—Excelența Voastră, Domnule Ambasador, mă bucur foarte mult că ați acceptat să realizăm acest interviu, prin care aş vrea să elogiem şi memoria ilustrului Dvs. părinte, Mihai Gafița (1923-1977), cunoscutul critic şi istoric literar, profesor şi redactor-şef la mai multe edituri (ESPLA, Univers şi Cartea Românească, 1970-1977 – director fiind la ultima Marin Preda). Ca elev de liceu, apoi ca student la Filologie, am citit şi studiat cunoscutele sale monografii, „Cezar Petrescu” (1963) şi „Duiliu Zamfirescu” (1969). Credeți că, la ora actuală, Mihai Gafița se află într-un oarecare con de umbră?

 

— Probabil că da, pentru că genul de activități practicate de tatăl meu nu mai sunt de actualitate astăzi. De exemplu, azi nu mai scrie nimeni monografii de genul Cezar Petrescu sau Duiliu Zamfirescu; acestea au presupus ani de zile de cercetări detaliate asupra epocii istorice și literare în care au trăit scriitorii în cauză, lectura revistelor literare în care ei au publicat, studierea manuscriselor, convorbiri cu ei înșiși (Cezar Petrescu) sau cu membri ai familiei (Duiliu Zamfirescu), cercetarea unor arhive publice, pentru confirmarea anumitor acte, decizii, numiri etc., în fine, tot ceea ce putea documenta cu exactitate viața și opera scriitorilor respectivi. Azi cred că opțiunea este mai degrabă pentru eseu, pentru interpretare, pentru viziunea personală proiectată asupra vieții și operei unui scriitor.
În privința muncii editoriale, pe care tatăl meu a desfășurat-o timp de 17 ani, şi specificul acesteia s-a modificat în mod esențial. Odată cu dispariția cenzurii, munca redactorului de editură s-a simplificat până la punctul în care acesta nu mai acordă aproape nicio importanță felului cum este scris un text, dacă nu apar neconcordanțe în cuprinsul lui (de exemplu, într-un loc personajul să aibă 35 de ani, iar în alt loc 40 de ani), dacă nu există neglijențe de formulare sau chiar erori de dactilografie. Citești multe cărți de azi și te miri ce scăpări au avut și autorul, și redactorul, și corectorul. Așa că munca temeinică pe text, lectura cu creionul în mână, discuția cu autorul nu mai există. Știu că tatăl meu a făcut, cu asentimentul autorilor, chiar și muncă de stilizare pe text, atunci când era nevoie, când redactarea autorului se dovedea neglijentă. Și atunci pe cine să mai intereseze acest tip de editor?
O altă componentă a activității sale a fost, mai ales în anii ‘60 și ’70 ai secolului trecut, recuperarea unor scriitori și cărți care fuseseră, din diverse motive, dar mai ales din cauza orientării politice a acestora, trecuți la index după Al Doilea Război Mondial și căzuți într-o nemeritată uitare. Tatăl meu îi cunoștea din perioada interbelică, știa situația grea în care se zbăteau unii din ei și era de părere că operele acestora meritau revalorizate și redate circuitului public. Problema aceasta a dispărut acum. Scriitorii cad în desuetudine și sunt uitați de îndată ce le apar cărțile, din cauza dezinteresului masiv față de literatură și a reducerii dramatice a publicului interesat de această formă de cultură.
Apoi tatăl meu a fost membru fondator al Editurii Cartea Românească, în 1970. Era editura Uniunii Scriitorilor, o editură cu un statut semi-privat, dependentă de o organizație profesională, nu direct de stat. El a lucrat intens la statutul juridic al editurii. Au fost trei membri fondatori atunci: tatăl meu, pentru partea de organizare și statut juridic, Iacob Gheorghe, pentru partea de producție, relații cu tipografiile, rețeaua de distribuție etc. Și, când totul a fost gata, Marin Preda a devenit directorul editurii. Cu timpul a rezultat că doar Marin Preda a creat și a ținut în funcțiune Editura Cartea Românească singur. Să fim serioși!

