Consiliul
Județean Cluj
„În momentul când am optat pentru profesia diplomatică, am știut că voi fi nevoit să renunț, măcar o vreme, la preocupările mele literare” (II)

– Ce v-a atras în Republica Peru?
– Mă rog, opțiunea pentru postul de ambasador în Peru nu a fost a mea, ci a conducerii MAE. De obicei nu ești întrebat dacă vrei să mergi într-o țară sau alta, ca să-ți activezi preferințele culturale, ci ți se propune postul respectiv într-un mod amical, dar care nu prea poate fi refuzat. La vremea respectivă, m-am bucurat că voi avea baza în Peru, fiindcă Lima e situată pe malul Oceanului Pacific. Cealaltă posibilitate ar fi fost atunci Columbia, unde postul de ambasador era vacant, dar Bogotá e situată la aproape 3.000 de metri înălțime. Fusesem în delegație acolo și simțisem ce înseamnă altitudinea. Un diplomat român de la ambasada din Bogotá suferise un AVC din cauza vieții la înălțime. Cel puțin în Peru, aveam să trăiesc la malul mării. Doar când mă deplasam în Ecuador sau în Bolivia, fiindcă eram acreditat și în cele două țări, aveam problema cu înălțimea, ambele capitale, Quito și La Paz, fiind situate la peste 3.000 de metri altitudine.
Despre Peru știam că este o țară cu mai multă arheologie ca orice altceva (geografie, cultură). Știam că este țara lui El Niño, a incașilor, a lui Machu Picchu, a geoglifelor de la Nazca, a civilizației Chimu și a tuturor formelor de culturi pre-columbiene. Multe din acestea le-am vizitat fiind în Peru. Dar este o țară imensă, de vreo șase ori mai întinsă decât România, cu toate formele de relief și cu distanțe enorme între obiectivele turistice. Lucrul cel mai surprinzător în Peru este că aproape toată țara are un aspect deșertic. Mergi cu mașina sute de kilometri pe autostrada Panamericana, care străbate țara de la nord la sud și nu vezi decât nisip și piatră. Dar din acest nisip și piatră răsar dovezi arheologice copleșitoare. Și tot din acest nisip și piatră s-a dezvoltat o agricultură formidabilă, din care o bună parte merge la export în China și în SUA. Chiar și în România am cumpărat struguri și afine din Peru. Sau cafea. Nu cred că există produs agricol, care să nu crească în această țară. În piețele mai mari existau secțiuni consacrate cartofilor: zeci de tipuri de cartofi, de toate formele, mărimile și culorile te îmbiau să le încerci. Așa ceva trebuie văzut pentru a fi crezut. În magazinele de cafea puteai cumpăra nenumărate tipuri de cafea cultivată la munte sau în jungla amazoniană. Ca să nu mai vorbim de pești și fructele de mare. La întâlnirea dintre curentul Humboldt (rece, de origine antarctică) și curentul cald de la ecuator sunt cele mai prolifice zone de pescuit oceanic.
Am stat patru ani în Peru, din care pe ultimul l-am pierdut din cauza pandemiei de Covid. Dar departe de mine gândul de a pretinde că am văzut tot ce era de văzut în această țară fabuloasă, cu resurse nelimitate de interes.
– În patru ani aţi apucat, totuşi, să cunoaşteţi societatea peruană, viaţa şi cultura din această ţară. Cum sunt priviţi în prezent conchistadorii spanioli, ca civilizatori sau asupritori?
– Da, viața urbană pot spune că am cunoscut-o destul de bine. Am vizitat o mulțime de muzee, colecții private, mănăstiri, situri arheologice ori sanctuare antice. Cultura urbană, mai ales din Lima, este un mixtum compositum de influente pre- și post-columbiene. Imaginea dominantă a orașelor peruane este însă cea pe care au creat-o conquistadorii spanioli. Și în privința atitudinii față de aceștia există o abordare nuanțată: ar fi greu ca peruanii de azi să nege limba pe care o vorbesc, religia pe care o împărtăşesc practic în integralitatea lor, pre-eminența bisericii catolice, cultura marcată de biserică și religie, legăturile strânse cu Spania, unde mulți și-au trimis copiii la studii, sau unde se duc ei înșiși să găsească refugiu spiritual sau consacrare. Pe de altă parte există vie și conștiința componentei istorice originare, care a fost contemporană cu cultura sumeriană sau cu cea egipteană. De aici și interesul pentru menținerea și cultivarea limbilor tradiționale quechua și aymara, vorbite de comunitățile cele mai mari de indígeni din Peru, dar și din Bolivia, Chile, Ecuador, Columbia.
Este evidentă o mândrie a peruanilor de a aparține unei culturi străvechi, dar și o asumare conștientă a istoriei recente, post-columbiene, cu crimele care s-au comis, cu jafurile la scară națională, cu distrugerile vechilor culturi locale. Curentul „revizionist”, să-i spunem, nu atinge însă cotele aberante din Statele Unite, unde istoria devine aproape isterie și totul este contestat. Un detaliu interesant în Peru: limba vorbită de populația locală este numită „castellano”, spre deosebire de „español”, pe care peruanii o consideră limba vorbită în Spania. Desigur că sunt unele diferenţe semantice între ele, dar nu sunt două limbi diferite. Am folosit denumirea cu care mă obișnuisem de „castellano” și în discuții purtate în Ecuador sau în Argentina, iar interlocutorii mei s-au arătat surprinși. „Vrei să spui español”, mi s-a răspuns. Acolo nu se făcea distincția aceasta, ca în Peru. Dar e drept că Peru a fost viceregat, pe când celelalte țări au fost doar sediile unor garnizoane spaniole. Iar viceregatul și-a pus amprenta de diferență și mândrie asupra succesiunii spaniole din Peru.
– Călătorind şi eu în Peru, am citit mult despre liniile şi geoglifele de la Nazca. Cum vă explicaţi existenţa lor?
– Este riscant și să îmbrățișăm o teorie, și să ne-o formăm pe a noastră proprie. Geoglifele de la Nazca sunt un miracol greu de explicat, cu atât mai mult cu cât se văd numai din aer. La nivelul solului nu sunt perceptibile. De aceea peste unele din ele se vede trecând mândru o șosea cu camioane și mașini. Prin 2018 sau 2019, un mare muzeu din Lima a organizat o expoziție excepțională de artă pre-columbiană. În cadrul expoziției a figurat și o călătorie cu helicopterul pe deasupra liniilor de la Nazca. Fiind un helicopter, avea tot botul din sticlă, iar operatorul a filmat în dreapta și în stânga chiar din vârful lui. Filmarea dura vreo 50 de minute sau o oră. Vreau să spun că a fost o experiență fundamentală pentru mine să urmăresc acel zbor al helicopterului peste liniile de la Nazca de două sau trei ori, ca să văd bine toate figurile desenate în nisipul deșertului de acolo, mult mai bine decât dacă aș fi zburat cu avionul la fața locului și aș fi văzut doar pe un geam. Aproape că nu mai contează cum au apărut ele. Sunt acolo și ne putem bucura văzându-le. Recent citeam că pe alte dealuri de la Nazca s-au mai descoperit și alte linii, care formează geoglife, mai mari decât cele cunoscute și mai spectaculoase. Unde or fi fost ele până acum de nu au fost văzute ?
– Cum se ştie, în 1990, scriitorul peruan, Mario Vargas Llosa, a candidat la alegerile prezidenţiale, fiind învins, în al doilea tur de scrutin, de Alberto Fujimori. De ce credeţi că a vrut să candideze la cea mai înaltă funcţie în stat? (Şi Pablo Neruda a avut această intenţie, în 1973, dar a renunţat în favoarea lui Salvador Allende, pe care l-a sprijinit în campania electorală, cu tot prestigiul său – în 1971, Neruda primise Premiul Nobel pentru Literatură).
– Probabil că orice scriitor sau intelectual, cu un anumit succes de public în domeniul său de activitate, își hrănește iluzia că popularitatea lui se poate converti în voturi câștigătoare, dacă ar candida la o funcție politică. Mario Vargas Llosa n-a fost nici el străin de această tendință. Făcea parte din conducerea unei coaliții de partide de centru-dreapta, cu sprijin din partea SUA, și susținea un program politic liberal, care probabil a speriat întrucâtva electoratul de stânga. Or, în țările latino-americane, unde sărăcia și lipsa de perspectivă socială constituie norma, iar nu excepția, ideile de dreapta, precum privatizarea, comerțul liber, economia de piață nu au fost niciodată din cale afară de atractive pentru electoratul sărac, dar majoritar. Și deci un politician obscur, așa cum a fost inginerul agronom Alberto Fujimori, a câștigat alegerile în turul doi, în fața flamboiantului autor internațional, Mario Vargas Llosa. Acesta nu i-a iertat niciodată lui Fujimori victoria în fața sa. L-a criticat constant, chiar și după ce Fujimori n-a mai fost președinte, sau când s-a întors în Peru din exilul său japonez și a ajuns în închisoare. Ideea că un agronom necunoscut l-a putut învinge pe scriitorul de talie mondială în alegerile prezidențiale nu i-a dat niciodată pace lui Mario Vargas Llosa. Pe de altă parte, nu avem nicio garanție că Vargas Llosa ar fi fost un președinte important al Perului, dacă ar fi câștigat el alegerile. Cu siguranță că niște cărți nu ar mai fi fost scrise.
– În 2010, Mario Vargas Llosa a obţinut Premiul Nobel pentru Literatură. Credeţi că a schimbat acest premiu imaginea Republicii Peru în străinătate?
– Da, în mare măsură. Din America Latină, Premiul Nobel pentru literatura a fost luat de scriitori din numai câteva țări (Chile, Guatemala, Columbia, Mexic și Peru). Dar opera lui Mario Vargas Llosa, ca și a lui Gabriel García Márquez, a fost tradusă în toată lumea, integral și în numeroase ediții, comentată și ecranizată și, cumva, el a ajuns să fie identificat cu numele țării sale. Cred că pentru un scriitor nu există orgoliu mai mare. De altfel, în presa peruană era numit cu multă dragoste „el Nobel”. Nu „nuestro Nobel”, ci „el Nobel”.
Dar acest uriaș succes internațional n-ar fi fost posibil fără contribuția decisivă a unei mari impresare literare din Spania, Carmen Balcells (1930-2015), care a reprezentat cu mare brio interesele unor scriitori spanioli și latino-americani, în special sub aspectul drepturilor de traducere ale operelor acestora în lume. Pe lângă un marketing eficient la scară internațională, Carmen Balcells a încheiat contracte mai avantajoase financiar pentru autorii ei, ceea ce le-a permis acestora un mod de viață mai confortabil și mai favorabil scrisului. Interesant este că ea a început prin a lucra în agenția de impresariat literar ACER, a scriitorului român, Vintilă Horia, dar, după ce acesta s-a mutat la Paris, Carmen Balcells a înființat propria ei agenție literară la Barcelona, devenind „una din cele mai puternice și mai influente femei din literele spaniole”, cum a fost considerată în epocă. Printre autorii reprezentați și lansați de ea se numără Gabriel García Márquez, Mario Vargas Llosa, Pablo Neruda, Julio Cortázar, Camilo José Cela, Vicente Aleixandre, Juan Goytisolo, Juan Carlos Onetti, Alfredo Bryce Echenique (peruan și el), Isabel Allende, Rosa Montero și mulți alții. Întreg fenomenul boom-ului literar latino-american este de neconceput fără contribuția acestei mari impresare spaniole de literatură.
– L-ați întâlnit pe scriitor, în cei patru ani de mandat la Lima?
– Nu, nu am avut această onoare și plăcere, deoarece Mario Vargas Llosa nu trăia în Peru, ci mai mult în Spania și călătorea prin toată lumea. În Peru venea cam o dată pe an, însoțit de familia lui, fiul, fiica și partenera de viață, Isabel Preysler, și atunci avea mai mult un program privat. Sau se ocupa de mondenități, cum ar fi căutarea unui loc potrivit pentru oficierea căsătoriei sale cu Isabel Preysler, care se tot amâna. Scriitorul avea 82-83 de ani pe atunci. O variantă a fost la Arequipa, orașul său natal, o alta chiar la Machu Picchu. Până la urmă, cuplul Vargas Llosa-Preysler s-a destrămat, iar el s-a întors la ultima sa soție, Patricia, verișoara sa, spre bucuria copiilor lor.
Dar l-am văzut o dată live, în dialog cu Salman Rushdie, la Arequipa, cu ocazia unui Hay Festival, varianta latino-americană. Discuția avea loc în 2019, pe scena Teatrului Național din acest al doilea oraș ca mărime din Peru, în fața unei săli arhipline. Dialogul, cu traducere simultană la cască, a fost liber și despre toate subiectele posibile : literatură, lecturi favorite, cărțile lor, situația lumii, tendințe politice. A fost o seară magică și un torent de idei strălucite diseminate de două spirite de excepție.
