Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„În România, a vorbi despre chestiunea identitară, fără a vorbi despre Românii din afara României, este ca și cum ai încerca să bați din palme cu o singură mână”

„În România, a vorbi despre chestiunea identitară, fără a vorbi despre Românii din afara României, este ca și cum ai încerca să bați din palme cu o singură mână”

 

 

Ani Bradea
Biografii exilate. Țara de la capătul drumului
Editura Tribuna, Cluj- Napoca, 2020

 

 

Iată că autoarea cărții Biografii exilate. Tablou în lucru, apărută în 2019, își ține promisiunea pe care o făcea atunci, de a continua proiectul, sugerat, de altfel, și de subtitlul lucrării. În Cuvânt- ul înainte al volumului pe care îl prezentăm acum, Ani Bradea subliniază, spre deplina edificare a cititorului: „Interesul meu a vizat, la fel ca și în primul volum, lumea culturală românească din afara granițelor, mi-am dorit, de data aceasta, să cercetez mai în profunzime capacitatea de integrare a românilor în societățile adoptatoare, iar pentru răspunsuri în această direcție am căutat asociații culturale românești din străinătate și i-am contactat pe reprezentanții acestora, provocându-i la dialog. Tabloul, aflat în lucru anul trecut, a prins contur, iar imaginea este acum îmbunătățită.” Aceasta este și impresia celui care parcurge cele 17 interviuri- dialog prin excelență, am putea spune, care, indubitabil, stau sub semnul citatului din titlul acestei recenzii, aparținând reputatului sociolog și geopolitician Dan Dungaciu, la care face referire autoarea, în preambulul cărții. După cum, de altfel, mai are în vedere și alte cercetări sociologice, puține în domeniu, care dezbat și aduc în prim- plan complexa, de acum, dar și dureroasa – perplexanta, uneori – problematică a diasporei românești. Sunt invocate, pe bună dreptate, acele „stereotipuri negative preexistente la adresa românilor din străinătate”, de aceea, zice autoarea, „am urmărit și prin aceste noi interviuri să aduc în lumină o anumită categorie a exilului românesc, capabilă să echilibreze talerul cu care judecă mass media diaspora românească, în special pe aceea aflată în țări ale Uniunii Europene”, iar acest lucru iese pregnant în evidență, prin „vocile care reprezintă organizațiile asociative românești din străinătate”. Ponderea acestora este a celor venind din Germania (10), respectiv Italia (2), SUA (2), Franța, Spania și Ungaria, câte una. Din capul locului vom remarca, față de primul volum al „biografiilor exilate”, voința și străduința, dublate de fermitatea și acuitatea implicării intervievatoarei, în a căpăta răspunsuri care să echivaleze demersul interogativ cu ceea ce se înțelege, îndeobște, prin sintagma a pune degetul pe rană. Pentru a rezulta, în ultimă instanță, o radiografiere – mai mult sau mai puțin completă – a acelor realități din respectivele arealuri geografice, cu ontologiile lor sociologice, privindu-i pe românii dezrădăcinați din patria- mamă. Ba chiar suntem martorii… hmm… un pic intrigați, poate, ai unei polemici sui generis – cu o fiziciană româncă emigrată în Italia (Cătălina Oana Curceanu) – privind dihotomia antinomică (sau prin… preajmă) a binomului știință- filosofie („Desigur, există o prăpastie între gândirea filosofică și cea științifică, așa cum există o diferență între cunoașterea filosofică sau științifică și cea religioasă care se manifestă prin REVELAȚIE!”). Iar când cea care întreabă afirmă că „fizica actuală nu reușește să demonstreze practic mare lucru și lucrează tot cu proiecții imaginative, cum de altfel o recunoaște și Heisenberg”, cea întrebată (sau… provocată în cazul de față) răspunde: „Îmi permit să fiu în total dezacord!”