Despre real, realitate, magie și realism magic

 

Magie a cuvântului și a metaforei dar și miracol literar, Realismul magic este dificil de definit și de încadrat între mișcările ori stilurile artistice universale, de aceea am considerat necesar să pornim în demersul nostru și de la conceptele de real, realitate și magie, la care se adaugă, desigur, cel de realism magic, să le explicăm și disecăm și să le punem în context și în conexiune cu estetica acestei mirifice direcții literare care s-a globalizat, devenind universală, pe scurt, realitate, magie, realism magic. O posibilă definiție ar putea fi că Realismul magic în literatură, inclusiv sub forma realului miraculos, este o modalitate, un stil, sau un tip de narațiune, în același timp, fără a fi un curent literar cu un program estetic și un manifest în adevăratul înțeles al cuvântului, deși scriitorul cubanez Alejo Carpentier a încercat acest lucru în prefața romanului său Împărăția acestei lumi, în care realitatea, care ar fi ansamblul reprezentărilor modale extrase de mintea umană din informația teslimarisită de percepție sau totalitatea fenomenelor considerate ca existând în mod concret, real, este penetrată de o componentă magică, de un fenomen miraculos, supranatural sau de un element fantastic, dificil de înțeles pentru o persoană cu o gândire rațională, deși realitatea obișnuită sau mundană se află la antipodul magicului și este potrivnică supranaturalului. Pentru scriitorii latinoamericani, care au creat opere dominate de magie literar-lingvistică și miracol narativ, realitatea este diferită de viziunea autorilor occidentali care se încred mai mult în capacitatea rațiunii de a cunoaște realitatea, în componenta logică, la care se adaugă o latură fantastică sau magică. În America Latină, realitatea cotidiană, mundană oferă generos fapte și întâmplări ieșite din comun, neobișnuite, bizare, magico-realiste, deși am putea argument că și alte continente sau zone de pe Pământ pot propune aceleași lucruri. Totuși, nici chiar cei mai importanți scriitori realist-magici latinoamericani nu ajung să se prăbușească într-un iraționalism total, într-o lipsă completă a logicii, în misticism absolut, imaginația și magia neputând fi subiective în totalitate și totodată domina dictatorial creația literară, așa cum au făcut-o în mod real regimurile autoritare și tiranice din America Latină în timpul cărora au fost scrise multe creații ale realismului magic. Astfel, Gabriel García Márquez afirma că un roman este o „reprezentare cifrată a realității”, un fel de „ghicitoare pentru lume” și că realitatea care se manipulează într-un roman „este diferită de realitatea vieții, deși se sprijină pe ea, cum se întâmplă cu visele”. La rândul său, Jorge Luis Borges era de părere că cele cinci simțuri ale trupului uman „obstruează, sau deformează, captarea realității” și că, dacă am scăpa de ele, am vedea-o așa cum e, „infinită”. Trecând de la real la realitate, narațiunile borgesiene conțin mai multe metafore despre modul în care ideile influențează realitatea, această perspectivă și temă literară și filosofică fiind explorată prin descrierea „obiectelor fizice dorite de către forța imaginației”.
Realitatea reprezintă, de cele mai multe ori, totalitatea fenomenelor, întâmplărilor, evoluțiilor considerate ca existând în mod efectiv, acest concept desemnând deci ceea ce este fizic, concret, în opoziție cu ceea ce este imaginat, fantazat, visat ori fictiv, pe scurt, fiind tot ceea ce trăiește omul, în decursul vieții sale, în mod real, palpabil, mundan etc. Termenul franțuzesc de réalité, precum și echivalentele lui în engleză (reality), germană (Realität), italian (realtà), spaniol (realidad) și, desigur, românesc (realitate) sunt derivate dintr-un „cuvânt fals” din secolul al XIII-lea de către filozoful evomedian scoțian Ioannes Duns Scotus, fondator al curentului scolastic denumit scotism: realitas. Așadar, termenul realitas, realitatis, a apărut abia în latina medievală ca derivat din latina antică res, rei, acest ultim cuvânt însemnând lucru, obiect, are deja în latina clasică sensul de „tot ceea ce este sau există într-un anume fel”, fiind utilizat încă din timpul lui Cicero ca una din posibilele traduceri ale cuvântului grec on, „a fi”.Totuși, termenul nu este la fel în limba greacă, la Aristotel, de pildă, nu avem acest cuvânt, Stagiritul scriind despre pragma („acțiune”), energia, dar în esență despre on, „ființă”. În schimb, pentru Platon, în unele dialoguri, Socrate inversează intuiția oamenilor despre ce se poate cunoaște și ce este realitate, astfel, în timp ce toți oamenii acceptă „realitatea obiectelor”, care sunt perceptibile simțurilor lor, Socrate are o atitudine disprețuitoare față de oamenii, care cred că pentru a deveni reale, „lucrurile trebuie să fie palpabile”. La Platon, distincția existența sensibilă/ existența inteligibilă reprezintă fundamentul Teoriei Ideilor; planul existenței sensibile este acela al „realității aparente”, accesibilă cunoașterii prin simțuri, lumea Peșterii, ilustrare dată de filozoful grec în emblematicul dialog de maturitate Republica, distincției dintre cunoaștere și iluzie, dintre realitate și aparență, care fundamentează opinii (doxa); planul „existenței inteligibile” este acela accesibil doar cunoașterii de tip rațional, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realității esențiale, pe scurt, lumea fenomenelor este o „lume a aparențelor”, iar lumea reală este cea a ideilor eterne, pe care le reflectă în mod palid „lumea fenomenală”. Dacă pentru Platon, Ideile sau Formele ar fi niște „entități care există în mod obiectiv”, independente de mintea omului, pentru Aristotel, sunt în același timp „principii universale ale ontologiei și obiecte ale naturii fizice”. Pe de altă parte, conceptul de realitate variază mult de la o școală filosofică la alta, deși realitatea nu poate fi doar un simplu concept, pentru că simbolizează „tot ceea ce este”, fiind arealul atotcuprinzător, exhaustiv al experienței, „deschis și ireductibil” la alte concept, iar omul nu ar putea să fie ori să existe în interiorul ei. În tradiția scotistă, de pildă, realitatea unei pietre include atât esența ei (ideea de piatră care permite să se identifice „toate pietrele”), cât și concretul, palpabilul, realul său (în mod special „această piatră”). De remarcat că, la fel ca și profundul gânditor italian Toma de Aquino, Duns Scotus a adoptat o doctrină realistă, dar opiniile lor diferă în special în problema percepției, Scotus admițând că atât intelectul cât și simțurile pot percepe și înțelege realitatea lucrurilor „în mod direct și intuitiv”, Sfântul Toma susținând că intelectul nu poate percepe direct „singularitatea lucrurilor materiale, ci doar natura universaliilor dedusă din percepțiile senzoriale”. Accepțiunea scotistă a realității a dominat gândirea europeană până la sfârșitul secolului al XVII-lea. În a sa Troisième méditation/ A treia meditație, René Descartes a dezvoltat tema, ideea unei realități obiective foarte îndepărtată de realismul scotiștilor: realitatea obiectivă este tot ceea ce e diferit, distinct atât de ficțiune, invenție, plăsmuire cât și de „ființa rațiunii”. Realitatea obiectivă a ideei desemnează acest „proces mental de reprezentare” care leagă o idee unui lucru pozitiv. La rândul lor, senzualiștii britanici au radicalizat abordarea carteziană, astfel la Berkeley realitatea (the reality) devine aproape sinonimă cu „efectivitatea”, în timp ce Hume, în al său Tratat despre natura omenească opune clar realul sau realității posibilului: „aparține realului nu ceea ce poate exista, ci ceea ce există”. În schimb, Kant a distins net între realitatea adevărată și realitatea percepută, astfel actul prin care ne folosim mintea și simțurile pentru a cunoaște natura realității adevărate produce „o schimbare în natura ei (și chiar dacă nu o face, nu ne putem da seama niciodată de aceasta)”. Mintea umană posedă anumite sertare pentru „înțelegerea lucrurilor”, iar informația pe care o acumulăm despre lume și viață își află ineluctabil locul în aceste spații, totodată, filozoful din Königsberg considerând că realitatea pentru a fi umană sau nu, fiind nimic altceva decât cea care îi apare, „manifestarea sa sensibilă”; prin urmare, ea este „de ordin fenomenal”, fiind lucrul în sine, ea nu este cunoscută și, ca urmare a acestei disocieri, realitatea „nu este concepută ca fiind identică ori echivalentă cu adevărul”. În concepția lui Hegel din lucrarea Enciclopedia științelor filozofice. Logica, realitatea reprezintă „unitatea, devenită nemijlocită, a esenței și existenței”, adică a interiorului și exteriorului, „exteriorizarea realului fiind realul însuși”, astfel încât în exteriorizarea sa „realul rămâne deopotrivă esențial, și nu este esențial decât întrucât este în nemijlocită existență exterioară”. Pe de altă parte, realitatea și gândul, mai exact sunt, după filozoful din Stuttgart, opuse una alteia în mod curent, și se poate adesea auzi spunându-se că „împotriva justeței sau adevărului unei anumite gândiri nu e nimic de obiectat, dar că astfel de lucruri nu se găsesc sau nu pot fi înfăptuite în realitate”. Totodată, realitatea, spre deosebire de simplul fenomen, în primul rând ca unitate a ce e intern și extern, „se opune atât de puțin rațiunii ca fiind altceva, încât, dimpotrivă, ea este raționalul prin excelență; și ceea ce nu este rațional nu trebuie considerat tocmai de aceea ca fiind real”. În opinia creatorului fenomenologiei moderne, Edmund Husserl, matematizarea naturii, idee pornind de la Galileo Galilei, a dus la o „cunoaștere practică validă”: la construirea unei realități „ideatice” care putea fi corelată efectiv cu realitatea „empirică”. În fine, fondatorul raționalismului critic împotriva determinismului istoric, Karl Popper a propus o abordare diferită a realității, decupând sau detașând realul sau realitatea în trei lumi: „lumea obiectelor fizice, vii sau nu; lumea a doua a sentimentelor și experiențelor conștiente și inconștiente și lumea treia a producțiilor sau produselor obiective ale spiritului uman” (obiecte, precum și teorii sau opere de artă). Potrivit acestei abordări, conținutul gândirii cum ar fi: visele, ficțiunile, teoriile fac parte din real, realul ori realitatea fiind, prin urmare, luat sau luată într-un sens de „tot ceea ce există”.
În schimb, în filosofia Indiei antice, întreaga manifestare a lumii, realitatea mundană, apare ca o iluzie, Māyā, ce reprezintă puterea lui Dumnezeu de a crea, perpetuând „iluzia dualității în universul fenomenal” și, de asemenea, „natura iluzorie a lumii”, pentru misticii indieni, această manifestare fiind reală, dar este o „realitate imperceptibilă”. Ar fi o greșeală, dar o greșeală firească, să privim Māyā ca pe un adevăr sau „realitate fundamentală”, mai ales că fiecare ființă umană, fiecare obiect fizic, din punctul de vedere al eternității, este doar „o picătură de apă dintr-un ocean fără margini”.
La rândul ei, psihanaliza studiază o realitate psihică asociată aparatului psihic: „oferă stare realității minții și o studiază ca un loc sau un aparat, compus din diferite fenomene, sisteme ori organisme”. Sigmund Freud, de pildă, a comparat această realitate cu un oraș reunind monumente vechi și clădiri moderne. Psihanaliza, totuși, nu discreditează ideea unei realități exterioare; este, de fapt, să-și dea locul psihicului. Făcând o cercetare filosofică în stil marxizant, acum depășit-vetustă, asupra lui Freud, unul dintre reprezentanții Școlii de la Frankfurt, Herbert Marcuse susținea exagerat că sub influența realității exterioare, „pornirile animalice devin instincte umane”, dar realitatea care dă formă atât instinctelor, cât și trebuințelor și satisfacerii lor este o „lume socioistorică”. Odată cu instalarea principiului realității, spune Marcuse, ființa umană, sub care domnia principiului plăcerii abia dacă fusese ceva mai mult de un „pachet de impulsuri animalice”, s-a transformat într-un „Eu organizat”. Noțiunea de relativitate a realității este de asemenea studiată de René Laforgue într-o carte cu același nume. Pentru psihanalistul Jacques Lacan, realitatea reprezintă obiecții față de cunoaștere, astfel, procesul cunoașterii constă în cercetarea realului pentru a construi o cunoaștere care constituie realitatea noastră. Realul este, prin urmare, esențial pentru subiect și este caracterizată de „ciudățenie îngrijorătoare” (Unheimlich). Realitatea, la rândul ei, vine din „dimensiunea imaginară”.
„Construirea socială a realității” din perspectivă sociologică s-a evidențiat în teoria influentă a sociologilor Peter L. Berger și Thomas Lackmann, potrivit căreia realitatea ar fi un fel de „ficțiune colectivă”, edificată și susținută de procesele de socializare, instituționalizare și interacțiune socială cotidiană, în special prin intermediul limbajului. Realitatea construită social este un puzzle al „subuniversurilor semnificației”: viziunile suprapuse asupra lumii ale diferitelor clase sociale, caste, secte religioase, profesii ș.a.m.d., spune criticul Brian McHale, care adaugă că aceste „subuniversuri” reprezintă echivalentul în lumea din afară al „sublumilor” sau al domeniilor pe care Umberto Eco și Toma Pavel le disting în interiorul „heterocosmosului” poetic. La rândul lor, subuniversurile sunt integrate în cadrul unui „univers simbolic”, a cărui unitate este garantată de o „mașinărie conceptuală a întreținerii universului”, precum mitologia, teologia, filosofia și știința dar, dincolo de limita conceptualizării se întinde realitatea socială dură împărtășită a vieții cotidiene. În vreme ce această realitate socială constituie terenul comun al interacțiunii membrilor societății, aceiași membri trec prin experiența multiplicității realităților particulare sau periferice: visul, joaca, ficțiunea, dar aceste realități sunt resimțite ca marginale; această realitate comună, împărtășită este însă, potrivit lui Berger și Lackman, realitatea „supremă”: În comparație cu realitatea vieții cotidiene, alte realități apar ca „provincii finite de semnificație, enclave în cadrul realității absolute” marcate de semnificații circumscrise și de modurile experienței.
În viziunea lui Max Planck despre realitatea în fizică, întrebarea sau chestiunea cunoașterii a ceea ce într-adevăr este o masă e lipsită de sens, același lucru fiind valabil și pentru toate conceptele fizice. Întreaga lume din jurul nostru nu este altceva decât totalitatea experiențelor pe care le avem, spune Planck, pentru care lipsa acesteia nu are nicio semnificație, niciun sens. Orice întrebare referitoare la lumea exterioară care nu se bazează în niciun fel pe o experiență, o observație, este declarată „absurdă și respinsă ca atare”. Prin urmare, culoarea roșie reprezintă „realitatea pentru văzător și nu este realitatea pentru cel orb”. Noțiunea de realitate depinde de „experiențele trăite”, deci este în mod necesar „variabilă în funcție de individ”. La rândul lui, Werner Heisenberg credea că realitatea nu există până nu este observată, și sublinia că „Ideea unei lumi reale obiective ale cărei părți mai mici există în mod obiectiv în același sens în care există pietre sau copaci, indiferent dacă le observăm sau nu… este imposibilă”. Fizicianul italian Carlo Rovelli conchidea sceptic: „Nu suntem altceva decât imagini cu imagini. Realitatea, inclusiv noi înșine, nu este altceva decât un voal subțire și fragil, dincolo de care… nu există nimic”. Oricum ar fi realitatea în filosofie, psihologie, sociologie, fizică și în alte domenii, trebuie subliniat, pe urmele lui Mihail Bahtin, că „nicio realitate în sine, nicio realitate neutră nu poate fi opusă artei”, dar că realitatea poate fi opusă artei „numai așa cum ceva bun sau ceva adevărat poate fi opus frumosului”. Până la urmă, orice operă literară de valoare ar trebui să fie o superioară metamorfozare poetică a realității de orice fel ar fi ea.
