Dictatori şi dictaturi
Dictator (lat. dictator = cel ce porunceşte) este un termen ce provine de la o funcţie politică din timpul anticei Republici Romane, ce apărea printr-o hotărâre a Senatului, în situaţii deosebite, de urgenţă1, când din rândul consulilor se alegea pe timp de 6 luni un „dictator” care avea puteri depline (summum imperium) şi măsurile sale nu mai necesitau o aprobare a Senatului Romei, la expirarea mandatului nefiind judecat ulterior pentru măsurile sale arbitrare. Dictatorului îi erau subordonaţi magistrații; după alegerea sa trebuia să decidă comandantul cavaleriei „magister equitum”2. În acest context, termenul de „dictator” nu avea conotaţii negative, însă, acest lucru s-a schimbat radical odată cu ascensiunea generalului şi omului politic roman Lucius Cornelius Sulla, care a fost numit dictator fără învestitură consulară, fără vot senatorial, cu un imperium excepţional, devenind „primul dictator în mai mult de un secol”, eliminând de facto acel termen limită de 6 luni3. Potrivit filozofului și oratorului roman Cicero, dictatorul își trage numele tocmai din faptul că este „numit”4 , deși în cărțile augurale (ale lui Scipio, Laelius și Cicero), el era numit „magistrul poporului”5. După istoricul Plutarh, pe lângă masacrele sale oripilante, astuțiosul Sulla s-a proclamat dictator, promulgând apoi un act care i-a conferit imunitate pentru toate acţiunile sale anterioare şi viitoare, „putere asupra vieţii şi morţii, dreptul de a confisca, coloniza, întemeia, demola oraşe şi de a lua şi oferi regate după bunu-i plac”6. Potrivit unor istorici, dictatura lui Sulla nu avea nimic în comun cu vechile dictaturi republicane romane, ci mai degrabă cu o „tiranie”7. Pe lângă Sulla, dictatori romani notorii au fost: Lucius Quinctius Cincinnatus (ales dictator în 458 î. Hr. şi, posibil, în anul următor), Quintus Fabius Maximus, poreclit şi „Cunctator” (ales în 221 şiîn 217 î. Hr.) şi Iulius Cezar, acesta din urmă, genial om politic, comandant militar, cuceritor al Galiei și învingător în bătăliile de la Alesia, Pharsalus, Zela, Thapsus și Munda. Mai ales Cezar a fost dictator, asumând modelul promovat deja de Sulla, el fiind proclamat, pe zece ani, dictator rei publicae constituendae, și autorizat să poarte tot timpul „cununa de lauri a triumfătorilor”, pentru ca în data de 14 februarie 44 î. Hr. să fie proclamat chiar dictator perpetuus8. Cu toate acestea, între momentul trecerii Rubiconului, granița de atunci a Italiei cu Galia, și moartea sa, în martie 44 î. Hr., Cezar a fost numai în vizite vremelnice la Roma, aproape ca un turist; cea mai lungă fiind și ultima – cele cinci luni legate, începute în octombrie 45 î. Hr., rezultând că din punctul de vedere al cetății, el a fost mai degrabă un „dictator absent”9.
În termeni moderni, cuvântul „dictator” este utilizat în general pentru a descrie un lider care deţine şi/ sau abuzează o cantitate cvasi-industrială de putere proprie, politică, militară, economică, socială pe care o foloseşte pentru sine, familia sa şi apropiaţii lui. Dictatura este caracterizată de unele dintre următoarele trăsături: suspendarea alegerilor libere şi a libertăţilor civile; proclamarea unei stări de urgenţă; conducere prin decrete; reprimarea adversarilor politici fără respectarea procedurilor de supremaţie a legii; acest sistem politic, să-i spunem, include „statul unic şi cultul personalităţii”10. O formă înşelătoare şi perversă a puterii politice este ceea ce astuțios-nefastul economist şi pseudo-filozof Karl Marx a numit dictatura proletariatului, care ar fi „puterea politică a clasei muncitoare instalată prin revoluția socialistă, create în locul dictaturii burgheze răsturnate”; tipul de stat corespunzător fazei de trecere de la capitalism la socialism11. În realitate, proletariatul nu a deţinut niciodată puterea politică, aceasta fiind acaparată, confiscată de o aşa-zisă elită de tip comunist. Astfel, după filozoful francez Raymond Aron, formula „dictatura proletariatului” servea drept justificare monopolului care era rezervat partidului comunist, iar formula „centralism democratic” slujea drept justificare şi camuflaj atotputerniciei unora, sau chiar, uneori, a unuia singur12. Regimul sovietic era în esenţă, în opinia lui Aron, unul oligarhic, chiar şi atunci când nu era un regim tiranic13, deși după părerea mea era mai ales unul de tip dictatorial şi totalitar, de extremă stânga. Potrivit teologului și politologului american Reinhold Niebuhr, comunismul este „un crez utopic din punct de vedere moral, care a exercitat o atracție mult mai mare decât nazismul, pentru că vorbește în numele dreptății” și nu o desfide, fiind aparent hărăzit creării unei societăți universale, iar nu hegemoniei unei rase ori națiuni14. Știm deja că speranțele sale urieșești și iluzorii au fost capabile să genereze dictaturi sau tiranii oripilante care le-au depășit chiar și pe cele ale nazismului și fascismului, acest lucru putând fi înțeles numai dacă observăm că „pervertirea binelui” este mai credibilă ori verosimilă și mai primejdioasă în istoria omenirii decât „răul explicit”15. Dintre dictatorii terifianţi ai secolului XX pot fi amintiţi: Hitler, Mussolini și Franco, pe post de reprezentanţi supremi ai nazismului şi fascismului în Europa, iar ca dictatori comunişti: Stalin, Mao, Castro, Hodja și Ceaușescu, mai sângeroşi, totuşi, decât primii.
În istoriografia hispanoamericană, denumiri precum tiran, caudillo, despot, satrap, autocrat etc., se aplică aceluiași termen de dictator16, aproape la fel ca în limba română, cu excepția expresiei caudillo. Sensul politic marcat al conceptului, atât de frecvent în viața cotidiană a țărilor latinoamericane și a națiunii spaniole (până la moartea dictatorului-caudillo Franco, în opinia mea), a inhibat poate lexicografii moderni de la explicarea încărcăturii sale semantice actuale, în rest, sensul etimologic și istoric al termenilor complică și mai mult problema, aceasta forțând, prin urmare, a fi propusă o determinare a obiectului specific „dictator” și a fi analizată derivarea sa paradigmatică „dictatură”, pentru a observa apoi obiectul la „nivelurile teoretice, semiotice și naratologice”17. În sensul acestei versiuni, Domingo Miliani consideră că este prudent să reducă opozițiile semantice la trei denumiri ale conceptului de dictator, analizând, prin urmare, termenii de dictator, caudillo și tiran, deoarece aceștia sunt cei mai frecvenți în utilizarea actuală hispanoamericană18.
Pe de altă parte, dictatorul latinoamerican nu a ajuns întotdeauna la putere prin uzurparea sau „transgresiunea instrumentelor juridice ale statului”, ci și prin instrumente legalo-juridice la care apelează uneori și care țin mai mult de democrație: constituționalitate, sufragiu, apărarea ordinii etc.19. Mai mult, majoritatea dictatorilor au încercat să asigure o notă de legalitate a guvernării lor prin „păstrarea aparentă” a celorlalte puteri principale ale statului: parlament, putere judecătorească20. De asemenea, numeroși dictatori au făcut o demonstrație în favoarea „respectării legilor sacre ale țării” ori s-au desemnat „restauratori ai legilor și ordinii” și, astfel, diferențierea de tirani, pe lângă faptul că este istorică, intenționează să fie una legală, juridică21. În jurul răspunsului de clasă, dictatorii formează un mediu de putere cu „sectoare de clase sociale diverse și chiar antagonice”, în perioade diferite, într-o singură prelungire a mandatului lor22. În acțiunile sale, în general foarte extinse și chiar perpetue, sprijinul social primit a fluctuat la nivel național, dar „mediatizarea imperialismului” a fost continuă, același „subiect dictatorial” fiind acoperit uneori ca „liberal, conservator, radical, burghez, populist, fascist”23. Cu toate acestea, în „specimenele dictatoriale”, o trăsătură a rămas constantă, dincolo de aparența legalității cu care au încercat să-și ideologizeze guvernele; această caracteristică constantă este: „concentrarea absolută (individuală) și abuzivă a puterii”24.

 

Teorii despre dictatură
Controversatul și oportunistul, dar influentul jurist și filozof politic german Carl Schmitt, care a fost unul din numeroșii funcționari publici care s-au înscris, din păcate, în partidul nazist (Partidul Național Socialist German al Muncitorilor – NSDAP) definește dictatura ca „instrumental prin care suveranul restabilește ordinea care a fost disturbată”, o asemenea dictatură, înțeleasă în sensul inițial al termenului adoptat din sistemul Romei antice, fiind o dictatură care se instaurează într-o perioadă de criză, de asemenea, o astfel de dictatură nu este constrânsă de niciun fel de norme de drept, deși scopul ei este tocmai „instaurarea unei stări de drept”. Rezultă că, pentru Schmitt, opoziția dintre dictatură și ideea de drept are doar un caracter relativ, nu absolut, dictatura ar fi astfel doar un mijloc de a reveni la stabilitatea și normalitatea care sunt indispensabile pentru aplicarea și eficiența dreptului. În studiul lucrărilor lui Schmitt este important să se aibă în permanență în vedere definiția dictaturii în sensul dreptului roman, astfel, spre deosebire de această definiție, Schmitt mai distinge „dictatura suverană” (souveräne Diktatur), în cadrul căreia dictatorul stabilește el însuși o situație, pe care se străduie să o mențină. Spre deosebire de primul tip de dictatură, care are menirea de a restabili, chipurile, constituția, Schmitt arată că dictatura suverană și constituția se exclud, el precizând: „Faptul că fiecare dictatură conține excepții de la norme, nu înseamnă că ea acceptă negarea incidentală a unei anumite norme. Dialectica internă a conceptului constă în faptul că negarea se referă tocmai la acea normă a cărei supremație urmează să fie restabilită în Realitatea istorico-politică ca rezultat al dictaturii”25. Explicațiile nocive schmittiene continuă aberant prin ideea că dictatura apare necesară în momentul în care intervine un dezacord între drept și modul de aplicare a dreptului: „Între dominația normei de drept care trebuie aplicate și metoda în care această normă este aplicată poate apărea o opoziție. Din punctul de vedere al filosofiei dreptului noțiunea de dictatură apare în momentul separării normelor de drept de normele de realizare”26. Unii adepți și lăudători ai lui Carl Schmitt susțin că lucrarea lui despre dictatură a fost publicată într-o perioadă în care lupta de clasă promovată de comuniști era pericolul principal pentru sistemul constituțional pe care Schmitt îl întrevedea, iar cu vreo zece ani înainte de criza sistemului Weimarian, Schmitt ar fi previzionat posibilitatea ca acesta să ajungă într-o „situație instabilă” precum și necesitatea de a concepe din vreme „măsuri corective” pentru ieșirea din criză. În mod analog se ajunge, după Schmitt, și la o separare între „legalitate și legitimitate”, acesta fiind cazul în perioada finală a fragilei Republici de la Weimar, astfel, acest jurist cinic a arătat în 1932, că un sistem legal cu funcționalitate redusă, are tendința de „a-și autodistruge propria legalitate și legitimitate”, Schmitt pornind de la noțiunea de „drept pozitiv” (din latinescul ius positivum), un concept juridic care se referă la normele de drept stabilite prin legislație. Dreptul pozitiv cuprinde tot ceea ce este scris în