. După care invocă „bosonul lui Higgs”(care dă masa Universului), undele gravitaționale, oscilația neutrinilor, mecanica cuantică și tehnologiile cuantice. Iar la întrebarea „Dumneavoastră savanții, ce părere aveți despre faptul că savanții maghiari au urmărit comportamentul unui atom de heliu care emitea raze de lumină pe măsură ce era supus descompunerii? Unghiul sub care a avut loc diviziunea atomică a fost de 115 grade, un fapt care nu putea fi explicat folosind cunoștințele actuale ale fizicii”, răspunsul este: „Ceea ce au măsurat sunt perechi de electroni și pozitroni la diverse unghiuri, a fost un exces de emisie, un anumit unghi care a permis obținerea masei invariante a eventualei particule care s-ar dezintegra în electronii și pozitronii măsurați, așa numita ipotetică particulă X17”. Iar apoi, aflăm că (atenție!) „X17 ar putea fi particula care face legătura între lumea vizibilă și materia întunecată, fiind o particulă căreia îi este frică de lumină”! Putem decela, în acest interviu- dialog, o adevărată „coliziune” între avatarurile experimentaliste ale fizicii ca știință, și cele ale filosofiei, ca matrice („fizica este derivată din filozofie, iar filosofii care se ocupau cu studiul naturii se chemau physioi”) a acesteia. Dar, se ajunge apoi la o anume stare conciliantă între interlocutori („Vă propun să depășim mica noatră «polemică» și să ne întoarcem spre latura sociologică a interviului”), revenindu-se la problematica socio- umană a diasporei românești, despre colaborarea d-nei fiziciene și cu alți cercetători din România, opinând, augmentativ, poate, că „oriunde-n lume se duc aceștia, sunt foarte apreciați”. Este întrebată, în final, care este cel mai mare plus al României de azi, respectiv cel mai mare minus. Răspunsurile sunt tranșant- contondente, mai ales cel de-al doilea: „Cel mai mare plus? Bogăția țării noastre – atât în resurse și bogății naturale, cât și în tradiții, cultură, istorie și potențial uman. Iar cel mai mare minus este acela că nu știm cum să valorizăm toate aceste bogății – ba chiar de multe ori reușim să le distrugem.” Pe mine unul, m-a pălit așa o hulă, ca de… materie întunecată vaporizată, probabil de la acea particulă „magică” rezultată din atomii de heliu, X17 …
Încă din primul interviu – cu pictorul Georges Mazilu, emigrat în Franța în 1981 – după ce aflăm despre activitatea prodigioasă a acestuia, reușind să învingă varii vitregii și impedimente, în legătură cu acel „laitmotiv” al interviurilor („unitatea românilor în condiții de minoritate”) artistul își devoalează scepticismul, atunci când spune că „românii au reputația de a nu se structura în comunități precum imigranții de alte origini”. În mai toate interviurile, suntem conectați la acea tensiune intrinsecă a mărturisirilor (căci asta sunt, de fapt), iar nu arareori suntem „curentați” pur și simplu de eclatanța cu fior de sorginte stoică, de nu chiar… masochist- tragică, în unele cazuri. De la istorisirea dură din timpul mineriadei din 13- 14 iunie, a regretatului cercetător științific (decedat de Covid 19 în vara lui 2020) Alexandru Timoschenko – care a stat la baza plecării sale în Germania -, după o sumedenie de peripeții și încercări, ni se spune că a avut legătură cu Academia „Melanchthon”, unde a funcționat Cercul Cultural româno- german DIALOG, pe care l-a condus împreună cu soția dumisale. Un prim semnal pozitiv, așadar, apropo de acea „unitate” invocată mai sus.