Element component al realismului magic, mai ales în varianta lui din romanul și proza latinoamericană, magia reprezintă utilizarea ritualurilor, simbolurilor, gesturilor și limbajului pentru a pune în slujba ei „forțele supranaturale”, iar credința în magie a fost și este prezentă în istoria umanității, de la naștere și până în prezent, mai ales atunci când omul se confrunta cu natura sălbatică, durerea și suferința, puterea nevăzută și necunoscută. Caracteristicile magiei ar fi următoarele:
— Este un fenomen individual dar și colectiv, menit să răspundă cerințelor sau trebuințelor personale;
— Este realizată în mare măsură pentru om, nefiind direcționată atât înspre natură, cât spre relația dintre natură și umanitate, plus activitățile prejudiciate de ea;
— Magia se află în conexiune cu domeniul religiei, amândouă fiind sisteme de cunoaștere folosite în cadrul societății, deși religia critică de multe ori fenomenul magiei mai ales când acesta este apropiat de elementul demoniac-satanic și de maleficium;
— Magia este practicată în izolare și în secret, spre deosebire de religie, știință, artă și altele, pentru a nu-i deranja pe ceilalți oameni și a nu stârni reacții adverse și dezastruoase pentru ea;
— Gândirea magică reprezintă „raționamentul cauzal” ce implică o gândire sau viziune asociativă, cum ar fi abilitatea percepută a minții de a afecta lumea fizică (vezi problema filosofică a legăturii de cauzalitate mintală) sau corelația confundată cu „legătura de cauzalitate materialistă”;
— Ritualul magic prezintă un „coeficient înalt” de straniu ori stranietate, bizarerie sau ciudățenie, care atrage mulți oameni, deși este irațional și ilogic și, de multe ori, privit cu spaimă sau chiar cu oroare;
— Simbolurile ori simbolistica, pentru numeroase civilizații și culturi care utilizează magia, sunt văzute în mod paradoxal-zenian ca un „tip de tehnologie”, capabil să rezolve anumite probleme ale oamenilor, de exemplu, să le aducă recolte bogate;
— Limbajul magic este întrebuințat în mod astuțios pentru a avea acces la puterea magică și a magiei și pentru manipula subtil dar pervers oamenii, însă este, în același timp, și unul sacru, diferit de cel comun.
— În relația magică dintre umanitate și divinitate, omul crede că poate impune, da ordine și să ordone lui Dumnezeu să i se subordoneze lui, să-i îndeplinească dorințele, poftele și ideile de mărire, devenind un fel de dictator.
Referitor la magie și realismul magic, Gabriel García Márquez afirma că miturile, legendele, credințele oamenilor făceau parte, într-o „formă foarte firească”, din viața lor cotidiană, romancierul dându-și seama că nu inventase nimic, ci doar captase și istorisise o lume de prevestiri, de vrăjitorii, de presimțiri, de superstiții, care este „foarte latinoamericană”. Potrivit autorului romanului realist-magic Un veac de singurătate, cultura latinoamericană este una „corcită”, mixtă, amestecată, creuzată, astfel în zona Caraibilor, unde a trăit el, s-au amestecat „imaginația fără margini a sclavilor negri africani cu cea a nativilor precolumbieni și apoi cu fantezia andaluzilor și cu cultul galicienilor pentru supranatural”. Această aptitudine de a privi realitatea într-o manieră magică, este proprie Caraibilor și, de asemenea, Braziliei, de acolo apărând o literatură, o muzică și o pictură, precum cea a lui Wilfredo Lam, care reprezintă „expresia estetică a acestei regiuni a lumii”. Márquez subliniază că zona menționată l-a învățat să vadă într-un „mod diferit” realitatea și să accepte elementele supranaturale ca pe ceva ce face parte din viața cotidiană, chiar istoria Caraibilor fiind una încărcată de magie, „o magie adusă de sclavii negri din Africa, dar și de pirații suedezi, olandezi și englezi”.
Așadar, realismul magic, mai ales cel latinoamerican, provine, în opinia mea, din combinația sau amestecul fascinant-halucinant de civilizație și cultură precolumbiană (aztecă, incașă, mayașă, guaraní ș.a.), cultura, literatura și religia catolică a Spaniei și de influențe africane, în special legate de magie, ritualuri străvechi, dansuri și superstiții, muzică și elemente etnofolclorice. După unii critici, realismul magic ar fi o „mișcare literară și picturală” de la mijlocul secolului al XX-lea, definită prin preocuparea stilistică și interesul pentru a arăta irealul și bizarul ca fiind ceva obișnuit și comun. Realismul magic s-a dezvoltat masiv în anii 1960-1970, ca urmare a discrepanțelor urieșești dintre două perspective cultural-civilizaționale care coexistau în America Latină în perioada menționată: „cultura tehnologiei” și „cultura superstiției”, sau cultura realității și cultura magiei, ca să facem legătura direct cu fascinantul realism magic. De altfel, anii 1960 şi 1970 au fost decenii de puternice turbulențe și extremisme politice peste tot în America Latină, de apariție a unor dictaturi crâncen-violente, într-un climat politic şi diplomatic influențat puternic de dinamica polarizantă a Războiului Rece, această ambianță de multe ori sinistră alcătuind până la urmă fundalul pentru operele şi creațiile scriitorilor realismului magic şi definind contextul în care au apărut și operat ideile lor, uneori radicale, chiar comuniste, astfel, Revoluția cubaneză din 1959 şi încercarea ulterioară a S.U.A. de a contracara acest eveniment controversat pot fi văzute ca începutul pomenitei perioade agitate. De-a lungul anilor 1960 şi 1970, țări ca Argentina, Brazilia, Chile, Paraguay, Peru şi altele au fost conduse de regimuri militare autoritare, de dictaturi de extremă dreapta, mai precis, de exemplu, în 1973 preşedintele ales totuși democratic al statului Chile, socialisto-comunistul Salvador Allende a fost răsturnat de la putere şi înlocuit cu generalul-satrap Augusto Pinochet, adică s-a trecut brusc de la o dictatură de extremă stânga, comunistă la una de extremă dreapta autoritaristă. Perioada dintre 1950 şi 1975 a văzut schimbări fundamentale în modul în care istoria şi literatura au fost tratate, studiate şi apropiate în ceea ce priveşte comentarea şi scrisul, ea producând, de asemenea, o schimbare în „respectul de sine” al romancierilor hispano-americani, creșterea elementului citadin în detrimentul factorului rural, emergența clasei de mijloc, nefasta și, până la urmă, dezastruoasa și menționata Revoluție cubaneză apreciată, din păcate, și de intelectualii de stânga ai Occidentului, nu puțini, o sporire a comunicării între statele latinoamericane, o importanță mai mare a mass-media şi o mai însemnată atenție acordată realist-magicului continent din partea Europei şi S.U.A., toate au contribuit la această nouă paradigmă.
Așadar, în cadrul acestui stil sau narațiuni, lumea reală dominată de tehnologie, de rațiune dar și de dictatură, este invadată de straniu, de magic, de fantastic și irațional, de elementul superstiției, rezultând realismul magic ca inserare a magiei, irealului, stranietății sau vrăjitoriei într-o lume mundană, reală și rațională. Una din întrebările fundamentale care se întâlnește destul de des în cazul realismului magic de pretutindeni este de ce este acceptată magia sau lumea magicului în lumea rațională, unul dintre posibilele răspunsuri fiind legat de dorința omului de a evada dintr-o lume reală dură, în cazul Americii Latine de teribilele dictaturi din amintiții ani 1960-1970, și care-l stresează, alienează și urgisește, provocându-i diminuarea și uneori chiar dispariția visului, a visării, fanteziei, puterii imaginației, într-una imaginară, onirică, invadată de elemente magice, ritualice și mitologice, prin care depășește, iluzoriu desigur, prezența realității care nu-i convine și pe care o neagă, rezultând realismul magic ca panaceu escapist sau efugionist. De altfel, escapismul sau efugionismul este o temă majoră a realismului magic, în special latinoamerican, reprezentând atât ocolirea sau îndepărtarea unor aspecte sau forme neplăcute, plictisitoare, dureroase, înfricoşătoare sau banale ale vieții cotidiene, realitatea dură a unei dictaturi, cât și acțiunile pe care le adoptă oamenii pentru a ajuta la ameliorarea sentimentelor persistente de depresie adâncă sau de melancolie