Într-o literatură națională în care trebuie să se regăsească necondiționat, cu drept de legitimitate, toți cei ce au scris și scriu azi în limba română, indiferent în ce perimetru geografic s-au manifestat și se manifestă, Ion Druță se impune ca un exemplu exponențial, din toate punctele de vedere. Opera sa – cuprinzând schițe și povestiri, nuvele și romane, eseuri și publicistică politică, piese de teatru, poezie – este amplă și profundă, profund patriotică (fără a fi câtuși de puțin patriotardă) și s-a revelat atenției publice încă din anii ‚50, de la debut, ca o voce distinctă în peisajul spiritual al Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești, generic sub care s-a înscris administrativ și politic o bună parte din teritoriul românesc, desprins abuziv din matca maternă, după cel de al doilea război mondial.
Evocarea acestei stări de fapte istorice e utilă în fixarea profilului scriitoricesc al lui Ion Druță întrucât el se impune ca un exponent de primă importanță al literaturii specifice acestei provicii, al acestei țări la urma urmelor, într-o perioadă bine determinată geo-politic și este receptat ca atare de publicul cititor ca și de cei mai mulți dintre confrații săi. „Druță este distinsul slujitor al sufletului mioritic”, spune Grigore Vieru1 iar Druță însuși ținea să afirme, în Precuvântul la volumul său Ora jertfirii: „Calvarul jertfirii neamului m-a preocupat în mod deosebit”2. Întreaga sa operă vibrează astfel de un profund patos al iubirii de neam, autorul văzând și simțind lumea satului basarabean ca nucleu purtător al însemnelor tradiției și al istoricității etniei din care el însuși s-a ridicat.
Fără îndoială, momentul în care și-a făcut apariția în literatură, nu era unul lipsit de valori. Lipsit de o viață literară considerabilă. Numai că restricțiile politice și direcționările doctrinare în domeniul creației au făcut cu scriitorii acelei perioade să graviteze, în bună parte, pe orizonturi estetice limitate, fără o legătură directă cu edificiul cultural românesc, național, fiind elaborate opere după rețetarul dogmatic al metodei realismului socialist, impus de regimul sovietic. „Proza moldovenească, prin anii cincizeci – ne încredințează Ion C. Ciobanu – când și-a făcut apariția Ion Druță în literatură, era încă fără Negruzzi, fără Creangă, fără capodoperele secolului XIX”3. Numai că, norocul poate, a făcut ca vocația sa scriitoricească să i se arate încă din copilărie, din anii războiului, și nu oricum ci prin mijlocirea scrierilor unuia dintre clasicii literaturii ruse: A. P. Cehov.
Copilăria și-a petrecut-o în satul natal (S-a născut la 3 septembrie 1928 în Horodiște, județul Soroca; tata – țăran, dar cunoscut mai ales ca zugrav de biserici; mama o ucraineancă românizată), una din cele mai vechi așezări din Câmpia Sorocii („La începuturile sale, Horodiște era un sătucean micuț, vreo cincizeci de case cu bordeie cu tot, și biserica satului, firește, era simplă casă țărănească așezată la marginea satului, pe dealul răsăritean /…/ cu drumurile sale înguste și întortocheate, cu cătina crescută pe sub garduri, cu acoperișul de case vechi, cârpite ici-acolo cu mușchi verde /…/ când am apărut și eu pe lume, casa noastră domnea de una sigură în ograda de la vale de biserică /…/ Eram mezin, al patrulea copil, ori, cu cele două surori ce-au murit de mici, al șaselea”). Apoi, anii adolescenței în Ghica Vodă („satul acela nou, Ghica Vodă”), unde a început a merge la școală („La noi în casă, în afară de manuale și o cărticică de rugăciuni, alte cărți nu mai țin minte să fi fost. Poate ciupisem câte ceva din micuța bibliotecă a școlii, adunată prin grija învățătorilor – erau câteva serii în scoarțe gălbui: «Căminul cultural», «Biblioteca pentru toți»”. Din patima lecturii se zămislesc și primele versificații. Impresionat de o întâmplare din sat – fiul unui pădurar împușcase o fată în pădure – încropește o poezioară „care a plăcut grozav” și cineva l-a îndemnat chiar „s-o pun în plic, s-o trimit mitropoliei”. Iar imaginile vieții rustice și farmecul peisajului se sedimentează pentru