Cât despre sculptorul Geo Goidaci – participant la întâlnirea cu Revista Tribuna din octombrie 2019, de la Munchen – a trecut și el printr-o sarabandă de peripeții, în urma cărora aflăm că „(…) nu e voie să fii mai bun decât ei, pentru că oamenii de aici te ajută cât timp ești într-o postură inferioară. În clipa în care devii egal cu ei – sau chiar superior – vor căuta să te înlăture. (…) Nu e ușor să fii artist într-o lume materialistă, turbo- capitalistă. Eu am fost și am rămas un idealist. Am ajuns la vârsta la care nu mai trebuie să demonstrez nimănui nimic, decât mie însumi. Suntem risipiți în toate zările, străini peste tot, inclusiv în țara de baștină. Ne agățăm de simboluri, de drapel, cântece, alegorii, încercând să animăm un trup deja mort. E o tragedie apocaliptică. De amploarea ei încă nu ne dăm seama”. Teribilă concluzie a unui artist dezrădăcinat, care a crezut și crede în arta sa. Dar… poate că nu e chiar totul pierdut și, încă, mai există o rază de speranță …
Cercetătoarea (istorie) Violeta Popescu (plecată prin căsătorie în Italia), a fondat, la Milano, Centrul Cultural Italo- Român, a deschis o bibliotecă „pentru toți cei interesați să ia legătura cu realitatea culturală românească”, a organizat peste 300 de evenimente culturale, a lansat un portal bilingv româno- italian. Ea spune că, de cele mai multe ori, suspiciunea este cauza dezbinării românilor din diaspora, dar că, „dacă pleci de la valori, nu ai cum să te rătăcești, ele te vor ține legat de ceilalți în mod indiscutabil!” Se discută în interviu și despre „cumplita molimă numită Coronavirus”, din care, spune Violeta Popescu, „vom avea ceva de învățat, ne vom maturiza mai mult, ne vom întoarce la adevăratele valori, la importanța familiei și a celor din jurul nostru”. Se vorbește și despre o „resetare” a lumii, că aceasta nu va mai fi, apoi, la fel. Despre faptul că mediul online nu poate substitui actul cultural și că, da, „Cultura, prietenia, dar mai ales suferința sunt cele care îi unesc acum pe oameni! După această perioadă de grea încercare poate ar trebui să vedem ceea ce avem, exact așa, totul ca pe un dar de neprețuit”. Subscriu, rezonez, consimt – aș zice, fără alte, inutile, comentarii.
Un alt fizician – dar și poet, prozator și… actor în același timp – Marius Stan spune că motivul emigrării în SUA a fost pur și simplu „de foame”, dar și „din spirit de afirmare și aventură”. Face parte dintre cei pentru care „visul american a devenit o realitate”, a creat la Los Alamos (acolo unde Robert Oppenheimer și colegii lui au creat prima bombă atomică!) câteva programe de cercetare, este Director al Centrului de Știința Sistemelor, a propus – în conivență cu „reînviata Inteligență Artificială” – o metodă de evaluare a încrederii pe care o putem avea în datele științifice și în modelele matematice. Acum locuiește în Chicago, „care este un oraș dur, în care oamenii se împușcă pentru 10 dolari sau pentru imaginare atacuri de onoare, ba chiar sunt cartiere în care, dacă te naști, e posibil să nu apuci 21 de ani, adică majoratul, chiar dacă, în majoritatea zonelor, oamenii se simt în siguranță. Iar acum, cu acest Covid, în fiecare seară, la ora 20, lumea iese la balcon și cântă la unison un cântec celebru și adesea semnificativ. Am vorbit la telefon în limba română, pentru că am sunat acasă la părinți, frați și surori și i-am îmbrățișat virtual. România este mai mare decât se crede. Se întinde peste mări și țări.” Să mai spunem și că Marius Stan a jucat în serialul de mare popularitate Breaking Bad, că scrie și poezie și proză, încă o dovadă, dovezi, de fapt, că, așa cum însuși spune, esențialmente, artele se întrepătrund. „Dacă îmi lipsește ceva în Chicago, un oraș cu peste 100.000 de români, (…) este felul în care îmi bate inima când aterizez pe Otopeni.”