– Fiindcă Dvs. aţi debutat cu un volum de nuvele fantastice („Moartea măştilor”, 1971), vă întreb: credeţi că realismul magic sud-american (vizibil în romanele semnate de Marquez, Llosa ş.a.) se putea naşte altundeva decât în America Latină?
– Un curent literar sau un număr de opere literare scrise cu o anumită tendință se pot naște oriunde în lume, dacă un scriitor, sau mai mulți, se încumetă să încerce genul respectiv. Ceea ce face însă continentul sud-american mai deschis genului literar al realismului magic ține foarte mult de istoria sa și de lupta sa pentru constituire și afirmare de sine stătătoare. Să ne gândim că acest continent a fost descoperit și cucerit treptat de diferiți navigatori spanioli și portughezi, care căutau un drum spre India, dacă pământul tot era rotund, așa cum pretindeau o serie de geografi. De aici și prima explozie a imaginației: teritoriile din America de Sud au fost numite „Indiile Occidentale”, iar locuitorii lor au fost considerați „indieni”. Mai târziu, pe măsură ce i-au omorât, i-au supus ori i-au jefuit, conquistadorii spanioli au fost și cei care au scris cronici despre ei, pentru a-și motiva conquista. Aceste cronici au fost ținute de soldați sau de preoți catolici, care au accentuat latura fabuloasă a întâlnirii europenilor cu civilizațiile necunoscute ale indigenilor sud-americani. A urmat un lung șir de aventurieri, sau de oameni curajoși din Europa și Asia, care au venit să-și caute norocul în Lumea Nouă și să se îmbogățească. Raporturile acestor oameni cu indigenii locali sau cu alți aventurieri ca și ei au produs narative epice, care adesea au depășit imaginația. Conștiința că pe continentul sud-american totul e posibil, că granița dintre realitate și imaginație e fluidă, că revoluțiile ce vizau emanciparea de Spania se confundau cu legitimarea apartenenței la tradiția istorică spaniolă, toate acestea au creat cadrul pentru nașterea, în conștiința scriitorilor latino-americani din secolul XX, a unui produs intelectual real și nereal în același timp, concret și imaginar, sângeros și delicat, revoluționar și escapist, dictatorial și ideal, politic și evaziv, determinat în timp și scăpat din rigorile temporale, adică un amestec magic de viață și vis. Nu știu dacă America Latină a definit curentul realismului magic sau realismul magic a ajuns să definească America Latină în literatură.
– În 2023, aţi publicat romanul „Diplomat în Oropingo”, „o poveste latino-americană, în care un ambasador român ajunge amestecat într-o lovitură de stat, petrecută într-o ţară imaginară, «Oropingo»”, după cum mi-aţi spus într-un mail. De ce aţi apelat la ficţiune pentru valorificarea experienţei Dvs. peruane şi nu la relatarea directă, într-o modalitate non-fictivă (jurnal, reportaj etc.)?
– Aici sunt mai multe lucruri de spus. În primul rând, Diplomat în Oropingo nu are nimic, dar nimic de-a face cu Peru sau cu experiența mea acolo. Nu a fost vreo lovitură de stat în Peru în trecutul mai recent, nu au fost confruntările sociale pe care le descriu în carte. Am evitat să stabilesc orice paralelism între cartea mea și situația din Peru și aceasta din imensul respect ce-l port acestei țări, pentru care nu am decât prețuire și admirație. Dar, înainte de a fi patru ani ambasador în Peru, am fost alți șase ani șeful compartimentului America Latină din MAE român și în această calitate am cunoscut situația de pe tot continentul latino-american. Mai mult, fiind la post în Peru, aveam acreditare, cum am spus, și în Bolivia și Ecuador, în legătură cu care trebuia să fiu la fel de informat , ca și cu Peru. Deci am urmărit îndeaproape situația politică din aceste țări, ca să-mi pot informa corect ministerul. Și întâmplarea a făcut ca, timp de trei ani, în cele trei țări – Peru, Bolivia și Ecuador – să aibă loc întruna crize majore în cel puțin două țări în același timp. Deci am avut ce relata acasă. Astfel încât, revenit la București, după misiunea mea în Peru, Bolivia și Ecuador, am avut ocazia să improvizez liber, din crâmpeie de crize și situații-limită, epica romanului meu, Diplomat în Oropingo, o carte greu de plasat într-o singură țară și într-un singur context istoric.
– Credeţi că aţi fi scris mai multe cărţi, dacă nu aţi fost diplomat? Vă întreb, fiindcă ştiu că viaţa într-o ambasadă este destul de agitată, or, cum spunea cronicarul, „pentru scris, gândul slobod şi fără valuri trebuieşte”!
