa prin nenumăratele punți care apar către alte domenii asupra unei noi antropologii, mai esențiale și mai pertinente pentru ființa umană, în viitor.
Lecția generală care se degajă din experiența geneticii textuale este că fiecare individ va trebui să stăpânească în profesiunea lui nu numai cultura pe care a absorbit-o în timpul studiilor sau formațiilor ulterioare care, toate, se raportează la trecut, dar şi ce n-a absorbit, necunoscutul permanent care se situează dincolo de ceea ce cunoaște, incertitudinile generate de schimbarea vertiginoasă a conjuncturilor. Genetica textuală este ştiința necunoscutului, a neprevăzutului, a ceea ce îl făcea pe Valéry (1971, ’78) să constate: „Valorez prin ceea ce îmi lipseşte căci am ştiința distinctă şi profundă a ceea ce îmi lipseşte“. Această știință „profundă” este ceea ce oricare dintre contemporanii noștri, și în special cei mai tineri, ar trebui să-și aproprie pentru a atinge obiectivele complexe pe care epoca noastră, complexă, i le propune.

 

 

Referințe bibliografice
Feyerabend, Paul (1979), Contre la méthode, Paris: Seuil.
Kundera, Milan (1986), L’Art du roman, Paris: Gallimard.
Tolstoi, Lev (2001): Jurnal, vol. 1 si 2, Bucuresti: Editura Elit.
Valéry, Paul (1971), Tel quel. Paris: Gallimard.

 

 

Note
1 Henri Poincaré, de exemplu, povesteşte într-o conferință ținută în Elveția „filmul” uneia dintre primele sale descoperiri privind soluția ecuațiilor tetrafuchsiene care corespunde procesului pe care l-am numit în cuprinsul acestei contribuții „maturizare interioară”.