totdeauna în sufletul său, ca o permanență la care se va întoarce mereu, evocând-o cu o nostalgică duioșie și o vibrantă dragoste față de locurile obârșiei, față de țăranii copleșiți de munci și de griji, văzuți însă într-o mirifică imagine poetică, a comuniunii cu natura: „Atunci când amurgul vine să îmblânzească marea osteneală a unei zile de vară, atunci când mâinile bătătorite se lasă furate de visul unei mângâieri, atunci când adoarme în valea satului bătaia unei căruțe întârziate la drum, atunci când te prinde pe neașteptate suspinul singurătății, și dorul te arde, și milă ți se face pentru bietul tău destin – abia atunci încep a răzbate ele în câmpie, frumoasele nopți de vară./ Văile își culcă iarba în culcușuri de răcoare, cerul greu și siniliu coboară jos, deasupra omului, câteva steluțe, răsărite din voia bună a lor, caută lacuri adormite să-și răsfrângă lumina în oglinda apei. Câmpia se așază la culcare, și satele, adunate grămăjoară, picură. Din toate cele patru părți ale lumii mustește o liniște blândă, o liniște largă cât o împărăție, și cine ajunge în împărăția aceea nu o mai poate părăsi. Vorba coboară în șoaptă, auzindu-se abia-abia, oftează pădurile în depărtare și rătăcește printre dealuri o boare caldă de vânt, ca o tânguire de mamă” (Balade în câmpie). Șansele de a merge la școală mai departe erau minime într-un atare climat patriarhal. Însă elementele de tehnicizare ale agriculturii își fac apariția și meseria de tractorist putea reprezenta la acea dată, urcarea pe o treaptă mai înaltă în ierarhia socială a satului. Urmează, așadar, o școală de tractoriști (1945), meserie pe care o și practică o vreme („Tractoare mari și grele ca niște tancuri macină țărâna de o fac colb, și se tot vârcolesc și gem primprejurul satului zi și noapte, ca în vreme de război /…/ tractoriștii? Ei aparțin altei clase” – De la Horodiște la Duca Vodă; „Nu-i pâine ușoară pâinea tractoristului” – Ultima lună de toamnă) apoi urmează cursurile unei școli de silvicultură (1947) – aspecte ale acestui tip de activitate vor fi relatate în micul roman Ultima lună de toamnă –, ceea ce îi dă o anume prestanță, ajugând secretar al Sovietului Sătesc din Ghica Vodă, postură din care pleacă în armată (anii ‚50), într-o unitate militară din Tiraspol („nouă luni în școala de sergenți au fost, poate, cele mai grele în toți anii de cătănie” – Lupaniada). Aici va conștientiza vocația sa scriitoricească, adresându-i lui Andrei Lupan, președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, o lungă epistolă, împreună cu versuri și o povestire: „Sunt sigur că voi deveni scriitor, că altfel inima mea nu mai poate să bată” („Multe din cele ticluite în timpul manevrelor de toamnă, după revenirea în cazarmele de iarnă, le așterneam pe hârtie. Un caiet întreg era plin cu un poem ce se numea, după câte îmi aduc aminte, «Ursitoarea». Bucata se cerea imediat scoasă în lume, citită, dar cui s-o citești într-o cazarmă subordonată disciplinei militare” – Lupaniada). În proză își găsește însă adevăratul mod de exprimare. Prima povestire, Problema vieții, îi apare în revista „Octombrie”. Apoi începe colaborarea cu ziarul „Țăranul sovietic”, pentru ca, după liberarea din armată, să intre în redacția acestuia („Demobilizat, cu recomandarea aceluiași Lupan, nimeresc la redacția gazetei «Țăranul sovietic», închiriez o odăiță pe Cotovschii, colț cu strada Kiev, în subsolul unei case și mai ca din nimic încep a înjgheba o soartă nouă” – Lupaniada). Modelul schițelor și povestirilor din această perioadă este opera lui Cehov, pe care o aprofundează și îi descifrează din taine. Eliminarea oricărui detaliu de prisos în relatarea faptelor, conciziunea, duioșia alături de o notă ironică, vor constitui trăsăturile remarcabile și remacate de toată lumea care îl citea, dobândindu-și curând o bine meritată notorietate. Abordează teme din actualitatea imediată, cu eroi populari, cu precădere de la țară, în care cititorii își recunoșteau propriile eforturi de a răzbate în viață. „Eroii lui Druță – scrie Mihai Cimpoi – au ca dat organic vocația adevărului”4.