Eniko Dacz este cercetător la Institutul pentru Cultura și Istoria germanilor din sud- estul Europei al Universității Ludwig Maximilian din Munchen, originară din Zalău, are mai multe proiecte paralele, între care un proiect despre spațiul literar brașovean în prima parte a secolului XX. Pe când și în România așa ceva?- întrebăm noi. În România, zice, încă se cer multe compromisuri în loc să se creeze alternative. Este și responsabilă pentru literatură, în redacția revistei Spiegelungen, colaborând (nota bene!) cu organizații culturale ca SGRIM, Apostrof, GeFoRum (Societatea pentru Promovarea Culturii și Tradiției Românești, din Munchen). În aceste vremuri dure de pandemie, zice, „experiența mea este că solidaritatea se manifestă în multe chipuri și cei mai mulți încearcă să se ajute reciproc, dacă pot și că, prin creativitate, încercăm să compensăm cât se poate”.
„Când povestesc celor de aici, din Heidelberg, despre cum se trăia în Timișoara înainte de degradare (adică lipsa apei calde, stat la cozi, lipsa curentului etc.), se așterne uimire și admirație” – se destăinuie artistul plastic Elisabeth Ochsenfeld. Având casă și la Gărâna (gazda Festivalului Internațional de jazz – n.m.), organizează aici tabere pentru artiști, să petreacă zile creative, într-o Reședință de Artă, în care a adus plasticieni din diverse colțuri ale lumii, ca să creeze în natură. Ceea ce înseamnă – cum observă intervievatoarea – și o promovare turistică (și nu numai) a României în lume. „Cultura, educația, bunul simț – nu patriotismul prost înțeles, zeflemeaua prezentă la tot pasul, lipsa unei atitudini etice – ele , această triadă, sunt condițiile «germinative» ale salvării și ridicării unei națiuni, a României, la alte standarde de viață – spune, și pe bună dreptate, cred – doamna Ochsenfeld.
Romanița Constantinescu predă limba și literatura română la Universitatea din Heidelberg, unde se află de 12 ani. Înainte de a emigra, a avut privilegiul de a lucra, la masterat, cu profesorul Mircea Martin, dar, ca traducător al romanului Omul fără însușiri de Robert Musil și cu „omul- tezaur al limbii române, Mircea Ivănescu, de la care avem și pe Joyce, Faulkner și Kafka în limba noastră”. Ani Bradea o întreabă dacă școala românească este mai bună decât „a lor”, iar răspunsul este că „Școala românească nu era mai bună decât a lor, eu având chiar nespus de dureroasa revelație că noi, românii, nu mai suntem acolo unde am fi trebuit să fim, decât prin prea puține excepții. Pentru că o adevărată școală, dincolo de oamenii talentați capabili de muncă și sacrificii, are nevoie de instituții și libertăți, de care România fusese decenii în șir lipsită. Totuși, puteam să reînnodăm firul rupt, nu eram cu totul aruncați de pe orbită”. Cu privire la pandemie, aceasta pune în evidență, ca un turnesol, valorile în care credem, dar cred că trăim, încă, într-o cultură a autorității și a pedepsei. „Dacă intra-generațional vom egaliza, să zicem, șansele, inter- generațional, cu siguranță nu. Pe piața muncii vor ajunge să fie preferate generațiile ante- și post- Covid”. Neliniștitoare afirmație, dar, nu-i așa, este bazată pe experiență cumulativă și pragmatism care, în aceste vremuri, „cochetează”, nu de puține ori, cu infailibilitatea.
„Pentru mine, plecatul din țară a fost ca o moarte, mai bine zis, ca un katabasis, dar tata (care montase instalații petrolifere în țările arabe ani în șir), a decis să plecăm, în 1991, în Canada, unde am trăit apoi doi ani cumpliți, nu ne puteam obișnui cu nimic. Eram o copilă visătoare dintr-un oraș de provincie (Piatra Neamț), care găsea până și trecerea străzii în orașul Toronto intimidantă”! –își mărturisește of- urile dezrădăcinării Simona Laiu, actualmente rezidentă în SUA, care a ajuns profesoară de științe sociale, iar soțul a convins-o să emigreze din nou, în 2013, din Canada la Palo Alto, un orășel din Silicon Valley. „Ciudat, dar adevărat: atâta Românie se află în afara României, în arhive, în muzee, în comunități, încât nu ai cum să te îndepărtezi sau să te pierzi de țară. Inevitabil, pe măsură ce mă adânceam în cercetare (având și calificarea de muzeolog) am început să scriu despre rolul costumelor naționale românești în realizarea României Mari. Am deschis și o pagină pe Facebook, pe care am numit-o Grădina Hestiei.” Tulburătoare sunt poveștile adevărate ale Simonei, pe care spațiul nu ne permite să le detaliem.
