„A venit, credem, vremea să cercetăm pe Eminescu în spiritul adevărului şi cu o pietate care să nu degenereze în caricatură.”
G. CĂLINESCU

 

 

Am spus deja într-un eseu anterior că poezia lui Eminescu are două arte sau tipologii poetice diferite. Prima tipologie este poezia romantică tradiționalistă, care prelucrează și imită tradiția, mitologia, istoria autohtonă, spiritul poeziei romantice românești sau pe cel al poeziei romantice tradiționaliste europene, îndeosebi al celei germane, iar a doua tipologie este poezia lirică, care de regulă nu este mijlocită de influențele tradiționale, conținutul ei fiind direct, deci această poezie este expresia problematicii existențiale a poetului și a lumii în care el trăiește. Poezia lui Eminescu dezvoltă, așadar, două arte sau concepte poetice diferite.
Dacă cel de-al doilea tip de poezie, și anume poezia lirică eminesciană, este de regulă o poezie autentică, estetică sau de valoare, poezia sa romantică tradiționalistă, ce se exprimă prin poeme prozaice lungi și drame în versuri, este o poezie imitativă mai puțin izbutită artistic, uneori chiar modestă.
Poezia romantică tradiționalistă eminesciană este elaborată în mod mediat, prin prelucrarea unor texte literare tradiționale, mitologice, istorice, autohtone sau străine, deci care nu au trecut prin existența și experiența personală, directă și autentică, a poetului. Ca poet romantic tradiționalist, Eminescu este confiscat de influențe literare diverse, așadar el imită și prelucrează fie spiritul poeziei romantice străine, îndeosebi al celei germane, fie spiritul poeziei romantice românești, informații mitologice și istorice.

 

Critica literară despre influențele din poezia eminesciană

 

O problemă pe care criticii și istoricii literari o pun atunci când discută despre Eminescu este aceea a influențelor literare, a surselor sau izvoarelor din care poezia „poetului național” se trage.
Criticul Silvan Iosifescu recunoaște de pildă că „Cercetarea surselor alimentează o mare parte din foarte cuprinzătoarea literatură critică cu privire la Eminescu.” (Articolul Eminescu pe fondul literaturii universale, în vol. Studii eminesciene, antologie de Virgiliu Ene și Ion Nistor, Albatros, 1971).
Înțelegem astfel că „o mare parte din foarte cuprinzătoarea literatură critică cu privire la Eminescu” se preocupă de cercetarea surselor de inspirație ale poetului. Cercetarea surselor poemelor eminesciene a condus la constituirea unei critici speciale, ce avea să poarte numele de critică sursieră sau sursologică. Temeiul criticii sursiere îl constituie, așadar, faptul că o parte din poezia lui Eminescu este inspirată de alte scrieri.
În cele de mai jos voi prezenta câțiva dintre criticii și cercetătorii literari care s-au preocupat în mod special de influențele din poezia lui Eminescu, mai precis de influențele literare, filozofice, mitologice, istorice, lingvistice, folclorice, de motivele și tehnicile literare împrumutate, prelucrate și folosite de poet în creația sa. Așadar, mă voi preocupa de critica sursologică.

 

Ilarie Chendi: „Eminescu, cel mai tipic și mai genuin reprezentant al romantismului în literatura românească”

 

Deși este un nume mai puțin vehiculat astăzi, Ilarie Chendi semnează în anul 1903 un volum, Preludii. Articole și cercetări literare (București, Editura Sămănătorul), în care analizează și prezintă competent, printre primii, câteva dintre influențele literare din opera/poezia lui Mihai Eminescu.
Încă de la început, în capitolul Eminescu (1). Material nou de studiu (1, pp. 166-178, apud: Pagini de critică. Ediție de Vasile Netea, E.P.L., 1969, p. 3-36), Ilarie Chendi ne asigură de faptul că una dintre sursele de inspirație ale lui Eminescu o constituie folclorul. Pe Eminescu
„îl interesa de aproape literatura poporană. Din manuscrisele ce se găseau în circulație prin popor își scoate o lungă Istorie în stihuri întru care se află viața marelui viteaz Doncilă, împreună cu a lui Ștefan-vodă și a Brâncoveanului, apoi Câteva irmoase și cântece de lume (…).”

De fapt, folosirea folclorului ca sursă de inspirație era una dintre practicile literare generale ale poeților romantici, români sau străini, iar Ilarie Chendi observă foarte bine acest lucru:
„Îndeobște în lumea artelor, înclinarea aceasta spre poporanism, prezentarea în lumină poetică a istoriei și a lumei de basme, retragerea din timpul prezent pentru o viață cu fantazia într-un colț mai fericit al trecutului, precum și fetișismul național se consideră drept fenomene romantice.” (s.m.)