În Moldova, după îndelungate discuții oficiale, se aprobă editarea, în ediții postbelice, a clasicilor literaturii române. Contactul cu aceștia va da orizontului creator al tânărului prozator, alte deschideri. Dar în 1957 pleacă la Moskova, la Școala de literatură de pe lângă Institutul „Maxim Gorki” (fabrica de scriitori, cum o numește Ioniță Marin pe cea de la București, similară celei moskovite, după modelul căreia s-a și inspirat), frecventată, de altfel de către aproape toți scriitorii Moldovei acelei epoci, ca și de către cei din întreaga Uniune Sovietică. Dacă e să acceptăm paralelismul între cele două Școli, ființând în aceeași perioadă și cu aceleași deziderate, atunci aprecierea lui Miahil Sadoveanu se dovedește cu totul îndreptățită, afimând că de pe băncile ei au ieșit tot atâția scriitori câți au și intrat. Ion Druță se numără printre cei care își dovediseră deja întru totul vocația autentică. În plus, beneficiul frecventării ei s-a dovedit real în cazul său. Prin intermediul traducerilor în limba rusă are posibilitatea de a lua contact și de a cunoaște marea literatură universală, bine reprezentată în librării și în biblioteci. Ca să nu mai vorbim de familiarizarea cu operele clasicilor literaturii ruse.
La Chișinău colaborează intens în paginile gazetelor „Moldova socialistă”, „Femeia Moldovei” ș.a. pentru ca în 1952 să-și adune schițele și povestirile într-un prim volum de proză literară, La noi în sat, ce stârnește numeroase controverse dar care impune în peisajul literar moldovenesc o nouă voce, cu o personalitate distinctă. Haralambie Corbu face în acest sens o observație importantă în privința scriitorului, remarcând „capacitatea lui de a se adapta la condițiile și îngrădirile din afara procesului de creație, condiții și îngrădiri care conduceau, în cele din urmă, la anihilarea accentului creativ ca expresie a libertății spiritului și a valorilor perene general-umane”5. Ceea ce este chiar adevărat. Ion Druță nu refuză pe față dar găsește soluțiile adecvate pentru a nu scrie propagandistic despre noile realități socialiste din țară. Chiar și atunci când nominalizează, bunăoară, viața colhoznică, aceasta nu este decât un simplu decor, în spațiul căruia se consumă drame umane autentice, relevate cel mai adesea sub masca unor intrigi cu caracter satiric, umoristic („Druță râde și plânge împreună cu eroii săi; el concepe viața ca o nesfârșită sărbătoare. Pe acest concept e zidit totul” – V. Coroban6). E însă un umor trist, dacă se poate spune așa, întrucât dincolo de o fațadă a întâmplărilor ridicole, se deslușesc stări de fapte, trăiri profund dramatice. Și, de fiecare dată, în mai toate povestirile sale, Ion Druță evocă normalitatea unei vieți de odinioară, înscrisă pe făgașul deprinderilor existențiale țărănești ancestrale. A fost taxat de patriarhalism. O vină ce poate fi la fel de bine înțeleasă ca o calitate. „Străbate din aceste texte ale lui Ion Druță – spune Maria Șleahtițchi – vocea patriarhală a unui narator de la mijlocul secolului trecut, cu ritmul și umorul bonom, cu blândețe lirică și cu o filozofie veche, arhaică poate, a acceptării lumii și destinului ca pe un dar. Împletirea organică a epicului cu liricul constituie nota particulară a prozei lui Ion Druță”7. De la mijlocul secolului al nouăsprezecelea? Într-un fel, da. Numai că între scrierile lui Ion Druță și literatura sămănătoristă din România de pe vremea aceea, legătura se face strict intuitiv de către prozator, el ne urmând în nici un fel doctrina acelui curent. El înțelege că trebuie să reflecte viața și atmosfera satului tradițional moldovenesc, aflat sub amenințarea de a-și pierde identitatea istorică, imagiea acestuia fiind puțin, sau mai degrabă nefiind, prezentă în scrierile contemporanilor săi, grăbiți (nu puțini) a exulta câștigurile socialismului. Ion Druță recompune în literatura moldovenească un curent ce-i lipsea și care trebuia asumat, pentru întregirea dinamicii fenomenului de evoluție normală al acesteia. Dar, sămănătorismul său este cu totul diferit de cel al lui Ion Agârbiceanu, Sandu Aldea sau Mihail Sadoveanu, bunăoară. Pe care îi cunoaște, la acea dată, extrem de puțin, dacă nu cumva deloc. Ca și pe ideologul acestuia: Nicolae Iorga.
