Prezență discretă în peisajul literar al Clujului, Persida Rugu este o poetă rafinată, cu o operă lirică bogată, cultivând cu evidență verbul rostirii prozodice în manieră clasic fără însă a evita ritmurile moderne, având o predispoziție religioasă ce ține de substanța intimă a emoției sale („inima-mi e cer de schit”), caligrafiind cu eleganță peisaje în cadențele anotimpurilor (de regulă autumnale), cadrate pe o nostalgică și evocatoare imagistică de un șăgalnic erotism candid: „E viața tumultuoasă și arborele-n floare,/ corole ard prin spații și timpii dau târcoale/ celestei înviate luciri de nicăieri/ cum iernile adastă lucarne primăveri// așa și tu, iubite, mă cauți într-un niciunde/ când flăcările verii arome-ascund prin unde/ și munții ne așteaptă cu ploile de jar/ lalele înflorit-au, petale cad amar// ca altădată-n glastră când ziua se sfârșea/ când lacrima de taină cădea amar și ea/ când pașii mei plecat-au siliți spre alte zări/ și de atunci tăcerea se-acoperă de mări” (Ploile de jar).
Peisaje sentimentale ori sentimente ce se decantează în vers („totul se transformă în vers”) alcătuiesc sumarul unui volum – Poeme pe zimții vântului (Editura Ideea Europeană, București, 2022) – conceput pe câteva paliere tematice care interferează însă configurând profilul unei poetese preocupată statornic în a-și decripta însăși concepția alcătuirii poemelor: „Literele au căzut din poem/ formând un alt/ poem/ mă întreb/ cum stă unul lângă/ celălalt/ de parcă nu s-ar fi cunoscut/ niciodată/ poemul cel vechi/ și poemul cel nou care/ s-a format singur// amândouă se agață/ de zimții vântului/ călătorind/ fiecare/ în altă parte” (Poeme pe zimții vântului, I). E în totul o febrilă căutare a sensului existențial, asupra căruia meditează interogativ: „Vezi, lucrurile s-au mișcat deodată/ Încotro mergem? […] Unde mergem? […] Acolo, departe, le răspunde pădurea […] acolo vom ajunge peste o mie de ani/ până atunci învățați ierburile să cânte/ ca păsările […] după aceea vom porni la drum/ fără să mai privim în urmă –/ umbra Edenului ne va însoți/ ca o talangă la gâtul zilelor” (Umbra Edenului).
Reverberațiile religioase penetrează poemele în chiar scripturalul lor („aripa smereniei e mâna care scrie/ solarul cuvânt din cartea/ vieții” – E mâna care scrie), dezvoltând o atmosferă oarecum bucolică, amintind lirica lui Ion Pillat: „În lacrima de-argint și spumă/ a mării dinspre asfințit/ alunecă în miez de humă/ un glas la margine de schit// e o viață ce se-ntoarce/ în întrupare de copil/ spe a-și găsi în fir de Parce/ lumina-n leagăn de april// prin flăcări se va arde firea/ din crunte patimi de demult/ și în veșmânt de in iubirea/ va înfrunzi un alb tumult” (Izbăvire). E o poetă contemplativă ce scrutează peisaje campeste dar și peisaje lăuntrice, de liniște și neliniști existențiale, excelând în poezii cu substanșă erotică, delicat decantată în pedanteria confesiunii: „Pe linia din suflet pe care ai trecut/ adăpostind lucarne privirile din noi/ colindă azi ascunse de vânturi și de ploi/ solarele fantasme cu iz de strigăt mut// în cântecul din noapte cu bufnițe de-argint/ te caut printre secoli de parcă te-am pierdut/ și-n flacăra din mine cu iz de strigăt mut/ te-nveșnicesc statuie de lacrimi ce nu mint” (Stanțe). Clasicismul unei atari creații nu afectează în dăunare viziunea modernă a creației sale. E severă în a recepționa ritmurile actuale ale orașelor ce îi apar într-o neliniște marcată de mașinile timpului mistuitor: „Trecătorii grăbiți nu-și găsesc pasul/ nici ritmul asediat de mașinile timpului/ se agită amestecând/ urmele de pe trotuare/ ecoul umbrei cu flacăra vântului/ somnul firelor de praf/ cu zvâcnetul clipei// Trecătorii grăbiți nu-și găsesc pasul/ nici ritmul asediat/ de mașinile timpului/ cafele aburinde adastă pe terasa zilei/ înlănțuind respirația de aspidă a orașului// lacrimi de solstițiu alunecă peste/ obrajii statuilor// Trecători grăbiți nu-și găsesc pasul/ nici ritmul asediat de mașinile timpului/ fata morgana se iscă la orizont/ lumea se risipește printre amintirile noastre/ și curge același/ visul/ din care nu mă mai pot trezi” (Kilometrul 0).