Cătălina Iliescu Gheorghiu s-a căsătorit civil, printre mineriade, cu un spaniol, Gabriel, și acum este conf. Dr. la Universitatea din Alicante, Departamentul de Traductologie, interpret de conferințe, traducător literar, căruia Ani îi spune că ar trebui să scrie un roman, pentru că prea povestește frumos! Și ea, Cătălina, o felicită pentru interviu, „pentru că acesta este un gen viu, care poate, la un moment dat, să radiografieze o stare de lucruri, evident, cu condiția să știi ce cauți, iar formula dvs. și modus- ul operandi mi se par cele mai viabile.” A fondat grupul folcloric Codrișorul și Școala de Română, un proiect finanțat de Guvernul României, care se află la a 14-a ediție, dar conduce și Asociația ARIPI (Amigos de Rumania para la Inicitativa y Promocion de Intercambios Culturales). Vorbește cu inima grea despre dramele produse de Covid, iar acum, zice, iubirea are o nouă axiomă în vremurile covidului: îndepărtează-te de cei apropiați…
Radu Anton Maier – un pictor arhicunoscut atât în țară cât și în străinătate, spune că în 1967 a părăsit, în semn de protest, „o Românie încărcată de o atmosferă apăsătoare”, apoi s-a stabilit definitiv la Munchen. De fapt, stă lângă capitala Bavariei, în Furstenfeldbruck, oraș în care, acum 10 ani, a înființat propria galerie de artă, RADUART, unde a organizat numeroase expoziții de succes, cu ecou internațional. Când era în țară, la Cluj, ca student, i-a pictat portretul lui Lucian Blaga, în 22 de ședințe. Este de-a dreptul fabulos modul cum descrie maestrul Maier întâlnirile sale cu „marele Anonim”! Iar acum, după atâtea decenii de atunci, concluzionează, un pic nostalgic, dar mai mult cu sufletul aburit de romantism, poate, la finalul interviului acordat lui Ani Bradea: „La șevalet, amintirile prind culoare, imaginile devin secvențe, acestea devin trăiri, iar filmul vieții mele se derulează, de fiecare dată, cu aceeași intensitate profundă”.
Brigitte Drodtloff, absolventă de IATC, scenaristă și regizoare, s-a stabilit tot la Munchen și de 16 ani organizează în capitala Bavariei Zilele Culturii Române, iar de 15 ani Festivalul Filmului Românesc, în cadrul căruia a invitat, de-a lungul anilor, cele mai cunoscute nume ale ecranului românesc, cu cele mai importante producții, acordând numeroase premii. Și mai zice, cu profundă emoție: „Iubirea pentru România nu mi-o poate lua nimeni. Și nu pot descrie ce iubesc mai mult. Pot spune doar că de fiecare dată când mă întorc din România, mă simt tonifiată”.
Sevghin Mayr, nume de fată Celebi, s-a născut pe malul Mării Negre, din părinți tătari. În 2019, Asociația pe care o conduce, SGRIM (Societatea Germano- Română pentru Integrare și Migrație) a găzduit o întîlnire a Revistei Tribuna cu cititori din Germania, oameni de cultură români stabiliți la Munchen. La început a lucrat ca asistentă medicală, apoi a absolvit Filologia, a predat patru semestre, iar acum lucrează la un centru sindical de consiliere pentru muncitori veniți din țările de sud- est, unde oferă consiliere juridică în dreptul muncii, în limba română. La întrebarea: „Sunt românii în condiții de minoritate uniți ?”, doamna Sevi răspunde : „Nu. (…) În locul acestui patriotism debordant, prost înțeles, ar trebui să ne preocupe ce ne leagă unii de alții, nu ce ne dezbină. Toți ne iubim țara, dar hai să și lucrăm împreună la un proiect comun, România. (…) Când spun România îmi dau seama cât sunt de impregnată de ea și cât de adânc o port în mine. Ca să închei, o să vă spun o strofă dintr-o poezie pe care am scrijelit-o în jurnal: Cobor în mine zi de zi,/ Acolo este o scară,/ Pe care demnitatea mea/ O ține pe verticală.”