Literatura lui Ion Druță vibrează pe coarda modernă a înstrăinării, a alienării condiției țăranului într-un sitem social (și politic) menit a-l dezrădăcina, fără acea teză a orașului care trimite la țară deprinderea depravării, pe care citadinismul și-l putea reclama ca mod existențial. Microromanul Ultima lună de toamnă este exemplar în acest sens. Eroul său, bătrânul tată pornit să-și viziteze feciorii care nu mai dau pe-acasă, prin bătătura lui de la țară, se lovește nu atât de decăderea morală a acestora, cât de mizeria societății care i-a transformat sufletește, rupându-i de condiția ancestrală a devenirii lor umane. Nu alta se conturează a fi problematica din Clopotnița. Eliminarea mărturiilor trecutului neamului este cea care declanșează criza de identitate a dascălului sătesc. Acesta nu țintește câtuși de puțin a reîntoarce viața obștei la un sistem social revolut ci cată a trezi în conștiințele tinerei generații demnitatea seminției lor, care în istoria-i seculară a scris pagini de autentică măreție. Patriarhalismul de acest fel, cultivat de Ion Druță, este mai degrabă o pledoarie în defavoarea ofilirii simțului patriotic al cetățeanului moldovean, angajat întrt-o nouă orânduire socială. „Druță este primul prozator basarabean care sparge clișeele realismului socialist de cea mai joasă speță practicată la Chișinău. Personajele lui nu mai adoptă schema maniheistă primitivă. Druță renunță la «chipul secretarului de partid», care primise «viză de reședință» în literatura sovietică. Personajele și situațiile în care sunt puse acestea denotă complexitate și, firesc, inimaginabile până la Druță. El adoptă formula de lirism care să facă proza mai digerabilă de către regim (…) cultivă în literatura sa un tip blajin, refractar, cumva atemporal și mioritic”8. Această atemporaniltate reprezintă, de fapt, dimensiunea perenității în actualitate a istoriei neamului, pe care Ion Druță își construiește întreaga operă. Regăsim aici o memorie arheală (Theodor Codreanu) pe care o deduce din ideatica eminesciană. Fie în epică, fie în dramaturgie, Ion Druță reprezintă, prin întreaga sa creație, tocmai conștiința vie a devenirii istorice a moldovenilor din frumoasa câmpie a Sorocii, în fond din câmpia basarabeană, cu viața lor rurală ori citadină.
În virtutea acestei meniri, pe care și-o asumă, se angajează tranșant și în viața publică, scriind articole și eseuri privitoare la starea de fapte a societății și a națiunii, pledând deschis în Agora pentru cauza păstării neștirbită a limbii naționale. Când în 1965, la Congresul Scriitorilor din Moldova, abordează deschis chestiunea introducerii alfabetului latin în locul celui slavon, s-a iscat o reacție atât de puternică împotriva lui încât unul dintre apropiați l-a sfătuit confratern:„Ioane, pleacă de-aici cât nu-i târziu!”9 Atitudinea sa vădit patriotică i-a deranjat pe mulți oportuniști10, care l-au atacat, etichetându-l după împrejurări. Fie: „Băiat bun dar antisovietic”, fie „naționalist”, fie „anticomunist”, iar atunci când, după Congresul Scriitorilor din 1965 a ales soluția stabilirii la Moskova („Atunci când la Chișinău nu am mai putut trăi, nici scrie, atunci marea cultură rusă, cu larga ei mărinimie, mi-a oferit scena, revista, editura”11), perspectiva atacurilor s-a întors cu o sută optzeci de grade:„trădătorul de neam”, „nu uitați că Druță și-a trădat neamul”12 ș.c.l.
După dobândirea independenței de stat a Moldovei, s-a angajat într-o nouă bătălie, pentru înfăpruirea democrației autentice în țară, fiind ales deputat (1989) și acordându-i-se cinstirea cuvenită: Membru titular al Academiei de Științe din Republica Moldova (1992), decorat cu Ordinul Republicii (1993). E drept că marile succese de mai înainte, reprezentarea pieselor sale pe numeroase scene din URSS și din străinătate13, tipărirea cărților în limba rusă, cu o largă circulație și entuziastă apreciere, au obligat forurile din Moldova la recunoașterea de drept, decernându-i Premiul de Stat al RSSM, pentru Balade din câmpie și Ultima lună de toamnă (1967), conferindu-i-se titlul de Scriitor al popoorului din RSS Moldovenească (1988).
Dramaturgia lui Ion Druță aduce în prim plan dramele morale provocate tocmai de noua dimensiune socială stabilită după război în Moldova, pe care eroii săi le decantează în trăiri individuale de mari și profunde vibrații sufletești. E aici o trimitere constantă la destinul mioritic al neamului, la demnitatea și cutezanța păstrării specificității naționale. „Din an în an – spune G. Kojuhova, comentând spectacolul cu Harul Domnului – Ion Druță își aprofundează opera, coborând la adâncul izvoarelor sale de inspirație: istoria pământului care l-a născut, viața oamenilor în mijlocul cărora și-a petrecut copilăria și tinerețea. În noua sa piesă poetică, druțiană, de o factură aparte, și-a slobozit parcă și mai puternic, mai rafinat, rădăcinile în rodnicia pământului străbun”14. Așa în Hramul înălțării, în Horia, în Păsările tinereții noastre, în Sfânta Sfintelor etc., chiar și atunci când abordarea este pur satirică (Cervus divinus). Istoria se află mereu în subsidiarul conflictelor de actualitate, pe care autorul le dezvoltă, cel mai adesea, în registru metaforic, parabolic, lirismul atidunial al personajelor radiind acea căldură umană de care aveau atâta nevoie spectatorii.
Una din coordonatele fundamentale ale acestei literaturi – în proză ca și în dramaturgie – este aceea a credinței, fără a se constitui într-o ilustrare de teme religioase, biblice, în ciuda faptului că motivele acesteia dau consistență ideatică fabulației dezvoltate dramaturgic. Harul Domnului (Apostolul Pavel) sau Căderea Romei plasează acțiunea într-un cadru de început de lume creștină dar în dezbaterea conflicturală se regăsesc limpede halourile actualității imediate când umanitatea (universul uman moldovenesc, național) trebuie să se salveze sub semnul creștinătății, împotriva abuzurilor atee. „Dramaturgia lui Druță – spune undeva Ion Ungureanu, regizorul care i-a montat piesele – este dramaturgia unui popor biblic, prin cutremurele și suferințele sale”. Prin astfel de abordării se face limpede dovada faptului că Ion Druță nu rămâne prizonier al temelor ruralității. Dramaturgia sa are o marcată deschidere intelectuală – filosofică, de ce nu? – prin care se înscrie confortabil în circuitul de modernitate stilistică al dezbaterilor ideatice (fără a agrea însă, moda experimentărilor formale). Plecarea lui Tolstoi este, în felul său, o dramă psihologică ce abordează problematica singurătății copleșitoare a creatorului într-o lume obtuză, dominată de interese meschine, materiale. De altfel, construcția întregii sale dramaturgii își are modele ușor identificabile în arta teatrului cehovian și a celui shakespearean, deopotrivă. Dincolo de baladescul evocator al tramelor, ce vine dintr-o viziune de sorginte folclorică autohtonă.
Un discurs modern, polemic, găsim în publicistica lui Ion Druță, mereu dispus la o abordare analitică socială și politică a factorilor actualității. Este, fără îndoială, o gazetărie incomodă, prin sarcasmul diagnostical și prin vizionarismul sumbru, raportat la degringolada luptelor partinice de azi, incapabile a direcționa cu fermitate evoluția societății pe drumul autenticei democrații. Dar și această atitudine ține, la urma urmelor, de patosul patriotismului pe care l-a afișat din totdeauna și în toate împrejurările.
Ca puțini alții dintre scriitorii români de azi, Ion Druță este împătimit iubitor al meleagurilor natale pe care le evocă în pagini de reverie baladescă, în autentice doiniri ce-și aduc melosul dintr-un străfund freamăt milenar de istorii, dând peisajului Câmpiei Sorocii, prin extensie al Câmpiei Basarabiei, dimensionalitatea maiestoasă a lumii din acel illo tempore din care etnia sa își trage obârșiile:„Câmpia Soroci…/ O fi fost cândva pe aici, cu mii și mii de ani în urmă, o mare limpede și blândă. O fi secat încetul cu încetul, s-o fi călătorit prin alte părți, dar s-a dus, lăsând câmpiei moștenire mărețul chip al unor ape nesfârșite, cu valuri domol legănate./ O fi crescut cândva pe aici, odată demult, păduri adânci și dese. Le-o fi ars vreun pojar, le-o fi pustiit vreo furtună, dar s-au tot dus și numai adâncul pământului mai mustește un dor străbun după codrii de altădată, cercând în fiecare primăvară să lege un freamăt verde peste trupul său secătuit de secete./ S-o fi înălțat pe aici, câmdva, un cârd de munți cu creste cărunte, răsucite în sus, în albăstrimea cerului. Vremea i-o fi măcinat, cutremure mari de pământ le-or fi crăpat temeliile, dar s-au dus munții și numai păsările câmpiei tot rătăcesc zile întregi undeva sus, printre nouri, căutând piscurile munților de altădat./ Câmpia Sorocii…” (Balade din câmpie). Între acele păsări își află destinul Ion Druță, scrutând din înălțimea vizionarismului său, istoria unui neam de oameni, binecuvântat de Dumnezeu, așezat pe meleagurile mănoase, legănate la nesfârșit de brațele celor două ape mărețe, pe nume Prut și Nistru, în călătoria sa ființială spre veșnicie.

