„Amintirea este mireasma sufletului, partea cea mai delicată și suavă a inimii, care se separă pentru a îmbrățișa o altă inimă și a o urma oriunde. Afecțiunea față de cel absent nu este altceva decât o mireasmă, dar cât este de dulce…”.
George Sand

 

 

Personaje remarcabile ale culturii franceze și europene de secol XIX, George Sand și Gustave Flaubert au fost prieteni apropiați și au întreținut o corespondență pasionantă pentru cititorii de astăzi, dezvăluind peste timpuri și oameni perenitatea unor stări sufletești sau a unor dileme ce, nu-i așa, sunt mai actuale ca niciodată. Să nu uităm de afirmația, a cărei existență este pusă sub semnul întrebării, „Madame Bovary c’est moi” a lui Gustave Flaubert, romancier francez (1821-1880), inspirator al naturalismului și exponent al realismului. Bovarismul a fost, este și va rămâne posibilitatea de a te refugia în vis, într-o lume interioară numai a ta atunci când viața de toate zilele îți oferă un sentiment acut de insatisfacție. Totodată, este important de reliefat personalitatea extraordinară a romancierei George Sand (1804-1876), pseudonim literar masculin al lui Aurore Dupin. Adeptă a promovării și afirmării femeii, romantică, adversară a conformismului și prejudecăților de secol XIX, George Sand a fascinat o lume a literaturii franceze, europene și nu numai. La trecerea sa întru eternitate, Victor Hugo a rostit următoarele cuvinte, elocvente în ceea ce înseamnă perenitatea sa culturală: „Omagiez pe cea care a murit și salut o nemuritoare.”1 George Sand, despre care Jules Michelet a spus următoarele: „Cel mai mare prozator al secolului este o femeie: Doamna Sand.”2
Gustave Flaubert a remarcat talentul literar al lui George Sand cu mult timp înainte de a o întâlni. În martie 1839, romancierul i-a scris lui Ernest Chevalier: „Înțeleg că o admiri pe George Sand. Îți împărtășesc acest sentiment, chiar și cu aceeași reticență. Am citit puține lucrări atât de frumoase precum Jacques.”3 Mult mai târziu, mai precis în anul 1863, George Sand și Gustave Flaubert s-au cunoscut la un dineu, prin intermediul lui Alexandre Dumas – fiul. A urmat o corespondență pe parcursul a 13 ani, până în anul 1876, ce a cuprins „cercetările amândurora, reflecțiile, diferențele, uneori marcante, între punctele lor de vedere, corespondență lipsită de orice disimulare sau cochetărie.”4 George Sand avea să scrie, în câteva cuvinte, sinteza unei prietenii complete, cât o viață: „Nu există o prietenie adevărată fără o libertate absolută.”5 În anul 1863 George Sand avea 59 de ani, iar Gustave Flaubert 42.
Lectura scrisorilor pe care și le-au trimis unul celuilalt este pasionantă inclusiv din perspectiva unor opinii diferite față de creația literară. Gustave Flaubert: „Resimt o repulsie fără leac în a scrie și dezvălui pe hârtie o parte a inimii mele”, respectiv George Sand care îi răspunde cu ardoare și sinceritate dezarmantă, așa cum numai un prieten devotat o poate face: „Nu înțeleg aceasta deloc, oh! Dar deloc. Mi se pare că nu putem scrie altceva în afară de asta. Putem să despărțim spiritul de inimă? Sunt cumva diferite? Percepția poate fi limitată? Poate ființa noastră lăuntrică să se dividă? În fine, a nu te dărui pe de-a-ntregul în propria sa operă mi se pare tot atât de imposibil precum a plânge cu altceva decât cu ajutorul ochilor sau de a gândi cu altceva decât cu ajutorul creierului.” 6
Schimbul epistolar este înduioșător atunci când Gustave Flaubert își manifestă dorința de a obține un portret al lui George Sand, „pentru a-l monta pe peretele biroului meu, la țară, unde, pentru luni multe și lungi, sunt adesea singur.”7 Răspunsul lui George Sand este cuceritor prin franchețe dublată de o auto-ironie binevoitoare și subtilă: „Mulțumesc pentru primirea pe care doriți să o rezervați neînsemnatei mele figuri prin ea însăși, după cum știți bine… Dar din an în an ne schimbăm. Vârsta modifică fără încetare figura și caracterul oamenilor și de aceea portretele lor nu li se aseamănă pentru mult timp.”8 În replică, Gustave Flaubert nu se dezminte și păstrează aceeași neștirbită admirație pentru prietena sa, George Sand: „Ei iată, sunt în posesia acestei figuri dragi, ilustre și frumoase totodată. Am să confecționez o ramă încăpătoare și am să o așez pe perete fiind în măsură să spun, precum Talleyrand lui Ludovic-Filip: Este cea mai mare onoare făcută casei mele.”9
Afecțiunea profundă a lui George Sand este însă mărturisită de aceasta fără ocolișuri, direct și plin de patos, așa cum de altfel a fost conduita întregii sale vieți extraordinare: „De departe vă pot spune cât de mult vă iubesc… sunteți unul din cei rari rămași sensibili, sinceri, îndrăgostiți de artă, nealterați de ambiții, nealienați de succes. În fine, mi se pare că aveți întotdeauna vârsta de 20 de ani cu ideile dumneavoastră care au îmbătrânit, dar care primează în fața a ceea ce pretind oamenii tineri și senili ai acestor vremuri.”10