„Am întâlnit, în acest «periplu» al meu prin lume, căutând români care au păstrat legăturile cu cultura- mamă, (…) oameni cu adevărat dedicați, (…) cărora le datorăm o imagine frumoasă a României, diferită de ceea ce mass media «promovează», uneori. Dar, recunosc, o pasiune atât de mare în a promova tradițiile românești, cum am văzut la dumneavoastră, nu am mai întâlnit.” Așa îi spune Ani Bradea interlocutoarei ei, Alina Schreglmann, care este stabilită la Nürnberg, în Germania, cu soțul (german) și cele două fiice. În România a profesat doar un an, ca dăscăliță, „în frumoasa Bistriță a Năsăudului”, cum îi place să spună. I-a fost extrem de greu până și-a mai tras sufletul, departe de țară. A înființat Forumul româno- german NOSA și organizează activități bazate pe promovarea artei, culturii, tradițiilor, sportului și valorilor naționale românești, îi este nespus de drag să îmbrace portul național, a reușit să mobilizeze sute de oameni, cu colaboratorii ei, să-i facă solidari și cooperanți în sânul organizației. Zice: avem în casă vinuri provenite de la Crama bistrițeană Jelna. Și, nu în ultimul rând, în grădina noastră cresc flori aduse din satul bunicilor mei.
Pe pictorul Gyorgy Jovian l-am descoperit anul trecut, la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, unde avea o expoziție retrospectivă, după care am aflat că el era și autorul acelui mozaic de marmură de pe fațada fostului Cinematograf Patria din orașul de pe Crișul Repede. În 1982 s-a mutat la Budapesta, fiind considerat drept „artistul esteticii vulnerabilității”, a avut numeroase expoziții, iar teama lui este că, „din cauza pandemiei, nu se va mai realiza momentul cathartic al întâlnirii față în față cu o capodoperă, decât pe ecranul computerului” … Simt că mă ustură creierul, din cauză că este opărit de cuvintele lui Nichita Stănescu: „Tristețea mea aude nenăscuții câini/ pe nenăscuții oameni cum îi latră”.
În fine, cel de-al 17-lea intervievat de poeta Ani Bradea – dar, nu-i așa, nu cel din urmă – este Dan Ciudin, care conduce, din 2012, cel mai longeviv Cenaclu literar românesc din străinătate, are peste 50 de ani, Apoziția. A plecat în Germania la vârsta de 20 de ani, în 1972, mama lui aflându-se acolo, după o excursie, cu doi ani înainte. A studiat arhitectura, la München, unde a și profesat, apoi, spune că a făcut din acel cenaclu ceea ce a fost mai demult, adică „un creuzet al creației, al culturii”. Acum a creat o acțiune denumită „Calendarul pandemiei”, unde publică, zice, „scrieri ale celor care ne urmăresc activitățile, ne susțin. Și sunt mulți!”
După cum și-a putut face o părere cititorul, acest al doilea volum al redactorului Revistei Tribuna, poeta Ani Bradea, este ca un corolar luminiscent și vibrant de vieți și destine, care cuprinde povești de viață adevărate, nu o dată fascinant- fulminante, dar și încărcate de un tragism subiacent, pentru că dezrădăcinarea și dorul de țară scrijelesc și ustură sufletele celor departe de țara- mamă. Fie ca citindu-l, să li se mai ostoiască acel dor, dar și acea stare apăsătoare a recluziunii pandemice.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg