Așa se numește una dintre culegerile postume ale filosofului Gustave Thibon. Puțin cunoscut în România, în ciuda eforturilor profesorului de la Indiana University Bloomington Aurelian Crăiuțu, care i-a prezentat vreo două cărți traduse în română din bogata sa operă, Gustave Thibon îmi pare un gânditor foarte actual prin provocatoarea sa inactualitate. Aparținând direcției gândirii nutrite de credința catolică din filosofia franceză a secolului XX, el este o figură aparte. Prin biografie, dar și prin gândire. Laureat de două ori al premiilor Academiei franceze, în 1964 pentru literatură și în 2000 pentru ansamblul operei filosofice, Thibon este literalmente un ex-centric. Adică a trăit mai toată viața (aproape centenară 1903 – 2001) în satul său din sudul Franței Saint-Michel-d’Ardèche și a lucrat pământul. A părăsit școala de pe la 13 ani, ceea ce nu l-a împiedicat să citească enorm, să devină un intelectual admirat de toată elita spirituală a Franței. Mă gândesc cu gust amar că un ilustru cărturar român îl acuza acum pe 15 ianuarie pe Eminescu al nostru că nu și-a terminat școlile. Deosebirea dintre îngustimea dogmatică a călăului de gânduri marginal și generozitatea unei mari culturi, firește intrând în discuție și perspectiva creștină! Încurajat de Jacques Maritain, Gabriel Marcel, admirator al lui Ludwig Klages, filosoful propune, în stilul fragmentar aforistic de mare concentrare și frumusețe al clasicilor moraliști din literatura franceză, o modalitate inedită de apropiere de marile probleme ale secolului frământat pe care l-a străbătut. Este un Cioran creștin, neliniștit și aventuros în furtunile gândirii: „Scriu pentru a-mi explica mie însumi ceea ce gândesc” 1. Venind de departe, dinspre Socrate și stoici, Thibon este printre aceia, rari, tot mai rari, pentru care filosofia nu este o problemă a gândirii, ci una a trăirii integrale, cotidiene, a vieții. Ca și credința, de altfel. Un moment crucial al biografiei sale l-a constituit întâlnirea, în 1942, cu Simone Weil, pe care o găzduiește la ferma sa, și căreia îi va publica peste câțiva ani Greutatea și harul. Ca să preiau unul dintre cuvintele cheie ale prietenei sale, gândirea lui Thibon ne oferă un spectacol al înrădăcinării, în limbaj heideggerian dar deloc în spiritul acestuia, o (re)gândire a temeiurilor umanului într-o epocă a tuturor dezrădăcinărilor. Îmi pare, în sens metafizic, un filosof al pământului ca cer. Un pesimism tonic, după cum îl caracterizează un prieten2, marchează această gândire provocatoare. Scrie Gabriel Marcel3: „O joncțiune se petrece spontan în acest suflet, în această inteligență privilegiată între experiența imediată și speculația cea mai înaltă, sau chiar trăirea mistică […] Într-o personalitate atât de puternică, atât de coerentă precum aceasta putem afirma fără a ezita că totul ține, toate temele se încrucișează și tind a se contopi unele cu altele pe măsură ce se apropie de un anume focar central, de o intuiție unică și poate neformulabilă…”
În literatura noastră nu l-aș putea compara decât cu Nicolae Steinhardt, prin autenticitate și sprinteneala trăirii mistice și câmpul cultural amplu în care se desfășoară aceasta. Nu am avut răgazul decât al unei rapide consultări a indicelui de nume a seriei de Opere de la Polirom și nu m-am putut edifica dacă monahul de la Rohia îl cunoștea pe scriitorul creștin francez, căci nu apare citat nicăieri. Puțin probabil ca un om atât de la curent cu gândirea franceză să nu-l fi știut, totuși nu aflăm nicio trimitere, apare amintit doar într-o notă de subsol a părintelui Ioan Pintea, ca editor al lui Simone Weil. Rămâne de cercetat… În prefața la Scara lui Iacob4, Thibon citează și dă replica la două întâmpinări care i-au fost aduse. 1. Că aplică indistinct grila creștină tuturor chestiunilor psihologice și sociale, reducând astfel orice problemă la aceea a raportului om – Dumnezeu, în vreme ce gândirea modernă are numeroase alte căi de care gândirea creștină trebuie să țină seama: marxism, freudism, existențialism etc. Cu alte cuvinte, apare pericolul dogmatismului, Dumnezeul modern, spune preopinentul său mai mult sau mai puțin imaginar, nu mai este o certitudine, ci o interogație, „gândirea creștină a luat o turnură interogativă”. Creștin „bine instalat” îl numește sugestiv partenerul de dialog. Și 2. Vocabularul său este perimat, cuvinte ca: suflet, păcat, har, cer, infern etc. nu mai spun nimic omului modern. Să recunoaștem că astfel de reproșuri