 

— Ştiu că, în 1979, ați îngrijit volumul său postum, „Studii de istorie literară”, prefațat de Aurelia Batali. Credeți că ar mai fi ceva de valorificat din opera lui Mihai Gafița (prefețe, studii şi articole răspândite prin reviste, corespondență etc.)?

 

— În general, am încercat să valorific ceea ce am mai găsit nepublicat între materialele rămase de la tatăl meu, cu ocazia apariției volumului postum, Studii de istorie literară, pe care l-ați menționat. Tocmai era în curs de apariție, la moartea lui, volumul Flautul lui Marsias, astfel încât tot ceea ce scrisese până atunci a apărut în acest volum postum. Cu Studii de istorie literară am încercat să facem o sinteză a celor mai importante contribuții ale sale la domeniul istoriei literare. Alte texte nu mai sunt.

 

— Între alte funcții avute, Mihai Gafița a deținut şi o catedră (1950-1955) la faimoasa Şcoală de Literatură „Mihai Eminescu”, făcută după model sovietic. Atunci Dvs. erați prea mic, dar ulterior, după ce ați devenit Dvs. înşivă scriitor, vă povestea ceva despre viața de la acea şcoală?

 

— Nu, nu am avut discuții cu el despre Școala de Literatură. Cred că el însuși nu considera acest subiect demn de discuție ulterior, mai ales că nu era nimic de spus în favoarea lui. Tatăl meu a avut acolo catedra de istorie a literaturii române și a condus cenaclul literar. Mai târziu, am citit eu însumi despre Școala de Literatură, încercând să descifrez acest fenomen: am înțeles că aici cursanții erau selectați de organizațiile de partid din mediile cele mai sărace și mai îndepărtate de literatură și că Școala îi atrăgea prin niște avantaje de natură materială, destul de rare la începutul anilor ’50 (bursă, cantină, cămin). Au fost scriitori români, care au trecut prin Școala de Literatură, după cum au fost destui scriitori români care nu au trecut prin ea. Valoarea s-a ales independent de Școala de Literatură. De altfel, Mihail Sadoveanu spunea: „De aici vor ieși tot atâția scriitori câți au intrat”.
Nu a rezultat de nicăieri că școala era obligatorie, ca să devii scriitor în România anilor ’50. Partidul Comunist Român te putea obliga să faci multe lucruri, dar un lucru nu te putea obliga: să devii creator, să devii scriitor. Asta era o opțiune personală. Școala de Literatură a fost una din instituțiile de import din fosta URSS. Oferea niște avantaje, dar nu oferea valoare literară. Ca dovadă este că, în 1955, s-a înțeles inutilitatea ei și a fost absorbită în Facultatea de Filologie. Ulterior, nu am citit ca mulți scriitori, care au trecut prin Școală, să se plângă de rigorile suferite aici. Cel care s-a plâns cel mai tare de campania de îndoctrinare a fost Paul Goma. Dar și aici nu pot să nu mă gândesc la toți deținuții politici români, care, în aceeași perioadă, sufereau o campanie de îndoctrinare cu mult mai dură în închisori. Și majoritatea au ieșit neîndoctrinați. Cu îndoctrinarea lucrurile sunt relative: ești îndoctrinat, dacă te lași îndoctrinat. Dacă nu, nu. Și eu, ca și alți colegi ai mei, am avut la facultate curs de socialism științific. Era clar o formă de îndoctrinare. Dar nu s-a prins nimic, am dat examenul respectiv, fiindcă era obligatoriu și mi-am văzut de viață mai departe.

 

— Tatăl Dvs. a murit, din păcate, la cutremurul din martie 1977. Ştiu că este o problemă dureroasă, dar ne puteți spune împrejurările în care s-a întâmplat această tragedie? Dvs., mama Dvs. şi fratele Dvs. unde erați în acele momente?