George Sand militează cu pasiune pentru eternitatea creației literare și a cuvântului așternut pe hârtie, în fața frământărilor lui Gustave Flaubert, cel care îi scrisese, tulburat și plin de neliniște, că „scriu nu pentru cititorul de astăzi, ci pentru cititorii ce vor fi acolo atâta timp cât limba va trăi… Ceea ce produc nu poate fi absorbit acum pentru că nu se adresează doar contemporanilor. Atunci oare de ce public? Pentru a fi înțeles, aplaudat? Între timp dumneavoastră înșivă, măreață George Sand, vă mărturisiți singurătatea…”11 Cuvintele EI sunt nepieritoare: „Scriem pentru întreaga lume, pentru cine simte nevoia să fie inițiat; când nu suntem înțeleși, ne resemnăm și reîncepem să scriem. Când suntem înțeleși, ne bucurăm și continuăm. Aici este de fapt întregul secret al lucrului nostru perseverent și al dragostei noastre pentru artă.” Profesiunea de credință a scriitorului de ieri, de astăzi, dintotdeauna…
În concluzie, cred că nu puteau fi mai elocvente de atât cuvintele lui Gustave Flaubert: „Sub care constelație v-ați născut pentru a reuni în ființa dumneavoastră calități atât de diferite, numeroase și rare totodată?”13
Aceeași condiție singulară, poate puțin acceptată, înțeleasă, prețuită de contemporani, a omului de cultură de o asemenea valoare, o resimțim fără îndoială atunci când citim cele scrise de George Sand, de o asemănare surprinzătoare cu Luceafărul eminescian…” Te iubesc cu atât mai mult cu cât tu devii mai nefericit… Tot ceea ce te determină să plângi este viața, aceasta nu a fost niciodată mai bună pentru nimeni și în niciun timp. O percepem mai mult sau mai puțin, o înțelegem mai mult sau mai puțin, suferim deci mai mult sau mai puțin și, cu cât suntem mai avansați față de epoca în care trăim, cu atât suferim mai mult. Ne comportăm precum umbrele de deasupra unui plafon de nori pe care soarele-l străpunge rar și greu și strigăm fără încetare după acest soare aflat la capătul puterilor. Depinde însă numai de noi să curățăm cerul de nori.”
Închei acest articol printr-un apel la muza Clio, la istoria „învățătoare a vieții”. Se cuvine să reflectăm la condiția omului de cultură în fața vicisitudinilor istorice, la rezistența sa în fața arbitrariului, la credința sa că, prin luptă interioară și implicare în cetate, binele va triumfa. Este pilduitoare descrierea doar aparent plină de deznădejde a lui George Sand, captivă în Parisul revoluționar și comunard al anilor 1870-1871, trimisă prietenului și confidentului său Gustave Flaubert: „Nu, cu siguranță nu te-am uitat, sunt tristă, sunt stupefiată, privesc primăvara, mă ocup de una alta și conversez ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar nu am putut fi singură niciun moment de la începutul acestei aventuri atât de dizgrațioase fără să cad pradă unei disperări amare. Depun eforturi mari pentru a mă apăra, nu doresc să fiu descurajată, nu vreau să-mi reneg trecutul și să mă tem de viitor. Voința și rațiunea mea luptă împotriva unei impresii profunde, de netrecut în fața prezentului….Pentru mine experiența ticăloasă pe care Parisul o suferă nu mă clintește în a crede că legile progresului ireversibil al umanității, lucrurilor și al principiilor dobândite prin spiritul și forța lor, bună sau mai puțin bună, nu sunt nici zdruncinate, nici modificate. Încă de mult timp am acceptat lângă mine răbdarea așa cum acceptăm starea vremii, iarna îndelungată, bătrânețea sau insuccesul sub toate formele sale… Am suferit mai puțin în timpul asediului prusac. Iubeam Parisul nefericit împotriva voinței sale, îl plângem cu atât mai mult astăzi cu cât nu-l mai putem iubi… Spune-mi dacă bujorii sunt la fel de frumoși, iar tulpinile lalelelor nu au înghețat în această iarnă. Deseori călătoresc în propriile gânduri, revăd grădina ta și împrejmuirile sale. Cât de departe sunt toate acestea, câte nu s-au întâmplat, nu știu dacă nu am împlinit o sută de ani! Fiicele mele micuțe mă readuc în prezent, cresc, sunt amuzante și afectuoase, prin ele însele și prin cei care mi le-au dăruit mai aparțin acestei lumi, prin tine de asemenea, drag prieten, căruia îi simt inima însuflețită și plină de bunătate. Cât aș dori să te văd! Dar nu mai avem mijloacele de a pleca și a reveni. Te îmbrățișăm și te iubim toți.”14
George Sand va pleca prima din această lume, la 8 iunie 1876. Gustave Flaubert a fost la înmormântare și a spus ulterior că „mi s-a părut că mi-am îngropat mama a doua oară. Sărmană, dar atât de dragă și măreață femeie! Ce geniu, ce inimă!”
O corespondență vibrantă, emoționantă și profundă între două personalități uriașe ale culturii mondiale. George Sand a plecat înaintea lui Gustave Flaubert și nu putem decât să reflectăm la complexitatea prieteniei și a iubirii ce se confundă cel mai adesea până la identificare. Sentiment reliefat pe de-a-ntregul de cuvintele scriitorului Gustave Flaubert: „Iubirea este o plantă a primăverii a cărei speranță își răspândește peste tot parfumul său. Chiar și asupra ruinelor de care este prinsă această plantă.” Și cred că se cuvine, la ceasul din urmă, o reverență în plus pentru geniul lui George Sand, ilustrat de cuvintele lui Victor Hugo, adresate chiar acesteia, încă din timpul vieții: „Veți avea în viitor aureola augustă a femeii care a protejat Femeia. Opera dumneavoastră, admirabilă în cuprinsul său, este o luptă și ceea ce este luptă astăzi se traduce prin victorie în viitor” sau deopotrivă la plecarea din lumea pământească: „Am iubit-o, am admirat-o, am venerat-o. Iar astăzi, învăluită de serenitatea maiestuoasă a morții, o contemplu.”15