În general, peisajul urban nu-i este preferat văzând în acesta un cadru în care omul se depersonalizează datorită tocmai ruperii relației cu sfânta natură, cadrul acesta, legile viețuirii străine imprimă o stare depresivă pe care poeta o resimte cu un soi de revoltă înăbușită: „Străzile sunt pline de ecouri/ cauți omul și-i găsești umbra/ cuvintele devin zgură și fum/ în tainița lor se iscă păsări de pradă// legile sunt scrise cu litere străine/ sunt prinse în cuie/ și răspândesc o lumină cenușie/ de ceață putredă// singurătatea își clădește regatul/ folosind drept cărămizi/ inimile oamenilor –/ unde ești? cine ești// în văzduhul vâscos/ pașii prind ritmul clopotelor/ sfărâmate” (Tristețea îngerilor). Dramatică este ruga pe care o rostește pentru semenii aflați în acea starea de amorțeală sufletească: „Învelește-i Doamne, pe oameni în lumină/ să înfrunzească crucea pe care Te întorci” (Poeme pe zimții vântului, 3). Tocmai de aici și profunda religiozitate a liricii sale, în care se evocă tainica comuniune între lumescul existențial și cuvântul îndumnezeit luminat al începuturilor: „Lucește cântecul curcubeului peste arborii tunetului/ Vino, lumină neînserată/ apă neîncepută/ veniți, păsări ale libertății/ îndoliate făpturi priveghind beznele/ precum privighetoarea de aur/ sau bufnița cea tăcută// veniți, lacrimi ale adâncului/ învăluind lucarnele privirii/ desfoliați ecoul apuselor verbe/ alunecând peste veacul abia început –/ cuvintele ard în luminișul lunii/ din sângele nostru/ Tu ești aici// în umbra de ieri/ înmiresmându-ne ființa de parcă nicicând/ nu te-ai fi retras în tăcerea de lebădă/ sau în petale de nuferi/ neauzite sonuri de strigăt mut/ între pereți de clepsidră/ și afore de vânt// Rămâi de-a pururi în dreapta/ aripei noastre de smalț și flacără –/ închinându-ne Cuvântului și ție/ înfrunzim veșnicia/ castelul de aburinde ploi/ și crucea neamului nostru/ Amin” (Zodie).
Se simte bine și se ilustrează deplin în largul naturii pe care o cântă și o descântă în cadențe de afectivitate: „Zbor ascuns în largul zării/ peste ape de argint –/ pomii înfloriți ai mării/ se răsfață în alint// lacrima din nouri cheamă/ flăcările de-asfințit/ lâng-a nopții albă vamă/ caii murgi au poposit// și agale înspre tine/ curge sufletu-mi întreg/ cu miresme din coline/ aripe spre ceruri merg// O, lumină preacurată/ liniște în viață-mi dai/ și prin miriștea bogată/ îmi aduci ecou de rai” (Cântec solar).
Descendentă dintr-o lirică ardelenească – ecouri din Goga, din Coșbuc, din Iosif etc., înnobilează lirica Persidei Rugu – care își personalizează astfel un profil poetic prin tocmai expresia rafinată a rodirii în modern a tradiției.