 

— Ziua cutremurului a fost 4 martie 1977. Este chiar ziua mea de naștere și tocmai împlineam 25 de ani. Vorbeam cu părinții mei în acea zi și le spuneam că, probabil, va trece în mod obișnuit, la fel ca celelalte, fără nimic special de ținut minte mai târziu. După ceea ce s-a petrecut atunci nu mi-am mai dorit niciodată să țin minte vreo zi anume, de teamă să nu se împlinească. Deci era vineri și hotărâsem să-mi serbez ziua a doua zi, sâmbătă, ca să fie la sfârșit de săptămână. Dar a mai fost un motiv: acea vineri era ultima zi înainte de sărbătoarea evreiască Pesah (Passover). Soții Veronica Porumbacu (poetă) și Mihail Petroveanu (critic și istoric literar), care erau evrei, au invitat la ei acasă mai mulți prieteni, toți creștini, pentru a aniversa Pesah-ul împreună. În grupul lor de prieteni nu se ținea seama de religie, ci sărbătorile se petreceau toate împreună (Pesah, Paște, Crăciun). Pentru ei important era să se reunească și să fie între prieteni. Blocul în care locuiau soții Porumbacu-Petroveanu, situat în spatele Muzeului de Istorie a Bucureștiului, în Piața Universității, s-a prăbușit dramatic. Am aflat ulterior că, la nivelul etajului întâi, prin anii ’50, s-au tăiat niște stâlpi de rezistență interiori, pentru a se crea o sală de ședințe. La 4 martie 1977 stâlpii exteriori rămași au sărit în afară, sub presiunea prea mare a blocului care se mișca, iar planșeele au căzut unul peste altul de la etajul 1 până la etajul 8 sau 9. Nu au fost supraviețuitori, ca la blocul cu barul Continental, din fața Universității, unde au murit Toma Caragiu și Alexandru Bocăneț, dar a scăpat Romulus Rusan. La blocul ”nostru”, pe lângă soții Porumbacu și Petroveanu, au murit tatăl și mama mea (53 și 50 de ani) și soții A.E. și Clara Baconsky (52 și 50 de ani), alături de alți prieteni ai lor, neliterari. Ulterior am aflat că apartamentele tuturor celor aflați în acea seară în acel loc fatidic au rezistat la cutremur, cu unele avarii, desigur, dar au rezistat. Toți abia ajunseseră la locul întâlnirii, cu puțin timp înainte de a se produce cutremurul (ora 21.22).
Eu și soția mea, căsătoriți cu mai puțin de doi ani înainte, fuseserăm de asemenea invitați la acea masă, dar am preferat să stăm acasă și așa se face că suntem în viață. Locuiam în gazdă în același bloc cu părinții mei. Fratele meu (17 ani) se afla în apartamentul părinților și n-a pățit nimic, însă a rămas orfan la o vârstă foarte fragedă.

 

— Cum a apreciat tatăl Dvs. volumele pe care le-ați publicat cât timp trăia („Moartea măştilor”, 1971, şi „Lumină pentru cei singuri”, 1975)? A apucat să le citească?

 

— Sunt două cărți extrem de diferite. Volumul de debut, Moartea măștilor, este o culegere de proză scurtă, subsumabilă în linii mari curentului oniric (literatura despre vise), un fel de erezie, permisă într-o epocă în care începeau să se publice și în România traduceri din opera lui Franz Kafka, Dino Buzzati, Jorge Luis Borges, Julio Cortázar, care erau maeștrii genului. După ”tezele din iulie 1971”, lansate de Ceaușescu la întoarcerea din China, unde revoluția culturală era în toi, volumul meu de debut a fost criticat într-o cronică apărută în Scânteia tineretului, pentru ignorarea realizărilor socialismului în favoarea unor fantasmagorii evazioniste. Următoarea mea carte, romanul Lumină pentru cei singuri, o viziune dură și nemiloasă asupra vieții universitare, dominată de presiunea UTC-ului, a fost exact opusul exercițiilor de caligrafie din Moartea măștilor.
Desigur că tatăl meu a fost primul cititor al celor două manuscrise, înainte ca eu să le predau editurii. Le-a citit cu creionul în mână și am discutat mult pe text. Toate observațiile lui au fost judicioase și a trebuit să recunosc că avea dreptate. La experiența lui literară, nici nu s-ar fi putut altfel. Când mi-au apărut cele două cărți, a fost foarte mândru și cred că nu-și mai încăpea în pene, deși nu a arătat niciodată aceste sentimente. Bineînțeles că și pe atunci funcționa la noi, ca și acum, conspiraționismul primitiv, care împiedică lumea să accepte și să judece lucrurile așa cum sunt și imaginează mari secrete și mistere ascunse peste tot. Au fost deștepți care au spus că tatăl meu era de fapt autorul celor două cărți ale mele, ca să-și facă fiul scriitor cu orice chip. Dar au trebuit să mă accepte mai târziu, când am publicat și alte cărți, după moartea tatălui meu.