 

 

Note
1 Les funérailles de George Sand en juin 1876. J’ai pleuré comme un veau, avoue Flaubert, par Marie-Aude Bonniel, în Le Figaro, 7 iunie 2016, disponibil la: https://www.lefigaro.fr/histoire/archives/2016/06/07/26010-20160607ARTFIG00299-les-funerailles-de-george-sand-en-juin-1876-j-ai-pleure-comme-un-veau-avoue-flaubert.php
2 Conform Presses Universitaires de Lyon, Michelet et les femmes de lettres, François Marotin, pag.2/23, disponibil la: https://books.openedition.org/pul/867
3 Site-ul Asociației „Amis de Flaubert et de Maupassant”, disponibil la: https://www.amis-flaubert-maupassant.fr/article-bulletins/015_009/
4 Ibidem
5 Ibidem
6 Ibidem
7 Ibidem
8 Ibidem
9 Ibidem.
10 Ibidem
11 Ibidem.
12 Ibidem
13 Ibidem
14 Conform „https://www.slate.fr/culture/85985/lettre-de-sand-flaubert-sous-la-commune” respectiv https://cerclelitterairedecombray.files.wordpress.com/2017/10/lettre-de-george-sand-c3a0-gustave-flaubert-18-avril-1871.pdf
15 Disponibil la: “https://www.archives36.fr/decouvertes/des-evenements/1868-george-sand-ecrit-a-victor-hugo”