generală. În plus, unii critici sociali au avertizat cu privire la încercările guvernanților care controlează o societate pentru a oferi mijloace de escapism ori efugionism, în loc de a îmbunătăți situația economică a oamenilor, în America Latină existând un mare canion social între clasa conducătoare, superioară (upper class) și marea masă a cetățenilor ținută și încapsulată în sărăcie extremă, în vremurile menționate, când au apărut romanele realist-magice. De fapt, realitatea latinoamericană era una brutală și violentă, dominarea și sclavia modernă, lupta pentru câștigarea puterii, care revine însă doar dictatorilor și camarilei lor, utilizarea forței și a ineluctabilelor „cinstite lovituri de stat” erau la ordinea zilei, toate acestea țineau de lumea reală, mundană, cotidiană și nu de una idealistă și fantasmatică ori de realismul magic. Totodată, existența elementelor de fantezie, de magie, fantastic și miraculos în lumea reală, cotidian-prozaică și dictatorială oferă fundamentul, baza pentru realismul magic, ce surprinde realul și realitatea printr-o viziune pluridimensională a lumii și vieții, vizibilă și percepută dar și invizibilă și care nu poate fi percepută, scriitorii neinventând lumi și planete artistice noi, dar dezvăluind magicul în și din această lume, dincolo de magicul în și pentru sine. De asemenea, magicul și realismul magic sunt primite și consimțite de rațiune și raționalitate, de logică, de știință, pentru a îndepărta nenorocirea și nefericirea personală, dincolo de explicațiile științifice, eșecul în societate, frica obsedantă față de întâmplările viitoare, izolarea și singurătatea omului, marginalizarea lui, rezultând un fel de realism magic ca alungare a singurătății. Realismul magic s-ar focaliza deci pe conflictul, pe disputa dintre două lumi fezabile: cea rațională, carteziană, logică şi cea intuitivă, irațională, ilogică, halucinatorie, magică, între acestea situându-se demiurgul, creatorul, artistul al cărui rol ar trebui să fie esențial în rezolvarea problemelor de tot felul ale realității mundane, dar care nu reușește decât să scrie și să creeze opere literare și artistice valoroase. O idee sau acceptare a realismului magic, venită pe filiera magiei și mitologiei, mai ales în literatura latinoamericană, ține de un aspect pragmatic precum o posibilă schimbare și îmbunătățire a condițiilor de viață, dezvoltarea și fertilizarea solului, credința în obținerea unor recolte îmbelșugate, în ameliorarea stării de sănătate ori vindecarea de anumite boli care, până la urmă, sunt iluzorii, fantasmagorice, omul întorcându-se tot la mundan, real(itate) și soluții de tip științific, de aici rezultând realismul magic ca amăgire și prilăstire a vieții. Realismul magic reprezintă și o negare a realității, a prozaicului, a faptelor reale, care nu convin majorității oamenilor. O altă idee sau viziune a „credinței magice în spirite”, prezentă în realismul magic latinoamerican și global, mondial sau universal, este îndreptată către posibilitatea dobândirii salvării omului, a izbăvirii sau redempțiunii, iertării de păcate, eliberării de răul săvârșit în viața reală, în realitatea cea viscerală, crudă și egoistă, rezultând realismul magic ca obținere a mântuirii. De exemplu, sociologul Max Weber leagă ideea mântuirii sau a renaşterii cum a numit-o el, de „credința magică în spirite” şi susține că atributul „harismei magice” presupune aproape mereu „renaşterea, educația cu totul specific a vrăjitorilor înşişi (…), cât şi natura specifică a modului de viață a acestora au ca scop renaşterea şi asigurarea posesiei unei forțe magice” obținute ca urmare a unei „răpiri” sub forma extazului şi a dobândirii unui nou „suflet”. În plan literar, descrierile realului și realismul propriu-zis sau mundan-prozaic sunt întretăiate de fenomenele de tip magic sau miraculos, segmente onirice, pasaje fantastice, cu teme și perspective literare, filosofice sau mitologice. Realismul magic literar este deci o modalitate de a înfățișa lumea reală cu ajutorul mirific al metaforei, comparațiilor splendide și epitetelor mirobolante și pentru a o metamorfoza în lumi fabuloase, imaginare și magice, precum și îmbinarea abilă a realității mundane, obiective și imaginația, fantezia creatorului, transformare sau modificarea realului în magie și irealitate, distorsionarea ori deformarea dimensiunii spațiului și timpului.