În ceea ce îl privește pe Eminescu, acesta preia toate temele și practicile literare ale romantismului și de aceea Chendi îl consideră pe poet ca fiind „cel mai tipic și mai genuin reprezentant al romantismului în literatura românească”. Astfel, în opera poetului
„se ivesc toate celelalte elemente cari sînt apanagiul romantismului: subiectivismul exagerat, tendința continuă spre meditare asupra problemelor transcendentale, resignarea și contradicțiile, cari adeseori fac din poezie un amestec de artă și știință, de religie și filosofie, de inconsecvență și neclaritate, și cari din când în când fatal împing în umbră instinctul național al oricărui poet și-l scot pe oceanul larg al poeziei universale, cum s-a întâmplat și cu Eminescu.
Meritul, ca și vina la acesta, îl are în mare parte literatura germană, îndeosebi romanticii germani, către cari Eminescu s-a simțit mereu atras prin înrudirea sa spirituală. Manuscrisele lui Eminescu ne dau în privința acestora deslușiri mai multe decât cele ce până acum le puteam avea prin deducțiune. Într-adevăr, nu numai floarea albastră, acest simbol al romantismului lui Novalis, nu numai teiul sfânt, „Lindenbaum”-ul patriarhal al germanilor, și dulcele corn, „Walhorn”-ul păstorilor din Alpi, ne reamintesc aceste legături. Cultura germană și lectura cea vastă l-au apropiat așa de mult de romanticii germani, încât muza lui, alăturea de-a acestora, străbate o dată chiar până în Walhala, cetatea zeilor germani, și se-nchină lui Odin ca și lui Zamolxe.”

Ilarie Chendi ne oferă un discurs foarte bine informat al influențelor din poezia lui Eminescu, numind sursele din care au provenit o serie de poezii. Iată în acest sens doar un fragment:
„Despre Gottfried Keller știm că i-a inspirat poezia La steaua. Din Lenau – melancolicul și nefericitul Lenau, cu al cărui nume Eminescu este adeseori adus în legătură pentru multe trăsături de analogie între unul și altul, mai ales din punctul de vedere estetic și al concepțiilor filozofie ce – a tradus Foaia veștedă. Bürger i-a plăcut pentru fondul sobru al baladelor, îndeosebi al celebrei Lenore, a cărui influență se resimte vădit în povestea lui Arald din Strigoii (partea III) și pe care a început s-o traducă, oprindu-se însă la întâia strofă (…).
Dintre clasici cunoaștem simpatiile lui pentru Schiller, din care a tradus Resignațiunea, Hector și Andromache și Mănușa. Wieland asemenea pare a-l fi preocupat îndelungat, căci Hyon, numele eroului din Oberon, e amintit adeseori prin manuscrisul lui; se pare că Oberon i-a servit chiar ca model în conceperea și scrierea poveștilor Fata din grădina de aur și Miron. Chiar și senzualismul din acestea și din străina (?) Cesara – de altfel un senzualism lipsit de brutalitate, mai mult în forma scenelor din Dafnis și Chloe sau din Musarion a lui Wieland – poate fi considerat ca o influență a acestuia.”

Cum evaluează Ilarie Chendi poezia pe care Eminescu o creează prin reciclarea influențelor literare? „Influențele acestea străine i-au fost binefăcătoare din punct de vedere artistic și cultural, i-au lărgit mult orizontul intelectual, i-au rafinat gustul pentru o poezie subtilă, dar în același timp nu i se pot tăgădui părțile defavorabile. Sentimentalismul sugestiv a fost prea mult ulei pe focul ce-l moștenise; umbra melancoliei s-a așternut peste simțirea și cugetarea lui și l-a făcut să se piardă adeseori în abstracțiuni, cari din când în când poartă chiar caracterul artificialității.”
Printre „părțile defavorabile” ale influențelor asupra operei lui Eminescu se poate număra, desigur, și diminuarea originalității. Dar și fără această punctare explicită, Chendi rămâne unul dintre primii și foarte bine informați sursologi comparatiști ai poeziei lui Eminescu. Cercetările sale au fost preluate și dezvoltate de către critica sursologică ce i-a urmat, adesea tacit…
Cât despre cititorul poeziei lui Eminescu, acesta nu remarcă nicidecum toate aceste influențe și este convins că citește o poezie pur eminesciană. Tocmai de aceea cititorul îl va apăra întotdeauna pe Eminescu, fiind sigur de „originalitatea” poetului.