aduse gânditorilor de orientare asumat creștină sunt și mai frecvente astăzi, când paradigmele de gândire s-au îndepărtat și mai mult, radical, de cele din vremea când scria Thibon. Ce răspunde filosoful? „Dogmatism? Exces de siguranță? Acestea fac parte din moștenirea pe care am primit-o. Cel care a spus «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața» nu și-a prezentat mesajul sub forma interogativă. De aici purced toate afirmațiile dogmatice ale religiei părinților mei și nu cred că aceste revelații divine au nevoie fără încetare, pentru a-și conserva puterea mântuitoare, de a fi regândite și reinterpretate după grile propuse de fiecare secol de către gândirea profană. «Căci aceasta este de un alt ordin», spunea Pascal”. Cât despre vocabular „este de asemenea cel al Evangheliilor și al tuturor tradițiilor ivite din acestea”. „ Ce limbă ar trebui să vorbim creștinilor moderni, dacă ei nu o mai înțeleg pe cea a Sfântului Pavel, Sfântului Augustin , a lui Pascal sau Dostoievski?” Defetism este, spune gânditorul, în egală măsură a izola creștinismul în modernitate ca un fel de ghetou ca și în a-l lăsa să se resoarbă complet în acesta. Și, pe de altă parte, lucru lăsat neobservat de perspectivele „recente”, chiar și disciplinele enumerate mai sus cad ușor și repede în dogmatism. „Cât despre reproșul de «instalare» aș răspunde că «certitudinile» mele se bazează pe adeziunea lăuntrică la realitățile invizibile și de neconceput și cărora orice formulare în limbaj uman abia le pipăie contururile și lasă intact misterul. Or, nu te instalezi în mister. Cunoscându-mi limitele, nu mi-e teamă că mă voi simți «depășit». Dar nu mai mult astăzi decât ieri. De către adevăr și nu de către noutate. De către tăcerea lui Dumnezeu și nu de ultimul răcnet al modei. Sau, dacă este vorba despre mărturia omenească, de către marii vizionari ai invizibilului, mai vechi sau recenți, care au mers mai departe decât mine și care m-au condus pe calea care se pierde în noaptea necunoașterii supreme. De către un Platon, sau un Ioan al Crucii, sau o Simone Weil, și nu de către un Teilhard (a cărui stea începe de altfel să apună), un Marcuse sau un Garaudy”5.
Cu o tradiție stilistică venind dinspre Pascal, Montaigne, Alain și una spirituală direct din Evanghelii, Sfinții Părinți, Augustin sau Toma d’Acquino, Gustave Thibon mărturisește o actualitate a creștinismului pe care nu o aflăm foarte des, mi se pare că Nicolás-Gómez Dávila (la fel de marginal oarecum) sau Manuel García Morente îi stau aproape. Arta dificilă a aforismului, aflat „între elipsă și pleonasm”, se potrivește substanțial felului său viu, riguros și liber, de a înțelege creștinismul. Paradoxul este, la urma urmei, figura retorică principală a Evangheliilor. Gânditor inconfortabil, cum a fost numit, presupune, cred, din partea cititorului, o răbdare a apropierii de meandrele, uneori năvalnice, alteori calme ale meditațiilor sale. Mare iubitor de poezie, este un liric hrănit cu Descartes, un observator care face sistem din mulțimea notelor sale despre prezența nevăzutului care decide totul, cum spune o formulă devenită curentă la noi. „Este sigur faptul că problema lui Dumnezeu se află nu numai în centrul gândirii mele, ci și al sufletului meu”. Dumnezeul său este Dumnezeul care ne face darul absenței Sale, al luminii sale neapropiate. „Cred că sensul vieții constă în a rămâne fidel acestei lumini întrevăzute într-un mod atât de efemer, dar care reprezintă o vizită a Eternului în timp”. „Credința constă în a nu tăgădui niciodată în întuneric ceea ce ai întrevăzut în lumină”. În acest context, frumusețea revelează transcendența, poezia este a poeților, dar și a tot ceea ce ne înconjoară, iar autorul mărturisește kierkegaard-ian că „Altădată credeam în Dumnezeu, astăzi nu mai cred decât în Dumnezeu”6. „Am trecut de la cultul frumosului […] la cultul divinului”. Scepticismul salutar (în sens etimologic) îl face să privească fără iluzii, dar cu iubire omul: „…dacă există un lucru care-mi lipsește, acela este ceea ce se numește astăzi credința în om. Cred cu toată ființa în păcatul originar […] Cred că relativul poate fi iubit ca atare atunci când este luminat de absolut”. „Urâm în ceilalți tocmai propriul nostru păcat […] nu mai vedem în celălalt ceea ce rămâne omenesc și demn de iubit în el sub răul care a stârnit în noi mânia; decretăm implicit că el este în întregime acest monstru sau această canalie care noi nu suntem decât în parte” 7.