 

 

Note
1 v. scrisoarea lui G. Vieru, din 30 iunie 1971, în volumul: Ion Druță, Ora jertfirii, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 1998.
2 Ion Druță, Ora jertfirii. Proză. Publicistică. Scrisori. Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 1998.
3 Ion C. Ciobanu, Cuvânt despre Ion Druță. În Ion Druță, Scrieri, vol 1. Ediție îngrijită, cu acordul autorului, de V. Guțiu și E. Lungu. Editura Literatura Artistică, Chișinău, 1989, p. 5.
4 Mihai Cimpoi, Spațiul sacru. În Ion Druță, Povara bunătății noastre. Prefață și tabel cronologic de Mihai Cimpoi. Editura Minerva, București, 1992, p. VIII. Biblioteca pentu toți, nr.1369.
5 Acad. Haralambie Corbu, „Sintagma Povara bunătății noastre ca titlu de roman și emblemă a întregii creații druțiene”. În Akademos, iulie 2009, p. 98.
6 v. Ion Druță, Harul Domnului. Epopee teatrală. Volumul I., ediție de autor. Chișinău, 2001. Anexe la Casa mare, p. 61.
7 Maria Șleahtițchi, „Literatura pentru copii: între inocența și nostalgia jocului”. În Literatura pentru copii. Selecție, studiu introductiv și note bibliografice de Maria Șlehtițchi. Postfață de Constantin Cubleșan. Editura Știința. Arc. Chișinău, Republica Moldova, 2004, p. 21.
8 Grigore Chiper, „Proza scurtă între diletantism și profesionalism”. În O istorie critică a literaturii din Basarabia. Cuvânt înainte de Eugen Simion. Editura Știința. Arc. Chișinău, 2004, p. 61.
9 v. Răscrucea celor proști. În Ion Druță. Ora jerfirii. Proză. Publicistică. Scrisori. Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 1998
10 Se zice că, într-o convorbire a primului secretar al partidului din Modova, Ivan Bodiul, cu Valentin Kataev, de la Moskova, s-ar fi exprimat astfel:„Druță e mult mai periculos decât Soljenițân. Dacă mi-l aduceți din Moscova în componența delegației ruse, am să-l spânzur pe primul stâlp de telegraf, acolo lângă gară, cum numai va coborî din tren”.
11 v. „Așa-zisa libertate”. În Ora jertfirii. Ed. cit.
12 v. „Trădătorii și salvatorii neamului”. În Ora jertfirii. Ed. cit.
13 În 1985, criticul teatral Gheorghe Cincilei, alcătuiește o statistică a reprezentărilor scenice ale pieselor lui Ion Druță, până la ora acea:„ În Federația Rusă – 157 (Sfânta Sfintelor – 68; Casa mare – 42; Păsările tinereții noastre – 22; Clopotnița – 18; Plecarea lui Tolstoi – 4; Doina – 1; Hramul înălțării – 1; Lepădarea de Dumnezeu – 1). În celelalte republici: Ucraina – 58; Moldova – 11; Letonia – 9; Bielorusia – 9; Lituania – 8; Kazahtan – 8; Estonia – 7; Uzbekistan – 4; Armenia – 4; Kirkizia – 2; Georgia – 2; Azerbaidjan – 1; Tadjikistan – 1. În alte țări: Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Franța, Jugoslavia – 24. În total: 305 reprezentații”. Și, în cocluzie:„Avem de a face cu o revărsare a spiritului latin peste hotarele țării, cum nu a mai cunoscut Moldova de la descălecarea lui Dragoș Vodă”.
14 G. Kojuhova, „Sentimentul demnității.” În Pravda (Moskova), 12 martie 1977.