legi, chiar dacă prevederile respective sunt percepute ca fiind nedrepte de unele personae sau chiar de majoritatea populației, iar o acțiune este legală dacă se conformează în întregime unei norme a dreptului pozitiv, adică unei „prevederi a legislației”. Pe de altă parte, legitimitatea nu este legată direct de o normă de drept, ea putându-se baza pe principii cărora normele de drept le sunt subordonate, de exemplu, „dreptul la existență al statului sau rațiunea de stat”, iar o dictatură se bazează, potrivit lui C. Schmitt, în acest mod pe legitimitate, ea nefiind legată de prevederile constituției (deci de dreptul pozitiv) ci de substanța constituției, adică deciziile ei fundamentale privitoare la „modul și forma de existență politică”. Ar rezulta fascinant că dictatura trebuie să se elimine prin ea însăși, deoarece ea ar trebui să structureze realitatea astfel încât să nu mai fie necesară recurgerea la forță, în timp ce dictatorul este astfel o „putere constituită” (pouvoir constitué, în franceză), care nu se poate opune dorinței „puterii constituante” (pouvoir constituant).

(Va urma)

 

Note
1 Cf. „dictator – Definition from the Merriam-Webster Online Dictionary”, at www.merriam-webster.com.
2 Ibidem.
3 Plutarch, The Parallel Lives, „The Life of Sulla”, published in vol. IV of the Loeb Classical Library edition, 1916, online.
4 Etimologia termenului dictator de la dicere ( cf. Varro, De lingualatina, 6, 61) este falsă. El se leagă etimologic de dictare (cf. Priscian, E GLK, II, 432, 25), dar împreună cu dictatura și dictatorius alcătuiește un grup de sens independent.
5 Cicero, Despre stat, în vol. Despre supremul bine și supremul rău, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 270.
6 Plutarch, The Parallel Lives, „The Life of Sulla”, published in vol. IV of the Loeb Classical Library edition, 1916, online.
7 Eugen Cizek, Istoria Romei, București, Editura Paideia, 2002, p. 148.
8 Eugen Cizek, op. cit., p. 194.
9 Mary Beard, SPQR: O istorie a Romei, București, Editura Trei, 2017, p. 253.
10 Kostadis Papaioannou, Jan Luiten van Zanden (2015),“The Dictator Effect: How long years in office affect economic development”, in Journal of Institutional Economics, 11(1), online şi Mancur Olson (1993),”Dictatorship, Democracy, and Development”, in American Political Science Review, 87 (3), online.
11 Cf. Mică enciclopedie de politologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 132.
12 Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, Bucureşti, Editura All Educaţional, 2001, p. 196.
13 Raymond Aron, op. cit., p. 196.
14 Reinhold Niebuhr, Ironia istoriei americane, București, Editura RAO, 2012, p. 146.
15 Reinhold Niebuhr, op. cit., p. 146.
16 Domingo Miliani, „El dictador, objeto narativo en El Recurso del Método”, en Revista Iberoamericana, vol. XLVII, Num. 114-115, Enero-Junio 1981, p. 190.
17 Domingo Miliani, op. cit., p. 190.
18 Ibidem, p. 190.
19 Ibidem, p. 201.
20 Ibidem, p. 201.
21 Ibidem, p. 201.
22 Ibidem, p. 201.
23 Ibidem, p. 201.
24 Ibidem, p. 201.
25 Carl Schmitt, Die Diktatur. Von den Anfängen des modernen Souveränitätsgedankens bis zum proletarischen Klassenkampf, 1921, online.
26 Norbert Campagna, Carl Schmitt. Eine Einführung, Berlin, 2004, online și Carl Schmitt, Die Diktatur, 1921, online.