Comentariul la Thibon se reduce, în fond, la un asemenea montaj de citate. Spectacolul acestei gândiri în desfășurare este cel al unui suflet însetat de lumină. De ce sunt creștin? – se întreabă el la începutul Scării lui Iacob? „pentru că mi-e sete de un Dumnezeu care să nu fie nici pură tenebră și nici eu însumi – de o ființă care semănându-mi până la miez, să fie în același timp ceea ce îmi lipsește. Pentru că în această lume vreau să binecuvântez totul și să nu divinizez nimic. Pentru că vreau să păstrez simultan privirea limpede și inima arzătoare. Pentru că simt că aventura umană are alt țel decât golul disperării, golul interogației sau golul neliniștii. Pentru a concilia imensa mea dragoste cu imensul meu dezgust față de om. Pentru că am nevoie de lumină în mister și de mister în lumină. Pentru că vreau să am forța de a construi și de a trăi, și aceea, mai mare încă, de a spera când pământul se scufundă și vine moartea”8. Într-o notă din 1976-1977 se definește pornind de la afirmația lui Nietzsche: „Eu sunt un rumegător”, „Invers decât în cazul hranei corporale care-și pierde valoarea nutritivă pe măsură ce e digerată, pentru a fi apoi eliminată, alimentele sufletului devin cu atât mai bogate cu cât le rumegi mai mult timp și aici, nu elimini decât ceea ce nu ai digerat”9. Într-un volum dedicat în întregime iubirii mărturisește: „Creația, în infinita sa diversitate, formează un ansamblu armonios ale cărui părți sunt toate legate între ele și trăiesc unele prin altele. De la atom la înger, de la coeziunea moleculelor la comunitatea sfinților, nimic nu există singur și prin sine. Dumnezeu nu a creat decât unificând. Drama omului este de a separa. El se rupe de Dumnezeu prin ireligiozitate, se rupe de frații săi prin indiferență, ură și războaie, se rupe, în sfârșit, de sufletul său prin urmărirea unor bunuri aparente și trecătoare. Și această ființă separată de tot proiectează asupra universului reflexele diviziunii sale lăuntrice: el separă totul împrejurul lui; își pune mâinile sale sacrilege pe cele mai umile vestigii ale unității divine; fărâmițează până la măruntaie materia. Omul atomizat și bomba atomică își corespund”10.
„Filosofii au cunoscut înălțimea lui Dumnezeu, ei i-au ignorat coborârea”11 se remarcă într-un studiu despre Dumnezeul lui Avraam și cel al filosofilor. Tocmai că Thibon repetă în multe feluri că a trăi prin credință înseamnă „a păstra rana deschisă”. Adică a-l credita pe Dumnezeu cel vulnerabil și falit. „Dumnezeu ne salvează în eternitate, noi suntem cei care-L salvăm în timp”. Mă interesează Gustave Thibon pentru că reprezintă un tip uman și intelectual de negăsit în cultura noastră. Și, mai ales, în timpul nostru. Adeziunea sa răspicată în valorile eterne îl izolează de relativismul postmodern. Gândirea ființei este, la el, o gândire nu conservatoare, ci păstrătoare aș spune.

(Va urma)

 

 

Note
1 Au secorus des évidences. Billets, Mame, Paris 2022. Traducerile din cărțile care nu sunt în limba română îmi aparțin.
2 Gustave Thibon, Aux ailles de la lettre. Pensées inédites 1932-1982 , Ėditions du Rocher, 2006, Avant-propos par Françoise Chauvin, p. 15;
3 Citat în Gustave Thibon, Parodies et mirages ou La décadence d’un monde chrétien, Ėdition du Rocher, 2011, p. 13, Introduction par Françoise Chauvin.
4 L’Ėchelle de Jacob, Fayard, 2001, pp. 7-8;
5 L’Ėchelle de Jacob… pp. 10-11;
6 Gustave Thibon, Setea de absolut, Convorbiri cu Christian Chabanis, Spandugino, traducere din limba franceză și prefață de Aurelian Crăiuțu;
7 L’Ėchelle de Jacob, p. 80;
8 Idem p. 13;
9 Aux ailles de la lettre… p. 226;
10 Gustave Thibon, Ce que dieu a uni, Fayard, 1963, p. 9;
11 Oliver Boulnois, La face et le dos de Dieu. Théologie et économie selon Paul-Augustin et Luther, în Oliver Boulnois (dir), Dieu d’Abraham Dieu des Philosophes, Révévelation et Rationalité, Librairie philosophique J. Vrin, 2023, p.20;