– Cine își imaginează că viața într-o ambasadă sau într-un consulat general al României este o suită de recepții, de plimbări cu mașini frumoase, de apartamente elegante, de conversații spumoase cu alți diplomați străini și în general o existență în huzur și lux va fi foarte dezamăgit/ă. Viața într-o misiune diplomatică românească, de obicei subîncadrată cu personal și cu un buget de la un an la altul mai mic, este o salahoreală continuă, într-un mediu predominant administrativ. Iar în consulatele generale românești este o activitate zilnică la ghișeu, în fața cozilor tot mai mari de concetățeni români, care s-au mutat în străinătate, dar au nevoie de acte românești, de pașapoarte schimbate, de autentificări, de documente notariale etc., etc. Astfel încât mult timp pentru reflecție și inspirație nu mai rămâne. Așa se explică și faptul că, în momentul când am optat pentru profesia diplomatică, am știut că voi fi nevoit să renunț, măcar o vreme, la profesia literară. Dar și diplomația mi-a oferit satisfacții profesionale și personale, pe care altfel nu le-aș fi putut avea. Sigur că niște posibile cărți ale mele au rămas nescrise în deceniile în care m-am dedicat diplomației, dar este la fel de adevărat că o vastă experiență de viață acumulată în această perioadă mi-ar fi lipsit la scrierea ultimelor mele cărți. Poate că, pe total, am ieșit într-o pierdere cantitativă, dar calitativ sper că am câștigat.
– Volumul Dvs. „Iarna e o altă ţară” (1980), este foarte critic la adresa realităţilor din România acelor ani (se vorbeşte în roman despre repartiţia obligatorie la ţară a absolvenţilor de învățământ superior, de cenzură, de o tinereţe sacrificată, datorită sistemului politic etc.). Cum a trecut cartea prin furcile caudine ale cenzurii?
– Acest roman fusese inițial în planul editorial al Editurii Cartea Românească, dar, după moartea tatălui meu, a fost eliminat din plan, după obiceiul pământului, potrivit căruia, când moare cineva, te lupți cu neam de neamul mortului, ca nu cumva să rămâi dator cu o faptă bună. Deci am continuat să scriu la romanul Iarna… și în paralel să caut o editură dispusă a mi-l publica. În roman apăreau și niște scene din viața literară a Bucureștilor, care m-am gândit că poate îi vor face mai reticenți pe editorii din capitală. Deci m-am orientat spre o editură din țară și astfel am ajuns la Editura Dacia din Cluj, unde am fost primit cu multă deschidere și prietenie, iar romanul meu a fost acceptat pentru a apărea în 1980. Director era Al. Căprariu, redactor-șef Constantin Cubleșan, iar redactor de carte avea să fie Mircea Opriță, cărora le rămân veșnic recunoscător pentru apariția acestei cărți. Nu știu dacă cenzura de la Cluj era mai rezonabilă, dacă cenzorii Editurii Dacia erau mai permisivi, dar, spre surprinderea mea, tot ce a trebuit să tai, la revenirea cărții de la cenzură, a fost exact o jumătate de pagină. Nimic mai mult. Nici nu se cunoaște în context.
Apoi, la apariția cărții, Editura Dacia a făcut o serie de lansări cu mai mulți scriitori, care au avut cărți publicate în 1980, iar revistele literare au inserat cronici foarte elogioase la adresa acestui roman al meu. Ani de zile după aceea am fost cunoscut ca autorul romanului de succes, Iarna e o altă țară. Se făceau liste de lectură în instituții, dacă cineva avea cartea, iar ceilalți nu apucaseră să și-o cumpere. Când trebuia să-mi spun numele undeva, mi se evoca titlul cărții. Lumea citea pe vremea aceea și vorbele bune circulau. Odată, la mare, am fost oprit de doi tineri, soț și soție, pe faleză; fuseseră la una din lansările cărții mele, primiseră o dedicație de la mine, citiseră cartea și voiau să-mi împărtășească impresiile lor. Cu acest roman am avut multe momente frumoase și dătătoare de satisfacții pentru un autor.
Primirea foarte călduroasă a cărții mele de anul trecut, Diplomat în Oropingo, îmi amintește întrucâtva de acele vremuri, când a apărut Iarna e o altă țară.
– Vă mulţumesc foarte mult!