 

— Fratele Dvs., Mihnea Gafița, s-a afirmat ca un excelent traducător (din Orwell, David Mitchell, David Lodge, Petru Popescu, Charles Dickens, între alții). Dvs. înşivă ați urmat Facultatea de Limbi Străine a Universității din Bucureşti. Cum s-a născut, în familia Dvs., acest interes pentru limbile străine, având în vedere faptul că regimul comunist nu agrea învățarea limbilor străine ? Mi se pare că Elena Ceauşescu spunea că trebuie trimişi la ambasade oameni care nu vorbesc limbi străine, pentru a nu fi tentați să rămână în țările respective, iar Aneta Spornic, fost ministru al Învățământului, a spus, la Cluj-Napoca, într-un cadru oficial, să mai terminăm cu interesul pentru limbi străine, fiindcă, iată, ea a ajuns ministru, fără să ştie nicio limbă străină!

 

— Despre cunoașterea limbilor străine înainte de 1989 sunt o mulțime de anecdote. Un tovarăș de la sectorul de partid din București s-a întrebat odată într-o ședință cu editorii: „Dacă tot trebuie să publicăm traduceri, de ce din limbi străine?” Sau în Ministerul de Externe, în anii când erau promovați la ambasade diplomați, care nu vorbeau nicio limbă străină, cum voia Elena Ceaușescu, trebuia să existe totuși un diplomat, de regulă cel mai tânăr și mai mic în grad diplomatic, care să poată traduce ori citi presa. Și atunci, când venea cineva în vizită la ambasadă, sau se primea un telefon de pe plan local, de obicei ambasadorul spunea: „Să vină băiatul cu limba!”. Tatăl meu îmi povestea, în 1967, că urma să apară, în colecția Biblioteca pentru toți, versiunea românească a poemului Ierusalimul eliberat, de Torquato Tasso. Or, tocmai avusese loc războiul de șase zile în Israel. Cineva de la sectorul de partid București l-a sunat și i-a spus că se oprește cartea despre eliberarea Ierusalimului, fiindcă „partidul nostru” nu se amestecă în problemele altor țări și popoare! Tata a încercat să-i explice că e vorba de un poem din secolul XVI, al lui Torquato Tasso, Ierusalimul eliberat, nu „Eliberarea Ierusalimului”, și că n-are nicio legătură cu războiul de șase zile. „Și cum ați zis că-l cheamă pe autorul ăsta?”, a întrebat tovarășul de la partid. „Tasso”, a spus tata, „Torquato Tasso.” „Bine”, a zis tovarășul, „dar eu pe el vreau să știu cum îl cheamă, nu pe ta-su.” În mintea lui, Ierusalimul eliberat era scris de cineva „cu ta-su”.
Mama mea a ținut neapărat ca cei doi fii ai ei să aibă acces la mai multe limbi străine : franceză, engleză, germană. Mie mi-a pus și ore de rusă în particular, atunci când limba rusă nu se mai studia în școală. Toate mi-au prins bine la un moment dat și pe această bază am și intrat în Ministerul Afacerilor Externe, în 1991. Tot pe această bază am avut și vreo 15 traduceri publicate, iar fratele meu, Mihnea, peste 50. El este unul dintre cei mai prestigioși traducători din limba engleză. Pe la mijlocul anilor’80, din pură plăcere, fiindcă nu se punea problema să fie publicate pe atunci, a făcut primele sale traduceri, și anume Ferma animalelor și 1984, de George Orwell. În 1990, când climatul politic și cel literar s-au liberalizat brusc, a predat traducerile sale unei edituri, care le-a publicat imediat. Așa a ajuns foarte repede primul traducător român al lui George Orwell.

