Consiliul
Județean Cluj
Întâmplări celebre la Facultatea de Filosofie din București (X)
Demisii din UTC și desființarea Facultății de Filosofie
Lucrurile au luat o întorsătură urâtă pe când eram în anul IV de facultate, adică în toamna anului 1977 și prima parte a anului 1978. Originea acestor gesturi se afla tot într‑o acțiune a lui Paul Goma de prin 1956. Despre ce era vorba?
În toamna anului 1956 a avut loc binecunoscuta mișcare antisovietică și anticomunistă din Ungaria vecină. La începutul lunii noiembrie 1956, trupele sovietice au invadat Ungaria și au măcelărit câteva mii de budapestani. În România… nimic! Pe atunci Paul Goma avea 21 de ani și era student în anul II la Litere în București. A încercat să inițieze în mediul studențesc o mișcare de solidaritate cu „revoluția” din Ungaria și de condamnare a crimelor sovietice comise în Ungaria. Nu a reușit însă să adune pe nimeni în jurul lui. Pe filiera UTM (Uniunea Tineretului Muncitor, precursoarea UTC) studenților noștri li s‑a transmis să stea liniștiți la locurile lor. Paul Goma era exasperat că nu poate să facă nimic. Eu cunosc toate aceste detalii din scrisorile pe care Goma le‑a trimis unor colegi în care avea încredere, scrisori pe care am reușit, în parte, să le citesc în original în manuscris. Atunci Paul Goma a comis un gest menit să șocheze și să atragă atenția asupra a ceea ce se întâmplă: s‑a dus la sediul UTM de la Universitate și și‑a predat carnetul de UTM‑ist! Cu alte cuvinte, Paul Goma a anunțat că își dă „demisia” din UTM, deoarece UTM‑ul român nu a luat atitudine împotriva reprimării sângeroase a tineretului din Ungaria. Numai că din UTM, la fel ca din UTC și PCR, nu exista ieșire prin demisie, ci numai prin excludere, urmată de regulă de pușcărie.
La foarte scurtă vreme, la doar câteva zile, Goma a fost „judecat” mai întâi de către Rectoratul Universității din București, a fost exmatriculat, apoi judecat de către „Justiția” română. A fost găsit vinovat de „tentativă de organizare a unor manifestații ostile” și a primit ceva ani de pușcărie, urmați de „domiciliu obligatoriu” în Bărăgan. Douăzeci de ani mai târziu, în 1977, când a inițiat Mișcarea pentru respectarea Drepturilor omului în România, Goma a fost din nou arestat și, după o detenție la Securitate de câteva luni, a fost expulzat din țară, fără să mai revină vreodată în România. Însă ideile lui nu au putut fi expulzate odată cu el.
Ideea auto‑excluderii din UTC a prins din nou, în anul 1977, după expulzarea lui Goma din țară, furnizată fiind de către același Cezărică. În toamna anului 1977 și primăvara lui 1978, la Facultatea de Filosofie a Universității din București s‑au întâmplat niște evenimente stranii, desprinse parcă din proza lui Mihail Bulgakov. În primul rând, când am revenit la cursuri după vacanța de vară, în octombrie 1977, am aflat că Facultatea noastră se desființează. Mai precis, Facultatea de Filosofie (cu secțiile Filosofie, Sociologie, Pedagogie și Psihologie) se desființa, fără să mai aibă statutul de Facultate de sine stătătoare, și devenea o Secție a Facultății de Istorie, numită Secția Filosofie‑Istorie, destinată să pregătească exclusiv cadre didactice pentru învățământul preuniversitar. Toți studenții existenți au fost trecuți automat la noua Secție Filosofie‑Istorie. Specializările tradiționale: Sociologie, Psihologie și Pedagogie dispăreau pur și simplu. De asemenea, dispăreau și foarte multe norme didactice, deci și cadre didactice. Profesorii noștri erau profund nemulțumiți, dar totodată și suficient de lași ca să nu inițieze ei înșiși o mișcare de protest. Părea clar că acei profesori care vor îndrăzni să zică ceva oficial, vor fi primii care vor fi dați în reducere de activitate. În schimb, ei au simpatizat și au încurajat discret protestul nostru, al studenților, concretizat într‑o grevă de vreo două săptămâni, despre care bineînțeles că nu s‑a aflat nimic în România. Singura revendicare, care a fost soluționată în favoarea studenților, după grevă, a fost aceea ca pe diplomele de licență să le fie inscripționate specializările pe care le‑au făcut în anii I – III, deci să nu se scrie că au absolvit Filosofie‑Istorie, ci că au absolvit Sociologie, Psihologie sau Pedagogie. Era vorba, în fond, de atestarea specializării pentru viitor. Această inscripționare s‑a respectat, dar numai la promoția 1978. În schimb, protestele unor studenți au fost reluate puțin mai târziu, într‑o cu totul altă formă. Au urmat, la sugestia lui Cezărică, auto‑excluderi din UTC.
Auto‑excluderea din UTC, respectiv ASC a fost inițial o treabă extrem de simplă. Studenții din 1977 nu mai aveau aceeași problemă ca și Paul Goma în 1956 și, bineînțeles, nici riscurile nu păreau la fel. Dar Cezărică a găsit un mod ingenios de a motiva gestul. Studentul în cauză mergea la sediul ASC pe Universitate, care se găsea cu un etaj mai jos de Facultatea de Filosofie. Acolo erau, în afară de asistentul Antonie Iorgovan de la Drept, mai mulți șefi și persoane în civil, despre care nu știa nimeni cu ce se ocupă. Studentul‑candidat la auto‑excludere avea asupra sa două „documente”, carnetul de membru UTC și Statutul UTC. Dădea politicos bună ziua și apoi, cu o naivitate bine simulată, spunea că are o nedumerire. Scotea din buzunar Statutul UTC și citea prima frază. Îmi amintesc perfect, în această frază se spunea că „UTC este o organizație revoluționară de tineret…”, bla, bla, bla. Studentul zicea că el, personal, nu a făcut nimic „revoluționar” la viața lui și de aceea înțelege să demisioneze din UTC, să nu mai rămână în această organizație pe post de impostor. Scotea carnetul de membru UTC, îl punea binișor pe masă și, cu puțin noroc, putea să iasă repede pe ușă afară, în scurtul moment de stupoare care urma. Nu s‑au autoexclus mai mulți deodată, ci dimpotrivă, cât mai rar, apărea câte un candidat la auto‑excludere abia la câte două‑trei săptămâni, chiar o lună. Partidul și ASC‑ul pe Universitate erau în fierbere, iar atmosfera asta trebuia întreținută, prelungită, exploatată și intensificată, cuțitul trebuia răsucit în rană cât mai mult. Astfel, auto‑excluderile s‑au derulat pe mai multe luni, între noiembrie 1977 – aprilie 1978. Nu mai ține minte exact cine a fost primul student care s‑a autoexclus din UTC, mi se pare că a fost Dorin Necșuliu de la Sociologie. A urmat Teișanu, apoi Negrescu, Kelemen, mai la urmă Horj Viorel – și am impresia că au mai fost și alții, al căror nume îmi scapă acuma. Eu nu m‑am auto‑exclus din UTC și nici nu am avut de gând să o fac, aveam altă părere, eram convins că acest lucru nu rezolvă practic nimic și că există și alte acțiuni, mai subtile, pe care le poți face dacă vrei să lupți împotriva sistemului.