 

— Trebuie să vă spun că am fost puțin surprins când am aflat că Dvs. ați lucrat în diplomație, ştiind că proveniți dintr-o familie care a dat literaturii române cinci literați (dacă îl adăugăm şi pe unchiul Dvs., prozatorul Viniciu Gafița, şi pe mama Dvs. (redactor de editură). Între 1991-1995, ați fost ataşat cultural la Ambasada României din Anglia, apoi ambasador în Canada (1998-2002), în Malaezia (2004-2005), Portugalia (2005-2009), apoi în Peru (2016-2020). Ne puteți spune cum a început cariera Dvs. diplomatica? Tot cunoaşterea limbilor străine v-a ajutat?

 

— Am lucrat în diplomație timp de aproape treizeci de ani (1991-2020). În 1990, curând după evenimentele din decembrie 1989, am făcut, încurajat de prieteni, o cerere de intrare în MAE român, dar în acele timpuri tulburi nu s-a uitat nimeni la cererea mea. Direcția de Personal de atunci era cum era, adică tot cea veche. În aceste condiții, am fost primit — așa cum se identificau la început oamenii pricepuți și dornici să activeze într-un domeniu, prin sistemul prietenului, care cunoștea alt prieten, iar acesta pe alt prieten care lucra undeva, dar nu sub formă de relație sau pilă, ci pe baza cunoașterii competențelor — am fost primit, spuneam, în Departamentul pentru Reformă, Relații și Informații Publice din cadrul Secretariatului General al Guvernului, de fapt Ministerul Reformei în primul guvern democratic, cel condus de Petre Roman. Ministrul Reformei era Adrian Severin. În acest minister am ocupat un sector de nișă, o nișă formată din doi oameni și intitulată „Relații interetnice”. Aveam o bază solidă în acest domeniu, după ce lucrasem, timp de treisprezece ani (1977-1990), la editura minorităților naționale Kriterion din București. Acolo se publicau cărți în limbile maghiară, germană, sârbo-croată, ucraineană, slovacă, idiș, dar și în limbi mai „mici”, turco-tătară, armeană etc. Și exista o mică redacție de traduceri din toate aceste limbi în românește, cu circa 8-10 titluri pe an, pentru ca publicul românesc să ia cunoștință de creația scriitorilor minoritari. Directorul editurii era Domokos Géza, fondator și prim președinte, ulterior, al UDMR. Munca mea editorială a fost ocupația de zi cu zi, dar, în afară de cărți, am cunoscut foarte bine problemele minorităților din România, ale fiecăreia în parte, aspirațiile lor, problemele fiecărei comunități. La Kriterion am fost ca o familie, cu membri din mai multe comunități etnice, în care eu, ca român, am fost minoritar într-o familie minoritară. De aici am dobândit o experiență foarte importantă, aceea de a înțelege și accepta problemele comunităților minoritare, indiferent de natura lor, precum și faptul că toleranța singură nu e de ajuns, o comunitate simte nevoia unor drepturi garantate juridic. La Ministerul Reformei am mai avut un coleg la relațiile interetnice, pe Ovidiu Șincai, venit de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. El ardelean, sociolog și cadru universitar, iar și eu bucureștean, scriitor și editor, ne-am completat foarte bine în viziunea noastră despre relațiile interetnice. Am participat amândoi, alături de ministrul Adrian Severin și de șeful nostru direct, politologul Dorel Șandor, la monitorizarea desfășurării zilei de 15 martie 1991 în Transilvania, alături de conducerea UDMR (Domokos Géza și Verestoy Attila), după ce avuseseră loc, la 15 martie 1990, confruntările interetnice de la Târgu Mureș. Un an mai târziu, aniversarea s-a petrecut în liniște, dar din două birouri de la Guvernul României, noi și conducerea UDMR, am stat timp de 48 de ore pe telefoane, noi cu organele locale din județele ardelene, iar cei doi lideri maghiari cu organizațiile lor, veghind ca Ziua Internațională a Maghiarimii să aibă loc fără incidente. Și așa a rămas de atunci.
Apoi, în vara lui 1991, am participat, împreună cu Ovidiu Șincai, ca membri ai delegației MAE român, la sesiunea CSCE (predecesoarea OSCE de azi, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa) de la Geneva, unde, în fața unei ample propagande ungurești, purtate contra României, prezentată ca o țară de sălbatici, care-și persecută minoritățile, în principal noi doi am arătat toate drepturile de care beneficiau minoritățile în România, nu numai maghiarii, ci și toți ceilalți, am distribuit materiale despre instituțiile minoritare din România, despre formațiunile politice și reprezentarea minorităților la nivel național și local, despre toate formele de învățământ accesibile minorităților din România, despre școlile, liceele și secțiunile din universități, despre teatrele maghiare și germane, despre Opera Maghiară din Cluj, despre programele de televiziune naționale și locale, în fine, mergând înarmați cu toate aceste materiale documentare, inclusiv cu numărul de morți și de răniți de la confruntările din Târgu Mureș (1990), care erau net defavorabile românilor, astfel încât am reușit să relativizăm în mare măsură acuzațiile fruste, care se aduceau României, la începutul parcursului său democratic.
Contribuția noastră nu a trecut neobservată acasă și, în toamna aceluiași an, 1991, MAE a cerut trecerea lui Ovidiu Șincai și a mea de la Ministerul Reformei în rândurile diplomației. Șincai a devenit consilier al ministrului de externe, Adrian Năstase, dar din păcate a murit după doi sau trei ani într-un accident de mașină. Eu am plecat consilier cultural la Londra. Ceea ce vreau să subliniez este că nu am ajuns în Ministerul Afacerilor Externe ca scriitor, sau ca figură culturală, ci ca om care și-a câștigat cu greu această intrare și care a vrut să facă o carieră serioasă în diplomație.

 

— Ați tradus volume de versuri, proză, teatru, istoria artei din engleză, franceză, germană şi rusă. Când şi cum ați învățat atâtea limbi, dintre care ultimele două sunt chiar foarte grele?

 

— Pentru limba franceză, părinții mei au angajat o doamnă, când eram foarte mic și am învățat să vorbesc franțuzește odată cu limba română. Așa că franceza este ca o a doua limbă maternă pentru mine. Engleza am început-o mai târziu, când eram deja la școala generală, dar e limba cu care am lucrat cel mai mult în viață, mai ales ca diplomat. Ambele mi-au servit foarte mult ca ambasador în Canada, unde bilingvismul este obligatoriu. În asemenea măsură am dorit să îmbrățișez specificul locului, încât, la revenirea în România, degajam o boare de accent québecois, așa cum se vorbește franceza canadiană.
Germana și rusa le-am studiat acasă, fără nicio legătură cu limbile străine din școală. Germana o învățam cu o doamnă, care nu avea decât cărți tipărite cu caractere gotice, așa că am învățat să citesc fluent germana, cu acest gen de litere. Iar alfabetul chirilic nu mi-a pus probleme. Pot scrie și citi normal în limba rusă ori în bulgară. Toate lucrurile se învață ușor, când începi de mic și când memorizezi, fără să cauți prea mult sens în ceea ce înveți.
Cu aceste două limbi am avut experiențe interesante. Prin 1980, Editura Kriterion a vrut să retipărească un roman al unui scriitor interbelic brașovean, Adolf Meschendörfer. Se intitula Die Stadt im Osten (Orașul din răsărit). Ediția originală apăruse în 1931, cu litere gotice, desigur, și toată cartea respira un aer cam pan-german, în ideea că Brașovul era un fel de ultim bastion răsăritean al germanismului. Editura anticipa probleme cu cenzura. Atunci am convenit că romanul va fi tradus de mine și publicat de Kriterion mai întâi în limba română, sub titlul Corona (numele medieval al Brașovului — Kronstadt), iar apoi, pe baza precedentului românesc, urma să fie reeditat și în limba germană, tot la Kriterion. Nu era nimic subversiv în el, altfel nu m-aș fi angajat la traducere, ci doar se simțea conștiința unui spirit german, păstrat în mod tradițional pe meleagurile transilvane. Rezultatul a fost că ambele ediții, și cea în limba română și ulterior cea în limba germană, au apărut normal și s-au bucurat de interes.
Cu limba rusă a fost diferit: eram consilier cultural la Ambasada României din Londra. Un vizitator frecvent acolo era, la începutul anilor ’90, Ion Caramitru, cu care eram în relații foarte amicale. Schimburile teatrale romano-britanice erau extrem de intense în acei ani de început. Într-o zi, Caramitru mi-a propus să retraduc eu piesa Boris Godunov de Pușkin. Exista o traducere, făcută imediat după război, de Victor Eftimiu, care lui nu i se părea destul de modernă. Voia s-o pună în scenă la Teatrul Național, dar într-o versiune mai atractivă decât cea veche, care într-adevăr era puțin vetustă. Mi-a transmis el traducerea lui Eftimiu și o traducere engleză sau franceză, nu mai știu. Eu am făcut rost de o ediție originală, în limba rusă, și mi-am adus de la București, din biblioteca proprie, marele dicționar rus-român. Și astfel, la Londra, cu originalul și două traduceri în față, am retradus modernizând piesa Boris Godunov de Pușkin, care e și în versuri pe deasupra. Asta pe lângă toate obligațiile mele diplomatice, care erau destule, mai ales că perioada mandatului meu la Londra a fost una de intense contacte culturale româno-britanice (Teatrul Național în turneu, Teatrul din Craiova, Opera Națională din București ș.a.). Și mi-a ieșit o traducere din Pușkin, de care sunt foarte mândru. Din păcate, piesa n-a fost niciodată pusă în scenă, dar eu am livrat produsul la timp.
Ca să mai adaug puțină anecdotă la problema limbilor pe care le cunosc, vreau să spun că, la editura Kriterion, în mijlocul Bucureștiului și lucrând timp de treisprezece ani cu patru colegi maghiari într-un birou, am învățat să înțeleg limba maghiară, sau cel puțin să înțeleg despre ce e vorba în propoziție. Nu mă laud că mai pot vorbi acum, dincolo de niște replici simple, dar, ca filolog, știu cum să învăț o limbă.
Mai târziu, la maturitate, am învățat mai puțină portugheză decât aș fi dorit, fiind ambasador în Portugalia patru ani, dar portughezii vorbesc foarte bine cel puțin engleza sau franceza. Iar ca ambasador în Peru am fost obligat să învăț la bătrânețe limba spaniolă, deoarece peruanii, ca și ceilalți hispanofoni, chiar dacă știu și alte limbi, vorbesc mai ales limba spaniolă. Or, era o problema de supraviețuire să poți vorbi cu ei pe limba lor.

 

— Văd că la fiecare ambasadă ați stat cel mult patru ani. Vă rog să îmi spuneți de ce sunt schimbați ambasadorii după patru ani? Abia apucă să îşi formeze relațiile de colaborare, să cunoască societatea respectivă şi sunt mutați la altă ambasadă!

 

— Un mandat de ambasador e ca un mandat de președinte sau de primar. La noi, un mandat e de patru ani într-o ambasadă. La britanici un mandat e numai de trei ani. La peruani e de cinci. Depinde de la un minister la altul. Dar există o noțiune la toți, numită principiul rotației: patru ani la o ambasadă și doi în centrala ministerului. La toți e la fel: trei-patru-cinci ani în exterior și 2-3 ani acasă. Desigur, regula nu e chiar de fier. Uneori un ambasador poate sta mai mult decât termenul-standard, alteori mai puțin, dacă primește o altă însărcinare, dar de obicei trebuie să lucreze o vreme și în centrală. E important să fie folosită experiența lui și în centrala ministerului. Și e important, de asemenea, ca o persoană să nu se eternizeze într-un loc, atât pentru echilibrul său mintal (imaginați-vă un diplomat care ar sta opt sau zece ani într-un loc ca Afganistan sau Coreea de Nord), or, dimpotrivă, care ar sta două sau trei mandate la Washington sau Paris. Ar fi riscul să piardă complet legătura cu țara lui și să devină mai mult ambasadorul celeilalte țări în țara proprie.
Ambasadorul României la Washington, de pildă, a devenit al doilea ambasador al SUA în România. Vă puteți imagina situația? Eu pot.

 

 

(Va urma)